Recent a apărut un curent puternic din partea mai multor state membre ale Uniunii Europene care urmăresc corectarea unor dezechilibre din economie prin intermediul unor măsuri de plafonare de preţuri şi tarife. Observăm un astfel de fenomen şi în România, unde anumite industrii sau segmente de piaţă sunt supuse unor măsuri de plafonare şi control (spre exemplu, poliţele RCA, anumite segmente din piaţa de energie, alimentele de bază etc.).
Pentru a evita o situaţie de infringement, statul român trebuie să se asigure că aceste măsuri au un obiectiv de interes public, protejează anumite zone cu impact social şi sunt limitate în privinţa acoperirii lor, inclusiv din perspectivă temporală (spre exemplu, fără a depăşi 3-6 luni, în funcţie de scopul acoperit şi respectarea principiului proporţionalităţii).
O intervenţie a statului dincolo de aceste principii, poate conduce la dezechilibre majore în economie care, pe termen mediu şi lung, pot contrabalansa efectele pozitive urmărite de măsurile de plafonare. Pot exista situaţii în care, ulterior intervenţiei statului, oferta scade semnificativ pe fondul ieşirilor de pe piaţă a unor jucători cu mai puţine resurse (de regulă, comercianţi locali sau cei care lucrează cu marje de profit reduse) sau impactul asupra populaţiei a fost unul negativ ca urmare a creşterilor semnificative ale preţurilor pentru produsele şi serviciile conexe celor plafonate (existând o reacţie de subvenţionare a ariilor plafonate prin ariile neafectate de plafonare).
În situaţia depăşirii limitelor intervenţionismului în economie, România se poate afla în faţa unor proceduri de infringement demarate de către Comisia Europeană, al căror efect final va fi suportat de către populaţie.
Aspecte generale
Sarcina de a reglementa piaţa internă este o competenţă partajată a Uniunii Europene şi a statelor membre. Mecanismele economiei de piaţă ar trebui să fie cele care asigură că din jocul cererii şi al ofertei rezultă produse şi servicii competitive, care sunt puse pe piaţă conform regulilor de concurenţă. Statele membre trebuie să se asigure de buna funcţionare a pieţelor naţionale (prin crearea cadrului de control care respectă principiile TFEU), fără însă a interveni direct asupra anumitor pieţe sau segmente ale acestora.
Recent, observăm că pe fondul unor disensiuni în economie cauzate de factori variaţi (pandemie, creşterea inflaţiei, exploatarea unor situaţii de lipsă de capacitate de producţie sau stocuri), statul a manifestat un interes în a interveni asupra anumitor segmente de piaţă, în special asupra preţurilor de vânzare a unor produse şi servicii de bază.
Reglementarea preţurilor de către un stat membru nu este interzisă per se de către acquis-ul comunitar, însă aceasta poate avea efecte semnificative de denaturare a pieţei. CJUE a statuat că statele membre trebuie să se abţină de la adoptarea sau de la punerea în aplicare a unor acte normative care ar putea pune în pericol eficacitatea normelor privind concurenţa[1].
Consiliul Concurenţei a afirmat, în raportul din anul 2020 privind evoluţia concurenţei în sectoare cheie, că o măsură de plafonare a preţurilor necesită o evaluare atentă a măsurii în care obiectivele sociale eclipsează efectele economice negative asociate măsurilor de control al preţurilor şi, totodată, o apreciere a modului în care obiectivele urmărite (spre exemplu, blocarea speculei şi asigurarea procurării bunurilor de strictă necesitate la preţuri rezonabile) pot fi atinse printr-o astfel de măsură (determinarea efectului agregat, cu luarea în considerare a tuturor modificărilor pe care aplicarea măsurii le generează în piaţă).
Astfel, intervenţia statului trebuie să fie una cu caracter excepţional şi limitată, îndeplinind o serie de condiţii minimale: (i) limitarea trebuie adoptată în legătură cu un obiectiv de interes public; (ii) chiar dacă reglementarea ar putea constitui o încălcare a liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, statele membre păstrează posibilitatea de a justifica măsura prin fundamentarea sa pe considerente de interes general, proporţionale şi compensatorii. Astfel, statele membre trebuie să demonstreze că aceasta „serveşte unor cerinţe imperative legate de interesul public, este adecvată pentru a asigura realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia”[2], iar sarcina probei revine statului membru[3]; (iii) simpla existenţă a unui interes public nu legitimează prin ea însăşi intervenţia statului membru (spre exemplu, prin plafonarea preţurilor), întrucât statele membre sunt, în plus, obligate să respecte principiul proporţionalităţii - orice reglementare trebuie să fie limitată la măsuri care sunt atât adecvate, cât şi necesare pentru a atinge obiectivul relevant.
Într-o decizie a CJUE din anul 2010[4], s-a menţionat expres şi faptul că o intervenţie a statului trebuie să fie limitată în ceea ce priveşte durata la ceea ce este strict necesar pentru a atinge obiectivul pe care aceasta îl urmăreşte, între altele, pentru a nu determina persistenţa unei măsuri care, prin însăşi natura lor, constituie un obstacol în calea realizării unei pieţe interne a gazelor operaţionale.
În diferite situaţii naţionale (precum creşterea preţurilor poliţelor RCA sau preţurilor la energie), Consiliul Concurenţei a statuat că „pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea acestora. Referitor la durata, asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri, iar intervenţia Guvernului se realizează cu avizul Consiliului Concurenţei”.
În acelaşi sens a fost şi mecanismul de analiză al OUG nr. 67 din 30 iunie 2023 privind instituirea unei măsuri cu caracter temporar de combatere a creşterii excesive a preţurilor la unele produse agricole şi alimentare (OUG 67/2023), ce prevedea plafonarea adaosului comercial la anumite alimente. Prin acest act normativ s-a avut în vedere, pentru sectoare economice determinate, respectiv sectorul agroalimentar, şi în împrejurări excepţionale, precum disfuncţionalitate evidentă a pieţei, dispunerea unor măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea acestora.
Existenţa unor intervenţii frecvente din partea statului poate conduce la efecte negative pe piaţă pe termen mediu şi lung prin faptul că jucătorii de dimensiuni mici sau medii nu vor putea să mai reziste pe pieţele respective, oferta ajungând să fie diminuată în mod semnificativ. În plus, apariţia unor concentrări pe piaţă ca urmare a intervenţiei statului va genera efecte nocive asupra pieţelor vizate, cu unele consecinţe negative asupra consumatorilor (care în final vor plăti mai mult pentru produse şi servicii mai puţin inovative).
Intervenţiile disproporţionate reduc interesul pentru investiţii şi inovaţie. Un astfel de fenomen conduce la o restrângere a concurenţei şi la un impact important asupra consumatorilor.
Nu în ultimul rând, plafonările pot conduce la un fenomen de creştere a preţurilor produselor şi serviciilor conexe celor ce intră în arealul măsurii statului (spre exemplu, ca efect au OUG 67/2023, a scăzut preţul la produsele vizate, însă preţul altora a crescut semnificativ) ca urmare a unui fenomen de subvenţionare a activităţii vizate de intervenţia statului din profiturile obţinute din alte activităţi prestate de agenţii economici.
Posibile consecinţe ale intervenţiei disproporţionate
Dat fiind faptul că fiecare stat membru are dreptul de a reglementa piaţa naţională, potrivit TFUE, acesta poate stabili tipul şi durata măsurilor ce limitează concurenţa în anumite sectoare, revenind instanţelor naţionale sarcina aprecierii măsurii în care durata este proporţională.
De asemenea, statul membru este cel care are obligaţia de a dovedi îndeplinirea condiţiilor enumerate mai sus sus, în special cele privind caracterul excepţional şi limitat al intervenţiei (atât din perspectivă temporală, cât şi perspectiva gradului de acoperire a măsurii).
Prevederile TFUE conferă Comisiei competenţa de a lua măsuri împotriva unui stat membru care nu îşi respectă obligaţiile care îi revin în temeiul legislaţiei UE. În cazul în care statul membru şi Comisia nu reuşesc să găsească o soluţie conformă cu legislaţia UE, Comisia Europeană poate iniţia o procedură oficială de infringement. În cazul în care statul membru continuă să nu se conformeze, CJUE poate, pe baza unei propuneri din partea Comisiei, să impună o sumă forfetară şi/sau o penalitate zilnică unui stat membru în cauză.
[1]Această obligaţie a fost exprimată pentru prima dată în practica CJUE (Cauza nr. 13/77 INNO/ATAB).
[2] Cauza C-94/04 – Cipolla.
[3] Cauza C‑148/15 – Deutsche Parkinson.
[4] Cauza C‑265/08 - Autorità per l’energia elettrica e il gas, paragraful 35.
