Aproape totul despre Anticrist/ de Ziarul de duminică

Lucrarea are la bază teza de doctorat întocmită la Sorbona, între anii 1997 şi 2002, sub îndrumarea doamnei Monique Alexandre, şi urmăreşte metamorfozele Anticristului de la textele Noului Testament până la sinteza lui Teodoret al Cyrului în veacul al V-lea. Preistoria acestei credinţe creştine este tratată într-o amplă introducere. La Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), Anticristul are o funcţie antieretică şi antiiudaică. Pentru Hipolit (veacul al III-lea), el este tiranul sângeros din fruntea ultimului imperiu. Imperiul Roman încarnează Anticristul şi katechonul, cel care întârzie sfârşitul lumii. La Origen, dimensiunea metafizică este mai importantă decât dimensiunea eschatologică – Anticristul este „falsul sens“ al Scripturilor. În secolul al V-lea, Augustin propune o interpretare de mare profunzime: fiecare dintre noi poate deveni un „anticrist“ în măsura în care viaţa noastră intră în contradicţie cu învăţătura lui Hristos. Lucrarea specialistului recunoscut în anticristologie a fost recompensată cu un important premiu francez. Masiva scriere începe cu un cuvânt înainte în care autorul explică întregul „dosar” şi din care vom cita masiv:

«Foarte puţini oameni – inclusiv creştini „practicanţi” – mai cred cu adevărat în apariţia, la sfârşitul istoriei, a unui personaj, pe jumătate real, pe jumătate fabulos, aşa cum este descris de majoritatea Părinţilor Bisericii. Imaginea lui însă, remodelată, revalorificată, pusă într-o nouă lumină, continuă să frământe spiritele, mai ales în perioadele tulburi de care istoria modernă nu a fost cruţată. În sânul creştinătăţii, a avut câştig de cauză interpretarea „colectivă” şi alegorică. Anticristul nu mai este conceput ca un personaj individual care îşi va face apariţia pe scena istoriei într-un anumit moment de la sfârşitul veacurilor (deşi o atare credinţă revine în fiecare moment de criză). El este conceput mai curând sub forma unei energii difuze şi insidioase care se impregnează încă de pe acum, încet-încet, în trama existenţei noastre. Unii îl identifică cu progresul tehnologic şi cu dezvoltarea „nesăbuită” a ştiintei; alţii, cu individualismul şi pragmatismul modului de viaţă contemporan; alţii, în fine, cu secularismul generalizat al epocii noastre. Astfel, aproape toate faţetele modernităţii devin manifestări ale unei anticristologii up to date. Înainte de a începe cercetarea noastră în perioada Antichităţii creştine, se cuvine să abordăm problema semnificaţiei „ultime”, potrivit expresiei lui Paul Tillich, pe care o are mitul de mai bine de două mii de ani. Ce reprezintă el din punct de vedere filozofic?
Examinarea mitului Anticristului este, de fapt, o încercare de regândire, dintr-un unghi inedit, a problemei răului absolut care acţionează în istorie. Din unghi imediat, deoarece mitul imaginează, pentru prima dată şi hotărâtor, aşa cum sublinia Bernard McGinn, răul absolut încarnat într-o fiinţă umană. Într-adevăr, toate religiile „tradiţionale” sau „cosmologice” – potrivit terminologiei istoricilor religiilor – explică prezenţa răului în lume ca pe un accident divin, faţă de care fiinţa umană nu se simte cu nimic vinovată: este cazul religiei greceşti sau al hinduismului, pentru a nu invoca decât două exemple. Cea dintâi aşază la originea răului muritorilor pasiunile zeilor. Şi mai evident, hinduismul asimilează fiecare fiinţă unui angrenaj cosmic în care orice iniţiativă personală este exclusă a priori. Din perspectiva acestor religii „anistorice”, răul se află exclusiv în legătură cu voinţa divină, iar existenţa lui rămâne un mister care transpare în evenimentele „naturale” ale vieţii: bolile, războiul, cutremurele, inundaţiile, seceta, foametea, nerodnicia, moartea. Toate acestea primesc o explicaţie mitologică; omul ajunge să creadă că era absolut necesar ca ele să se producă în momentul respectiv.
Creştinismul reprezintă o revoluţie în raport cu această viziune strict mitologică. Mai întâi, el păstrează din iudaism, mai ales din profetismul iudaic, ideea, atât de importantă, a caracterului sacru al istoriei. Istoria omenirii are un sens, are un obiectiv de atins – în speţă, instaurarea domniei mesianice – şi, prin chiar acest ţel, ea devine sacră. Dumnezeul lui Israel se revelează în această istorie, iar poporul pe care El l-a ales este pe deplin părtaş la planul dumnezeiesc. Apoi, prin credinţa că Dumnezeu Însuşi s-a făcut om în persoana lui Isus, creştinismul duce la extrem acest proces de sacralizare a istoriei. Din punct de vedere creştin, planul mântuirii a fost împlinit, urmând ca întreaga omenire să devină conştientă de aceasta. Aşa cum Isus reprezintă Binele absolut întrupat, opusul său, Anticrist, reprezintă întruparea răului absolut în istorie. Prin urmare, din acest moment, confruntarea dintre Bine şi Rău se derulează la nivelul istoriei şi al temporalităţii, omul fiind partea integrantă a acestora. Aceasta este, în opinia noastră, marea diferenţă dintre mitul diavolului şi mitul Anticristului. În timp ce primul constituie, într-un anumit fel, o prelungire a viziunii mitologice anistorice a răului, cel de-al doilea depăşeşte evident această viziune – cu câteva excepţii de care ne vom ocupa în studiul nostru – propunând o soluţie istoricizantă, cu tot ce implică ea în plan intelectual şi psihologic. Dacă Cristos a putut să se îmbrace în trup omenesc, Anticristul, la rândul său, are dreptul la existenţă. Din punct de vedere anticristologic, Răul este o problemă care priveşte îndeaproape fiecare fiinţă umană. Fiecare dintre noi este un posibil anticrist, avea să spună fericitul Augustin (Comentariu la epistola întâi a lui Ioan, 3). Această concepţie a episcopului Hipponei, adoptată de Occidentul creştin, nu face decât să ducă la extrem viziunea pe care tocmai am conturat-o şi care, în raport cu alte religii, credinţe şi sisteme metafizice, este cu totul nouă.
Faptul că Răul absolut poate fi conceput sub forma unui personaj istoric implică totodată culpabilizarea maximă şi responsabilitatea permanentă a fiinţei umane. Dacă Anticristul reprezintă Răul care lucrează lângă noi, sub ochii noştri sau înlăuntrul nostru, aceasta înseamnă că noi îl putem „opri” (devenind adevăraţi katechoni) prin mijloace proprii. Dacă apariţia sa este menită să pună capăt istoriei, şi deci vieţii noastre, să facem în aşa fel încât această apariţie să nu aibă loc. Acesta este, într-un fel, mesajul totdeauna actual al mitului.
De vreme ce am folosit deja, în mai multe rânduri, termenul „mit”, vom încerca să explicăm motivele pentru care îl preferăm celui de „legendă”, ales de Bousset, Jenks şi McGinn, în lucrările lor. Pentru istoricii religiilor, „mitul” relatează totdeauna o istorie exemplară şi adevărată. Mai precis, arată începutul existenţei unui anumit lucru. Din acest punct de vedere, cele mai „originare” mituri sunt cele cosmogonice: cum s-a născut lumea; cum s-a produs răul; cum a apărut civilizaţia pe pământ şi aşa mai departe. Condiţia primordială pentru ca o istorie să fie considerată mit este să fie verosimilă, altfel spus să existe oameni care să creadă această istorie. Într-adevăr, mitul joacă un rol fundamental în societăţile umane tradiţionale. Miturile dau sens tuturor activităţilor cotidiene, ca şi tuturor catastrofelor care se pot abate într-un moment sau altul asupra comunităţilor respective. Tot ele oferă o viziune asupra lumii cu totul autentică şi coerentă. Pe scurt, miturile structurează gândirea oricărei civilizaţii, fie ea tradiţională sau modernă; lumea de astăzi este tot atât de plină de mituri (mitul progresului, al tinereţii veşnice, al democraţiei etc.), pe cât era lumea de altădată.
Pe de altă parte, mitul nu rămâne niciodată fixat în expresia sa primară. El se poate schimba, poate suferi modificări, în funcţie de contextul special în care se manifestă. În legătură cu aceasta, unii fenomenologi ai religiei vorbesc despre o adevărată „dialectică” a miturilor. Mitul Anticristului, de exemplu, îmbracă diferite forme, în funcţie de acela care îl învocă, un creştin din secolul al III-lea, un musulman din secolul al IX-lea sau un protestant din secolul al XVI-lea. Am preferat termenul „mit” celui de „legendă”, în mod deosebit datorită elasticităţii sale. Credem, într-adevăr, că acesta din urmă, deşi pune mai bine în lumină originea şi dimensiunea istorică a figurii Anticristului, nu redă totuşi întreaga complexitate a fenomenului anticristologic de-a lungul vremii şi pierde total din vedere dimensiunea sa metafizică, pe care o considerăm fundamentală. Legenda poate rămâne legată, mai mult sau mai puţin, de contextul său originar, în timp ce mitul are această uimitoare capacitate de metamorfoză şi reîntinerire. Mitul are întotdeauna prospeţime, noutate, în timp ce legenda este întotdeauna „bătrână”. Legenda devine mit tocmai când se îmbogăţeste cu această valoare de arhetip pe care nu o posedă la origine. Ceea ce caracterizează mitul este tocmai capacitatea de a oferi arhetipuri, modele existenţiale. Legenda relatează o istorie din trecut, în vreme ce mitul relatează o istorie care produce un efect imediat. În fine, aşa cum Sfinţii Părinţi nu ar fi acceptat să vorbească despre un „mit” al Anticristului, termen căruia i-au atribuit întotdeauna o conotaţie peiorativă, ar fi respins, din motive uşor de înţeles, şi termenul „legendă”, neologism tehnic, de dată foarte recentă. Anticristul este un personaj care face parte, în întregime şi profund, din viaţa lor, permanent modelată de credinţa creştină. De vreme ce avem de ales între doi termeni, improprii şi unul şi celălalt, şi anume „mit” şi „legendă”, considerăm mai potrivit să pornim de la o presupunere de ordin teoretic. Sperăm că această scurtă prezentare justifică îndeajuns adoptarea termenului „mit” în lucrarea de faţă».

„Cristian Bădiliţă înscrie mitul Anticristului într-un cvartet tematic: ideologic, teologic, istoric şi exegetic. El răspunde astfel uneia dintre întrebările pe care şi le-a propus la începutul cercetării, surprinzând funcţia pe care o îndeplineşte mitul la fiecare autor în parte. Patrologul arată că motivele pentru care teologii au preferat să elaboreze o anticristologie proprie ţin de factori foarte diverşi, dintre care probabil doar cel mai important este momentul istoric în care au trăit. În sfârşit, încheindu-şi argumentul, autorul consideră ca anticristologia nu suferă un proces evolutiv, ci doar o transformare care ţine întotdeauna de contextul istoric în care este inserată. O metamorfozare care începe odată cu Irineu şi îşi consumă astăzi unul dintre avatarurile posibile, însă nu definitive.” – Alin Suciu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels