Cartea lui Tim Tzouliadis reuşeşte să readucă la viaţă o serie de evenimente istorice complet uitate astăzi – povestea, niciodată spusă, a americanilor care, în timpul Marii Crize Economice, au plecat în Rusia în căutarea unui loc de muncă şi a unei vieţi mai bune, doar pentru a avea parte de un destin tragic în perioada Marii Terori staliniste.
Din nefericire, fiecare dintre ei avea să descopere toate ororile sistemului concentraţionar stalinist din perioada Marii Terori: într-un interval de numai patru ani, cei mai mulţi aveau să fie arestaţi. Unii dintre ei aveau să fie ucişi, alţii, trimişi în lagăre de muncă forţată. Până acum nu a fost niciodată spusă povestea vieţilor distruse ale acestor oameni abandonaţi nu doar de ţara de adopţie, ci şi de cea natală, care a refuzat vreme îndelungată fie şi să recunoască numai tragedia lor.
În pribegie spre Rusia
Sunt multe de spus despre Rusia sovietică. Este o lume nouă ce se deschide explorării despre care americanii nu ştiu mai nimic. Dar povestea începe să fie cunoscută şi deşteaptă sentimente eroice. Câtă vreme Steagul Roşu flutură deasupra Kremlinului, există o speranţă în lume. În aerul Rusiei sovietice pluteşte ceva care fremăta şi în aerul Atenei lui Pericle, în Anglia lui Shakespeare, în Franţa lui Danton, în America lui Walt Whitman... E omul cel dintâi, care învaţă, suferind şi bucuros, cum trebuie gândit. Unde în altă parte să fie nădejdea acestei lumi?
New Masses, noiembrie 1926
Povestea lor începe cu fotografia unei echipe de baseball. Suntem în anul 1934, iar instantaneul este alb-negru. Aliniaţi pe două rânduri, nişte tineri pozează în faţa aparatului: cei din rândul de sus stau în picioare, cei din rândul de jos pe vine, ţinându-şi vecinii pe după umeri. Niciunul nu a sărit cu mult de 20 de ani, iar unii abia au ieşit din adolescenţă; sunt plini de vigoare şi sănătoşi tun. Par să fie cei mai buni prieteni de pe lume. Pe mulţi, dacă nu pe toţi, îi ştim după nume: Arnold Preedin, Arthur Abolin, Eugene Peterson, Leo Feistein, Victor Herman, Leo Herman, Benny Grondon… numele în sine nu au nimic special, de vreme ce niciunul dintre ei nu este vreo celebritate, nici fiu ori nepot de celebritate. Provin din familii banale de muncitori din tot cuprinsul Americii: din Detroit, Boston, New York, San Francisco şi din Midwest. Adunaţi în lumina soarelui, aduc cu o echipă de baseball obişnuită, dacă nu ţinem seamă de literele chirilice de pe tricouri.
La prima vedere, par o singură echipă, însă, de fapt, sunt două. În cazul de faţă ne dăm seama, judecând după echipament, că reprezentanţii Clubului Muncitorilor Străini din Moscova se confruntă cu cei ai Clubului Mecanicilor Auto din oraşul Gorki, situat în apropiere. Dar poate că asemenea detalii nu sunt importante, de vreme ce mulţi dintre jucătorii americani din fotografie vor muri curând. Nu vor pieri în vreun accident, feroviar sau aviatic. Ei vor fi martorii – şi, totodată, victimele – celei mai susţinute campanii de teroare de stat din vremurile moderne.
Puţinii jucători de baseball care vor supravieţui vor avea un noroc ieşit din comun. Dar vor fi atât de aproape de moarte şi vor suporta chinuri atât de mari, încât chiar şi ei îşi vor fi dorit uneori să-şi fi pierdut viaţa odată cu restul echipei. Numai că, în momentul în care declanşatorul aparatului de fotografiat se făcea auzit în căldura văratecă din Parcul Gorki, niciunul dintre tineri nu avea habar de soarta care-i aştepta. Zâmbetele lor nu trădează nici cea mai mică bănuială.
A fost cea mai puţin trâmbiţată migraţie din istoria americană. Lucru deloc surprinzător, probabil, de vreme ce, într-o naţie de imigranţi, nu se oboseşte nimeni să-i pomenească pe cei care lasă visul în urmă – pe acei exilaţi daţi uitării care au privit alături de ai lor, de pe punţile de lemn ale vapoarelor de călători cu destinaţia Leningrad, cum se stingeau în depărtare Statuia Libertăţii şi contururile oraşului New York. O radiografie a Americii, ei reprezentau toate păturile sociale: profesori, ingineri, muncitori în fabrică, artişti, doctori, chiar şi fermieri, o adunătură pestriţă pe puntea vapoarelor de călători. Plecau pentru a se alătura Planului Cincinal din Rusia sovietică, ademeniţi de perspectiva unui loc de muncă în cei mai grei ani ai Marii Crize Economice. Ingineri calificaţi plătiţi pe contracte grase se înghesuiau alături de şomeri care vânau un loc de muncă în fabricile sovietice şi de tovarăşi înflăcăraţi de romantism revoluţionar, cu bagajul doldora de tomurile grele ale lui Marx, Engels şi Lenin. Printre ei se numărau comunişti americani, sindicalişti şi diverşi radicali proveniţi din şcoala lui John Reed, dar cei mai mulţi erau oameni obişnuiţi, nu prea interesaţi de politică. Îi unea speranţa care-i însufleţeşte pe toţi emigranţii: aspiraţia către o viaţă mai bună pentru ei şi copiii lor. Şi, pe când elicele vaporului îşi croiau neobosit drum către Europa prin apele verzi-cenuşii ale oceanului, niciunul dintre cei prinşi de febra plecării nu a avut puterea de a privi în viitor pentru a anticipa şirul de violenţe care-i aştepta în Rusia.
La începutul anilor 1930, părea că America, prinsă în ghearele Marii Crize Economice, era incapabilă sau deloc dispusă să-şi respecte partea ce-i revenea din contractul social. În Statele Unite erau mai multe persoane fără loc de muncă, atât în fapt, cât şi proporţional vorbind, decât în orice altă ţară de pe faţa pământului. Treisprezece milioane de şomeri reprezentau un sfert din forţa de muncă disponibilă, într-o perioadă în care, în majoritatea familiilor, doar bărbaţii aveau serviciu. Acele milioane lipsite de angajament făceau cozi la cantinele de ajutor social, în aşteptarea unei porţii de mâncare. O armată zdrenţuită de oameni fără căpătâi împânzise şoselele şi căile ferate de pe întreg continentul, în căutare de lucru. Jumătate din ţară era în pribegie, şi nu doar cei din stirpea lui Tom Joad, care o pornise spre California în Fordul lui Modelul A. Pentru acei oameni, recent-jefuiţii Marii Crize, deplorabilul eşec al capitalismului nu era o întorsătură de frază din discursul unor radicali, căci îl simţeau acut pe pielea lor. Îi observau caracterul mizer oriîncotro s-ar fi întors.
New York Times a publicat un reportaj despre noul oraş care se înfiripase lângă Wall Street, ca un concurent simbolic al centrului financiar al lumii occidentale: „Focurile de tabără ard până noaptea târziu în hăţişurile din Westside. Jungla mărginită de Spring Street, West Street, Clarkson Street şi Washington Street pare, cu mormanele sale de cărămizi şi devastarea sa, un sătuc din Franţa după un bombardament... Hogeaguri ponosite se iţesc din gropi săpate în pământ, unde şomerii şi-au căutat adăpost pentru iarnă. Cocioabe construite din cutii de carton, tablă ruginită, bolţari murdari, grinzi sau carton gudronat sunt ridicate fie pe mormanele de cărămizi, fie între acestea.” Astfel de noi-nouţe citadele ale caliciei, construite din foaie de fier ondulat şi cărămizi recuperate, se ridicaseră subit în toate marile oraşe americane, ca un avertisment despre scindarea civilizaţiei în două peisaje paralele; de parcă viziunile antagonice ale sărăciei şi bogăţiei s-ar fi suprapus, iar personajele din prim-plan n-ar mai fi fost sigure cărei lumi îi aparţin sau către care univers se îndreaptă. Aproape peste noapte, costumele la patru ace şi ghetrele fuseseră înlocuite cu haine uzate de doc şi căutături posace, pe măsură ce se îngroşau rândurile şomerilor care căutau să-şi asigure pâinea de toate zilele dând lustru pantofilor la colţ de stradă sau vânzând mere la bucată pentru un bănuţ, la concurenţă cu nenumăraţi alţi şomeri care avuseseră aceeaşi idee. Pe trotuarele din America, veteranii Marelui Război îşi vindeau decoraţiile de merit câştigate pe câmpurile de luptă din Franţa sau din Belgia. Preţul pieţei: un dolar şi cincizeci de cenţi.
În cinematografe, jurnalele de ştiri ce rulează în deschiderea filmelor prezintă călugări franciscani care împart monede de 5 cenţi celor fără adăpost, cât să aibă de o masă sau de un adăpost peste noapte. Ciorchini de oameni stau la coadă şi fumează, cu borul pălăriei tras peste ochi, aşteptând răbdători să-şi primească bănuţul, pe care îl întâmpină cu o uşoară înclinare a pălăriei. Alcătuiesc un şir fără de sfârşit, iar un anonim cu privire chinuită care încearcă să se strecoare în faţă este împins la coada rândului. Obiectivul aparatului de filmat îi surprinde încercarea şi îi păstrează în arhive pentru totdeauna disperarea, aidoma unui Sisif al vechiului New York. În Uniontown, din statul Pennsylvania, nevoiaşii trăiesc în cuptoarele oţelăriilor închise de criză. Familii întregi locuiesc acolo. Ţâncii despuiaţi privesc curioşi în obiectivele care-i examinează îndeaproape, unii cu feţe nefiresc de serioase, alţii cu zâmbete sfioase de copii pentru care toate acestea încă reprezintă o distracţie şi care nu au habar cât de disperaţi sunt taţii lor. În Harrisburg, o armie zdrenţăroasă de şomeri ia cu asalt sediul guvernului local cerând ajutoare sociale, în vreme ce în presa centrală apar titluri rău-prevestitoare despre „Perspectiva unei revoluţii violente în Statele Unite”.
În mijlocul acestei inactivităţi forţate, a falimentelor bancare, a proastei dispoziţii şi a nemulţumirii pline de sudalme, o furie încărcată de amărăciune a inundat oraşele americane cât şocul era încă proaspăt şi populaţia suficient de mânioasă pentru a ieşi pe străzi. A fost declarată o zi internaţională a şomerilor şi sute de mii de oameni au mărşăluit pe străzile din New York, Detroit, Chicago, Milwaukee, Cleveland, Pittsburgh şi în marile zone industriale. Era imposibil să rezişti sentimentului general de nelinişte; domnea dezgustul faţă de puterea copleşitoare a banilor, care-i îndepărtau pe oameni unul de celălalt şi aşterneau un strat de ruşine peste rana deja existentă, provocată de sărăcia cea mai cruntă. Această alunecare la scară naţională către radicalism – virajul brusc spre stânga al întregului consens politic – era întărită de tot mai acuta conştientizare a faptului că atât şomajul, cât şi greutăţile extreme nu erau, de fapt, necesare. Suferinţele tuturor erau, pur şi simplu, rezultatul laissez-faire-ului capitalist care o luase razna, al exuberanţei maniacale a finanţiştilor de pe Wall Street care îndopaseră cu cărbuni cazanele unui tren expres până când acesta sărise de pe şine, lăsându-i pe alţii să recupereze fiarele contorsionate în vreme ce vinovaţii fugeau de la locul accidentului.
Ales printr-o majoritate zdrobitoare, Franklin Roosevelt a rostit primul său mesaj de învestitură către o audienţă de 60 de milioane de radioascultători, aproape jumătate de ţară fiind dornică să audă un plan de scoatere a ţării din criză:
Stăpânii schimburilor comerciale au greşit din pricina încăpăţânării şi incompetenţei lor, şi-au acceptat eşecul şi şi-au luat tălpăşiţa. Năravurile acestor cămătari fără scrupule sunt condamnate de tribunalul opiniei publice, respinse de sufletul şi mintea oamenilor... o mulţime de cetăţeni fără slujbă se confruntă cu îngrozitoare probleme de viaţă, iar alţii, la fel de numeroşi, se ostenesc pe sume de nimic. Numai un optimism nerod poate nega realitatea întunecată a momentului... cămătarii şi-au părăsit tronul din templul civilizaţiei noastre. Putem reface acum templul pe stâlpii vechilor adevăruri. Gradul în care vom reuşi depinde de măsura în care vom aplica valori sociale mai nobile decât simplul profit bănesc.
Însă mulţi americani nu mai deţineau un aparat de radio la care să asculte vorbele calme şi liniştitoare ale preşedintelui. Asemenea obiecte de lux fuseseră de multă vreme schimbate pe bani lichizi, dimpreună cu celelalte bunuri. Mii de americani plecaseră deja, alegând să-şi încerce norocul în altă parte, mizând pe articolele din ziare care susţineau că Rusia sovietică era încă într-o perioadă de creştere economică şi oferea de muncă, fiind o societate care punea pe primul plan muncitorul şi nu-l transforma, mai degrabă, în victimă secundară a lăcomiei altora. În căutarea alternativei, a rutelor de scăpare, ei parcurgeau avizi relatările entuziasmante despre noile uzine construite în Rusia, înconjurate de copaci şi straturi de flori, cu cantine şi biblioteci pentru muncitori şi creşe pentru copiii acestora– ba chiar şi cu bazine de înot, pentru numele lui Dumnezeu! Pe atunci, curiozitatea americană de a afla noi lucruri despre experimentul sovietic era copleşitoare. O traducere în engleză a Manualului noii Rusii: Povestea Planului Cincinal a devenit un neverosimil fenomen editorial al anului 1931, un bestseller american vreme de şapte luni şi unul dintre cel mai bine vândute titluri de nonficţiune din ultimul deceniu. Explicaţiile sale simple, scrise iniţial pentru şcolarii din Rusia, erau citite şi răscitite de un public american în căutare de răspunsuri la capătul cenuşiu al unui alt deceniu de „individualism sălbatic”. În plină scăpătare a Marii Crizei, cine nu ar fi fost atras de o asemenea viziune a fericirii viitoare şi a progresului social?
Aşa se va scrie despre noi în următoarele decenii. El va munci mai puţin şi totuşi va realiza mai multe. În şapte ore petrecute în fabrică va face ceea ce astăzi nu se reuşeşte decât în unsprezece ore şi jumătate. În locul unor cămăruţe întunecoase şi posomorâte, cu becuri chioare, va lucra în săli ample şi luminoase, curate, cu ferestre mari şi minunate uşi cu geam vitrat. Mizeria, praful, pilitura care se ridică în aerul din fabrici nu vor mai ajunge în plămânii muncitorilor, ci vor fi evacuate de ventilatoare puternice. Socialismul nu mai este un mit, o fantasmă a minţii omeneşti... Îl construim noi înşine... Şi această viaţă mai bună nu va părea un miracol; trebuie s-o creăm noi înşine. Dar pentru asta avem nevoie de cunoaştere: avem nevoie de braţe puternice, desigur, dar şi de minţi viguroase... Iată în ce constă cunoaşterea: în Planul Cincinal.
Oare cine i-ar putea acuza pe aceşti americani, împinşi de la spate atât de necesităţile economice, cât şi, în egală măsură, de propriul idealism, pentru faptul că au acceptat recunoscător invitaţia deschisă a lui Iosif Stalin de a veni să muncească în Uniunea Sovietică? Iar muncitorilor calificaţi li se putea chiar şi asigura transport gratuit în ţara unde şomajul fusese declarat defunct la nivel oficial. Se considerau pionierii unor noi frontiere, deplasându-se încet dinspre apus către răsărit, atraşi nu doar de ideea de siguranţă în acele vremuri crâncene, dar şi de simpla perspectivă a normalităţii: trei mese pe zi, o slujbă decentă, un acoperiş deasupra capului, un doctor pentru copii şi siguranţa că nu pot pierde totul la simplul pocnit din degete al cuiva sau din jocul de cifre al unui panou de afişaj bursier.
Ei au lăsat în grija filosofilor sociali speculaţiile pe marginea impactului pe care-l avea o slujbă sigură şi decent plătită asupra identităţii personale şi stimei de sine; ca să nu mai vorbim despre sintagma „căutarea fericirii”, o formulă care capătă tonalităţi ironice atunci când este rostită de sub acoperişul ruginit al unei cocioabe improvizate din cărămizi. Şi dacă preşedintele Statelor Unite putea vorbi naţiunii despre fuga cămătarilor din templu fără să a primi apelativul „comunist”, atunci probabil că şi aceşti americani exilaţi ar trebui priviţi la fel, atraşi fiind spre Răsărit de Rusia ca de un far, o flacără lucind în noaptea albă a crizei economice.
Pentru prima dată în scurta lor istorie, din Statele Unite plecau mai mulţi oameni decât soseau. Şi, pe măsură ce se strângea laţul sărăciei, făcându-i tot mai hotărâţi, dorinţa lor de a se alătura acestui exod uitat s-a prefăcut, cum se spune, dintr-un fir de apă într-un torent. Numai în primele opt luni ale lui 1931, Amtorg – agenţia sovietică de comerţ exterior cu sediul în New York – a primit din partea americanilor mai mult de o sută de mii de cereri de emigrare în URSS. Acesta a fost copleşitorul răspuns la anunţurile din ziare care făceau oferte pentru 6 000 de locuri de muncă în Rusia. La birourile Amtorg din Manhattan, coridoarele erau înţesate de muncitori veniţi cu soţie, cu copii, cu căţel şi purcel, milogindu-se să primească un bilet pentru această „ţară a făgăduinţei”. Zece mii de americani încrezători au fost angajaţi în acel an, parte a „emigraţiei organizate” care a primit ştirea cu o bucurie mai apropiată de cea a câştigătorilor la loterie decât de cea a emigranţilor economici.
Un reporter economic a fost trimis la ambasada sovietică neoficială de la 261 Fifth Avenue pentru a verifica cererile sosite într-o dimineaţă. Pe lista de ocupaţii pentru cei care răspundeau acestei „solicitări sovietice de mână de lucru yankee” se aflau: „frizeri, instalatori, zugravi, bucătari, funcţionari, operatori de staţie service, electricieni, dulgheri, aviatori, ingineri, comercianţi, tipografi, chimişti, cizmari, bibliotecari, învăţători, mecanici auto, dentişti şi un antreprenor de pompe funebre”. Aceşti emigranţi-aspiranţi proveneau din practic toate statele americane, iar principalele motive pentru care voiau să plece erau, potrivit cererilor completate: „1. Şomajul. 2. Dezgustul faţă de condiţiile de aici. 3. Interesul faţă de experimentul sovietic”.
În siajul acestui exod organizat la nivel oficial se aflau o mulţime de alţi americani, refuzaţii şi dezmoşteniţii vremurilor de criză economică, oameni care au ales să ocolească birocraţia şi să călătorească în Rusia ca turişti, gata de angajare de îndată ce ajungeau acolo. Intourist, agenţia sovietică de turism, s-a arătat cât se poate de dispusă să le vândă bilete numai dus pe baza vizelor turistice, în vreme ce agenţii comerciali ai companiilor de transport le spuneau tuturor că americanii îşi puteau găsi de lucru în Rusia, indiferent dacă vorbeau sau nu limba. Nu era nevoie decât să aibă suficienţi bani pentru prima săptămână, adică atât cât le trebuia pentru a-şi găsi de lucru. …
Emigranţii americani, socotind că pot găsi dreptatea socială undeva, pe faţa pământului, şi mânaţi de această speranţă, abia aşteptau să străbată jumătate de lume ca să participe la ceea ce era descris de toţi drept „cel mai măreţ experiment social din istoria umanităţii”. Puţini au stat să reflecteze pentru a se lămuri dacă erau atraşi de ideologie, sau doar împinşi de la spate de propriile nevoi. Iar aceşti americani nu erau nici măcar o adunătură de fanatici politici, idealişti fără speranţă sau aventurieri naivi. Reacţia lor a fost mai degrabă o eschivă în faţa ameninţării actuale şi viitoare a sărăciei, iar pentru a-i înţelege trebui să ne transpunem noi înşine într-o stare de neştiinţă asemănătoare cu a lor: pe vremea lor, ideea Revoluţiei sovietice era încă dătătoare de speranţă şi numai cei mai subtili observatori puteau discerne adevărul ascuns în spatele unor asemenea promisiuni. În acea epocă, sistemul politic comunist mai avea până să fie pus pe de-a-ntregul la încercare, aşa cum, odinioară, democraţia reprezentase la rându-i o provocare de un radicalism similar pentru minţile conservatoare.
Şi astfel s-a putut întâmpla (poate cea mai puţin semnificativă, dar totodată cea mai relevantă, din perspectivă culturală, consecinţă a acestei migraţii uitate) ca două echipe americane de baseball să se înfrunte chiar în inima Moscovei, în Parcul Gorki, ale cărui întinderi înverzite încă erau cunoscute sub primul nume revoluţionar: „Parcul Central de Cultură şi Odihnă”. Dar poate că nu e defel suprinzător. Imigranţii şi-au adus întotdeauna în desagă sporturile preferate.
Abandonaţii. De la Marea Criză economică la Gulag. Speranţă şi trădare în Rusia lui Stalin, de Tim Tzouliadis. Traducere din limba engleză şi note de Sorin Şerb. Cuvânt-înainte de conf. univ. dr. Liviu Ţîrău. Editura Corint, colecţia Corint istorie, coordonată de Doru Dumitrescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
