Toată lumea ştia că Ştirbei era amantul statornic al reginei Maria, de care se slujea în folosul lui şi al lui Brătianu. C. Argetoianu povesteşte o anecdotă hazlie de mai târziu, din 1925. El susţinea la o alegere parţială, la Reghinul Săsesc, pe Voicu Niţescu împotriva lui Octavian Goga. Printr-o uşă întredeschisă aude pe unii tineri politicieni vorbind (erau Aurel Dobrescu, Ilie Lazăr, C. Crişan, Ghiţă Pop...). Unul dintre ei spune: „Degeaba, mă, noi nu putem face nimic, noi nu putem ajunge la nimic. Brătianu are pe Ştirbei pe lângă regină, noi n-avem pe nimeni. Ei, dac-ar vrea Mihai!”. Era vorba de Mihai Popovici, Don Juanul irezistibil sau astfel considerat. Argetoianu ne spune că i-a povestit reginei gluma, care s-a prăpădit de râs şi, de câte ori îl vedea, îl întâmpina mereu cu „Vrea Mihai?”. Interesant ce ne spune acelaşi Argetoianu. El crede că jocul influenţelor nu era de la Ştirbei la rege prin regină, ci de la regină la rege prin Ştirbei. Tot el crede că în ultimii 20 de ani de viaţă conjugală regina Maria nu-i ceruse personal nimic regelui de teamă să nu fie refuzată, ci totdeauna prin Ştirbei, care nu era refuzat niciodată. Argetoianu ne mai face atenţi asupra faptului că acest lucru i l-a spus chiar regina, în 1920.
Cine străbate atent amintirile reginei nu împărtăşeşte afirmaţia lui Argetoianu. Rămâne însă un fapt real influenţa directă pe care o avea Ştirbei asupra regelui Ferdinand. „Tăcut şi rezervat, atât de rezervat încât călca cu picioarele înăuntru şi uşor, parcă ar fi vrut să-şi tăinuiască urmele, Ştirbei frecventa foarte puţină lume, aşa încât rari sunt cei care au putut aprecia acuitatea puterii lui de analiză, echilibrul niciodată zdruncinat al judecăţii sale, agerimea intuiţiei şi serioasa cultură de care da dovadă între patru ochi.” Argetoianu l-a cunoscut din colaborarea lor la Steaua Română şi la Reşiţa. Apoi l-a cunoscut din politică. „Nu se anima, nu gesticula şi nu-şi ieşea din fire pentru nimic în lume. Vorbele îi picau din gură cu sfială şi ca făina din valţuri”. Ştirbei nu brusca niciodată o situaţie, nu se certa cu nimeni. Prieteni i-au fost, în afara lui Brătianu, cu care are o relaţie de interese, C. Stere, Gr. Antipa, Al. Marghiloman, Al. Beldiman, ministrul României la Berlin şi, dintre femei, Martha Bibescu. E un personaj care nu se simţea cu adevărat bine decât între femei. În prejma lor parcă avea alt glas, făcea glume, era ironic, niciodată răutăcios. Pe femei le mângâia cu un glas molatic, le învelea cu legenda lui de bărbat iubit. Nu se ştie dacă soţia lui, Nadejda Bibescu, fiica prinţului George Bibescu şi a principesei Valentina de Caraiman-Chimay, îi tolera escapadele, inclusiv legătura lui regală, pentru că voia să le ignore. La urma urmei, avea şi ea nevoie să fie fericită. Nu e nevoie să pui prea multe întrebări, pentru că nu toate au un răspuns. Ceea ce se poate observa este că, realmente, Ştirbei era iubit de cei care îi stăteau în jur. Avea patru fete din căsătoria cu Nadejda. Întrebate înainte de măritişul lor care ar fi bărbatul pe care ele l-ar iubi, toate au răspuns fără ezitare: Tata.
Bună prietenă îi este şi Martha Bibescu, căsătorită cu fratele Nadejdei, cu George Valentin Bibescu. Frumoasă. Minte ageră, cercetătoare. Mare talent literar. Venea din neamul Lahovarilor. Tatăl ei, Ion, era frate cu Alexandru şi Jacques Lahovari, mari valori politice, toţi trei (mai ales Alexandru). Prietenă îi este şi Elena Creţeanu, mai târziu Elena Moruzi, mare iubitoare de viaţă la ţară, de călărie, vânătoare, agricultură. E prietenă cu Didina Palady, principala membră a mişcării feministe din România, cu domnişoarele Irena şi Ana Pherekide, cu Elena Odobescu, Zetta Cantacuzino, Eufrosina Ghyca, Simka Lahovari, Irina Procopiu, Elena Soutzo, Margareta Miller Verghy. Este prietenă, de asemenea, cu soţia dirijorului Felix Weingartner, şi, desigur, cu superba dansatoare americană Loie Fuller. E invitată foarte des la castelul Cliveden Taplow din Anglia de Pauline şi Waldorf Astor.
De observat că toate prietenele ei sunt aristocrate. Nici nu e de mirare. Aristocraţia constituia partea cea mai reprezentativă a elitei româneşti, mai cu seamă a celei de dinaintea Marelui Război. Maria era conştientă de faptul că diferenţele sociale puteau crea probleme relaţiei de prietenie şi îi dădea dreptate lui Carol I, care sfătuia pe toţi membrii Casei Regale să nu exagereze cu prietenia, deoarece se creau obligaţii pe care ei nu le-ar putea susţine. Un principiu pe care Carol l-a respectat. Maria mai puţin, dar şi poziţia de la care porneau în astfel de relaţii era diferită. „Prea eram plină de viaţă, aveam prea multă putere de atracţie magnetică, pentru a nu insufla prietenie... nemărginitul meu imbold spre viaţă şi libertate nu putea fi încătuşat multă vreme. Nu eram dintre cei care primesc cu supunere să le fie inima şi sufletul înfometate.” Justifica astfel şi relaţia cu bărbaţii? Greu de spus. Ea ocoleşte totdeauna subiectul în scrierile sale. În orice caz, scrie ea, „durerea de măsea a altuia nu-mi dă mie junghiuri şi niciodată nu mă pot simţi în deplină simpatie cu el dacă nu mă doare şi pe mine măseaua”.
Carol I a simţit nevoia ca tot ce adunase să fie şi văzut. De aici ideea de a deschide castelul publicului vizitator (avea modelul tatălui său, care deschisese larg porţile castelului Sigmaringen încă din 1867). Faptul se va şi întâmpla frecvent după 1910. „În cei douăzeci şi doi de ani, câţi am trăit împreună, scrie Maria, am văzut castelul din Sinaia schimbându-se la faţă mai mult decât o dată. Necontenit regele născocea vreo îmbunătăţire, cu bucuria cu care părintele se bucura de sporul copilului său. Ceasuri întregi era el în stare să născocească prin mândrele încăperi, unde an de an îngrămădise comori nepreţuite. Picturi de maeştri vechi, mobile bătrâne, preţioase vase, covoare răsăritene şi arme de felul cel mai rar. O viaţă şi-o cheltuise ca să strângă toate aceste nepreţuite lucruri căci era un om care trăia pentru alţii, cheltuind numai puţin pentru el însuşi.” Dorinţa monarhului de a fi vizitat castelul se va perpetua şi după moartea sa. Castelul n-a mai fost locuit cu regularitate, Ferdinand şi Maria preferând Pelişorul, iar Carol al II-lea şi Mihai, Foişorul. Dar la Peleş erau găzduiţi oaspeţi de vază, iar Carol al II-lea l-a folosit pentru evenimente oficiale şi, în mod curent, el întrebuinţa cabinetul de lucru al unchiului. Sumele ce se încasau, cu prilejul diverselor vizite, era vărsate, din 1920, pentru operele de caritate ale reginei Maria. Mai târziu, după naţionalizarea din 1948, chiar va deveni muzeu (oficial din 1953). Deschis pentru publicul românesc şi, cu atât mai mult, pentru vizitatorii străini. Mai cu seamă pentru cei de rang aristocrat, ca să nu mai vorbim de invitaţi. Printre cei mai de vază dintre ei, pe vremea lui Carol I, a fost împăratul Franz-Joseph în 1896, ocazie cu care e reînnoit tratatul României cu Tripla Alianţă chiar la castel. Faptul e consfinţit de un relief comemorativ datorat lui Jean-Jules Lecomte du Nouy, aflat în sala de marmură. Oaspeţi îi sunt lui Carol I, principele Alexandru de Battenberg, al Bulgariei, mult preţuit de familia regală a României, ţarul Ferdinand, urmaşul lui Alexandru, deloc stimat la curte, regele Gustav al Suediei, reginele Ema a Olandei şi Maria Theresa a Bavariei. La Peleş sunt găzduiţi şi arhiducii Rudolf şi Stephanie de Habsburg, în 1884, ca şi Franz Ferdinand de Habsburg, în 1909, an în care vine la Peleş şi Kronprinţul Wilhelm al Germaniei. Din Istanbul, vine Iussuf Izzedin, principele moştenitor al Imperiului Otoman. Familia regală română e vizitată la Peleş de marele duce Boris al Rusiei, de ducele Alfred de Edinborough, de Charlotte şi Bernhard al III-lea de Sachsen-Meiningen, de numeroasele lor rude. Prilej de satisfacţie pentru suverani de a le arăta bogăţiile castelului şi frumuseţea împrejurimilor. Tot la Peleş, sunt găzduiţi mulţi dintre invitaţii reginei la manifestările sale culturale, mai ales la concerte (concerte aproape zilnice susţinute de regulă de regină la pian, de G. Enescu, la vioară, şi de Dinicu la violoncel). Principesa Maria scrie că a întâlnit la concertele reginei personalităţi ca Sarah Bernhardt, Catulle Mendes, Sarasate, Thibot, Hubermann... Tuturor, scrie Maria, Carmen Sylva „ştia să le preţuiască, să le deştepte simpatia şi entuziasmul. Le înflăcăra imaginaţia cu vorbe de laudă, îi asculta cu răsuflarea oprită şi revărsa asupra capetelor lor aprecieri pline de înţelepciune şi toţi plecau de lângă ea subjugaţi de farmecul ei”. Peleşul era departe de Europa dacă priveai harta acesteia, dar prin bogăţiile sale şi prin generozitatea şi înţelepciunea unor suverani înzestraţi cu har dinastic devenea parte a continentului şi suflet al unei ţări din ce în ce mai mult europene.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
