Diplomaţia Centralilor caută să izoleze Serbia
Şi Viena trece la pregătirea răspunsului pentru Serbia. La 9 iulie ea trimite la Sarajevo pe Friederich von Wiesner, un înalt funcţionar din administraţia austro-ungară, pentru a stabili la faţa locului responsabilitatea sârbilor. Patru zile mai târziu acesta comunică: „Nimic nu arată –nici ca probă, nici ca bănuială – complicitatea guvernului sârb în pregătirea atentatului.” Dar tot el sfătuieşte să se ceară Serbiei urmărirea funcţionarilor sârbi membri ai Societăţii „Mâna moartă”, pentru că unul dintre aceştia facilitase trecerea graniţei de către Princip. Între timp e convins şi Tisza, primul ministru ungar, de trimiterea unui ultimatum la Belgrad. Şi textul ultimatumului este aprobat de Viena la 14-15 iulie. Dar nu este trimis. Se aştepta plecarea preşedintelui francez din Rusia pentru a împiedica o imediată consultare ruso-franceză. Oricum în convorbirile de la Sankt Petersburg s-a discutat şi de Serbia. Poincaré (foto) nu ezită ca la recepţia ambasadorilor oferită de Ambasada Franţei să-l pună în gardă pe ambasadorul Austro-Ungariei Frederic Szapary: „Serbia are un prieten călduros în poporul rus. Şi Rusia e aliata Franţei. Que de complications a craindre.”
În noaptea de 23 iulie „France” părăseşte Cronstadt îndreptându-se către Suedia, unde urma sa ajungă la 25 iulie. Este momentul aşteptat de Viena pentru a trimite Serbiei ultimatumul. Răspunsul trebuia dat în 48 de ore. Şi trebuia să fie favorabil la toate cererile. La absolut toate, fără excepţie. Poincaré şi însoţitorii săi află de conţinului ultimatumului vineri dimineaţa, 24 iulie. O consultare imediată cu ţarul Rusiei nu mai era posibilă. O parte din ultimatum era inacceptabilă pentru Serbia şi Poincaré se întreabă ce va face Rusia. Pierre de Margerie, directorul Afacerilor politice de la Quai d’Orsay, care îi însoţea pe Poincaré şi Viviani, sugerează să se ceară Vienei un răgaz suplimentar, să se propună reunirea unei conferinţe internaţionale, să se solicite o mediere a Marii Britanii. Dar... deja Consiliul de Miniştri rus reunit de urgenţă declarase: „onoarea Rusiei şi demnitatea sa, misiunea sa istorică, dacă ea vrea să-şi menţină rangul său în Europa, cer ca ea, Rusia, să susţină Serbia, dacă situaţia o cere, chiar cu armele.”
La 25 iulie Poincaré şi Viviani debarcă la Stockholm. Dintr-o recepţie protocolară într-alta ei se întreabă dacă să-şi continue călătoria în Danemarca şi Norvegia sau să se întoarcă în Franţa. Între timp află că Wilhelm al II-lea şi-a întrerupt croaziera în fiordurile norvegiene şi se întoarce la Kiel. Iar de la Paris sunt informaţi că ambasadorul german baronul von Schoen a declarat la Quai d’Orsay că Berlinul consideră că reglementarea conflictului austro-sârb trebuie să se rezolve exclusiv între Austro-ungaria şi Serbia, intervenţia unei alte puteri antrenând „consecinţe incalculabile”. Ambasadorul german la Paris dădea urmare instrucţiunilor pe care le primise de la secretarul de stat Jagov, care, întors din concediu, trimite o notă presei în care vorbea despre necesitatea localizării conflictului, dacă Austro-Ungaria va fi silită să recurgă la arme contra Serbiei. Orice imixtiune a vreunei alte puteri ar fi atras intervenţia Germaniei şi „consecinţe incalculabile”. În sensul acesta, el trimite instrucţiuni „de intimidare” tuturor diplomaţilor germani acreditaţi în capitalele europene.
În acelaşi timp, diplomaţia Centralilor caută să izoleze Serbia. Ea încearcă două lucruri: să atragă Turcia şi Bulgaria şi să forţeze mâna României, determinând-o să se pronunţe deschis pentru Tripla Alianţă. Ambele fuseseră prevăzute în memoriul austro-ungar înmânat Berlinului la 5 iulie. Prima tentativă părea să aibă succes. În 1914, Turcia n-avea nici un aliat, căci nimeni nu considera „omul bolnav” al Europei demn de o alianţă. În 1911, Winston Churchill respinsese o cerere a Turciei de alianţă permanentă cu Marea Britanie. Ulterior, Enver-paşa, „micul Napoleon”, şeful „Comitetului Uniunii şi progresului” (al „junilor turci”) şi al guvernului, propune o alianţă Germaniei. Dar nici Berlinul n-a prea luat în serios propunerea.
Însă în iulie 1914, când se profila războiul pe două fronturi, germanii devin dintr-o dată interesaţi de alianţa Turciei, care putea închide ieşirea din Marea Neagră, tăind Rusiei accesul la aliaţii ei şi la proviziile acestora. Ambasadorul Germaniei la Constantinopol, Wangenheim, primeşte instrucţiuni de a angaja de îndată tratative şi a răspunde propunerilor turceşti „cu o bunăvoinţă vădită [...] Sub nici un motiv nu ne putem permite să ni-i îndepărtăm”. După mai multe tocmeli, la 28 iulie, când Austria declară război Serbiei, Turcia propune oficial o alianţă secretă ofensivă şi defensivă care ar fi devenit operativă în cazul când Germania sau Turcia ar fi intrat în război cu Rusia. În aceeaşi zi, propunerea e aprobată la Berlin. Bethmann-Hollweg trimite la Constantinopol un proiect de tratat, semnat de el. În ultimul moment, turcii ezită. Dar după ce englezii le confiscă două cuirasate: „Sultan Osman” şi „Reshodieh”, construite prin contract pe şantierele britanice, două nave de război de ultimul tip pentru care turcii plătiseră 30.000.000 dolari strânşi prin subscripţie publică, guvernul turc semnează alianţa cu Germania la 3 august. În definitiv, în războiul care se anunţa Antanta nu putea garanta Turciei decât integritatea, pe când Germania promitea măriri teritoriale. Alianţa semnată va fi pusă în practică mai târziu, dar Germania marcase un punct important; ulterior, se va dovedi esenţial în stăpânirea Balcanilor.
Bulgariei i se făcuseră avansuri importante în timpul crizei balcanice, pentru a o contrapune Serbiei. Dată fiind situaţia Bulgariei, după pacea de la Bucureşti, ca şi tendinţelor filo- germane ale ţarului Ferdinand şi ale lui Radoslavov, primul său ministru, Sofia răspunde cu sporit interes acestor avansuri. În iulie 1914, Puterile Centrale se mulţumesc doar să tatoneze terenul mai mult pentru a face presiuni la Bucureşti. Reprezentanţii Germaniei şi Austro-Ungariei sunt însărcinaţi să-i comunice regelui Carol I că o alianţă cu Bulgaria era iminentă şi depindea de România dacă să-i fie favorabilă sau nu. Altfel spus, România trebuia să-şi declare deschis alianţa sa cu Puterile Centrale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
