Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF

Adevăratul genocid economic: companiile locale şi multinaţionale au nevoie de 200.000 de muncitori calificaţi pentru că au comenzi, iar Bucureştiul, rupt de realitate, oferă absolvenţi de facultate pe bandă rulantă, de care nimeni nu are nevoie

28 sep 2014 Autor: Cristian Hostiuc

România a pierdut în criză 642.000 de locuri de muncă şi o masă salarială anuală de 11 miliarde de euro (47,2 miliarde de euro în 2013, 58,7 miliarde de euro în 2008). A recuperat numai 200.000 de locuri de muncă, iar masa salarială probabil că nu îşi va reveni nici peste cinci ani, ceea ce afectează în mod evident consumul intern, cel mai lovit în aceşti şase ani, şi ţine economia pe loc.

Confruntaţi cu declinul pieţei interne, foarte mulţi antreprenori români de la nivel local au reuşit să se salveze prin exporturi, prin intrarea pe alte pieţe externe şi prin furnizarea de componente şi servicii către giganţi mondiali, în special din industrie.

„Problema este piaţa internă, nu costul creditelor. Nu avem vânzări“

România continuă să aibă producţie şi are o industrie mult mai performantă decât acum 24 de ani. Iar acest lucru îl spun cei care au 50-60 de ani, au lucrat pe vremea comunismului în marile fabrici comuniste, iar după revoluţie şi-au făcut un business industrial (Gheorghe Corneanu de la firma Energo Braşov, cu afaceri de 12 mil. euro).

„Să fim realişti, fără multinaţionale şi fără finanţare de afară noi nu am fi crescut“

El este numai un exemplu, dar la nivel local sunt foarte multe businessuri, mici şi mijlocii, care sunt mult mai occidentale, mai performante şi mai rezistente decât cele naţionale. Aceşti antreprenori ştiu cel mai bine cum merg marile economii, în special cele din Europa, pentru că acolo îşi vând marfa sau sunt multinaţionalele cu care lucrează, înainte ca Palatul Victoria sau Palatul Cotroceni să constate că încetineşte economia românească, când este prea târziu. Pentru ei multinaţionalele şi capitalul străin nu sunt duşmanii lor şi ai poporului, ci nişte parteneri care îi ajută să se dezvolte. Singurul lucru pe care îl cer este să aibă acelaşi tratament economic, fiscal şi birocratic (relaţia cu autorităţile locale şi cu cele naţionale – autorizaţii, rezolvarea problemelor curente) în România, ca cel pe care îl primesc şi îl obţin companiile străine. Vreau să am acelaşi tratament pe care îl are Schweighofer când discută şi primeşte lemn de la Romsilva, nici mai mult, nici mai puţin, spune un manager din Braşov.

Un numitor comun al tuturor antreprenorilor locali din Cluj, Timişoara, Oradea, Braşov şi Sibiu este faptul că Bucureştiul este rupt de realitatea locală, de problemele companiilor româneşti, iar economia merge haotic, fără niciun fel de direcţie, doar prin realizări individuale, ceea ce la un moment dat nu mai este suficient pentru a creşte mai departe. În acest moment, antreprenorii sunt furioşi şi revoltaţi pe două lucruri, iar acestea nu ţin de gradul de impozitare pe companie sau pe venit:

1.    Lipsa şcolilor profesionale şi a muncitorilor calificaţi: au de lucru şi nu pot onora comenzile externe pentru că nu au muncitori de un anumit tip, în general din profesiile vechi, sudori, electricieni, matriţeri, etc. Un antreprenor din Sibiu se plângea că pierduse un electrician specializat care plecase la o multinaţională, unde a primit un salariu net de 4.000 de lei pe lună. De unde să iau altul acum ? Aveam nevoie de forţă de muncă şi m-am dus în Vâlcea, să iau de acolo. Le asigur casă, masă de luni până vineri în Sibiu, iar în weekend le plătesc transportul către zonele de unde provin.

Astfel de cazuri sunt cu duiumul în România, în care companii locale şi multinaţionale încearcă să rezolve pe cont propriu, peste noapte, probleme concrete cu care se confruntă, care ar trebui să constituie puncte în strategia naţională de dezvoltare a României.  Nemţii, confruntându-se cu aceeaşi problemă, au de mult o politică proprie. 

Reţeta germană pentru dezvoltarea economică şi scăderea şomajului: angajatorii stabilesc programa din şcoli, iar instruirea elevilor se face şi în fabrici

Industria din România a crescut mult în criză şi dintr-odată s-a trezit cu un deficit important de forţă de muncă specializată, cu toate că are comenzi, iar nivelul salarial oferit este peste salariul minim, 900 lei brut (670 lei net) sau cel mediu, 1.700 de lei net.

Scoaterea şcolilor profesionale în 2009 de către ministrul Ecaterina Andronescu, pentru că “nu mai era cerere”, a fost o catastrofă economică ale cărei urmări s-a văzut în anii următori. De la 220.000 de elevi înscrişi în 2007 în învăţământul profesional, în 2010 numărul a ajuns la 54.000, în 2011 la 12.300, în 2012 la 19.000, iar în 2013 la 26.000. O decizie a ministrului Ecaterina Andronescu a dus la dispariţia a 200.000 de joburi, care nu erau plătite cu salariul minim pe economie şi bonuri de masă. În schimb au înflorit facultăţile private, cu absolvenţi pe bandă rulantă, de care piaţa muncii nu are nevoie şi care sfârşesc prin a ajunge casieri, vânzători în malluri sau chiar pleacă afară. Un alt antreprenor din Sibiu spune revoltat: Avem prea mulţi absolvenţi de facultate şi de master şi nu avem muncitori. Cei cu facultate nu vor să se recalifice în altceva, în schimb pleacă din ţară şi se duc să spele vase.

În acest moment sunt peste 110.000 de absolvenţi de facultate pe an în România.

Primarul Oradei Ilie Borojan spune că limitează şi reduce locurile pentru facultăţile din Oradea şi creşte locurile disponibile la şcolile profesionale pentru a atrage mai mulţi investitori, care vin într-o zonă sau alta în funcţie de forţa de muncă disponibilă.

România pierde anual peste 10 mld.euro numai din salarii pentru că nu poate oferi 200.000 de muncitori calificaţi, ceea ce companiile caută. Este un adevărat genocid economic, la care Bucureştiul, rupt de realitate, asistă de pe margine.

2.    Taxa pe construcţiile speciale, cunoscută ca taxa pe stâlp. Pentru cineva care nu este afectat de aceste lucru, taxa pe stâlp introdusă de guvernul Ponta nu îi spune nimic pentru că nu o plăteşte el.

Însă pentru managerii şi companiile care de la începutul anului a trebuit să scoată începând de la mii de euro până la milioane de euro din cont pentru a întregi bugetul naţional, devalizat politic an de an, taxa pe stâlp a devenit principalul duşman. Iar ca o măsură de apărare multe companii şi-au redus sau stopat investiţiile, iar acest lucru se vede. Un antreprenor din Braşov era furios că trebuie să dea 4.000 de euro în contul acestei taxe şi nu înţelegea de ce.

Multe companii au venit în parcuri industriale unde au primit ca facilităţi din partea autorităţilor locale scutirea pe impozitul pe clădiri timp de cinci ani. Acum a venit această taxă, pe care trebuie să o plătească. Din disperare, primarii (cel din Oradea) încearcă să găsească soluţii pentru a compensa sutele de mii de euro pe care firmele trebuie să le plătească.

Chiar dacă la prima vedere taxa pe stâlp pare ceva mai puţin important, impactul mental este la nivelul creşterii TVA din 2010.  Iar oamenii ţin minte.

Din păcate, economia românească creşte, dar pe clustere, pe anumite zone care pot să ofere tradiţie într-un domeniu sau altul, forţă de muncă calificată şi birocraţie mai puţină. Acest lucru dezechilibrează însă România.

Dacă antreprenorii din Transilvania s-au adaptat, îşi caută de lucru singuri, caută oameni pentru a-i angaja (îşi fac propriile şcoli profesionale) şi sunt în contact permanent cu Occidentul pentru a fi în hala lor de producţie ca să ia know-how, organizare şi comenzi, cei din Moldova sau Oltenia visează la vremurile lui Ceauşescu, la combinatele lui, când „toată lumea avea de lucru şi când statul avea grijă de toţi”, iar salvarea trebuie să vină de sus, de la Bucureşti.  

Cele două mentalităţi forează adânc în economia românească, iar faliile se îndepărtează pe zi ce trece, ceea ce Bucureştiul, rupt de realitate, realizează, dar nu îl interesează.

 
Cuvinte cheie:
opinie
, cristian hostiuc
, multinationale
, absolventi
, muncitori
, scoli profesionale
, locuri de munca
, antreprenori
, forta de munca
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide