Se duc bătrânii – Titu Maiorescu, parlamentarul (I)
Titu Maiorescu (n. 15 febr. 1840, Craiova - m. 18 iun. 1917, Bucureşti).
Studii la Craiova, Braşov, Viena, unde învaţă la Academia Theresiană (bacalaureat în 1858), Gisen (doctorat în filosofie, în 1859, echivalat cu licenţa în litere la Paris, în 1860 şi în drept, tot la Paris în 1861). Revenit în ţară e procuror la Tribunalul Ilfov (1862), în acelaşi an numit director al Liceului Naţional de la Iaşi şi profesor la Universitatea din Iaşi (1862-1871); din 1863, se retrage de la Liceul Naţional şi preia direcţia Şcolii Normale Vasile Lupu. În 1864, alături de P.P. Carp, I. Negruzzi, V. Pogor şi Th. Rosetti, pune bazele Societăţii Junimea. Începe să publice studii şi articole de larg răsunet în revista „Convorbiri Literare”, pe care o conduce (apărută la 1 martie 1867). Se înscrie în barou şi practică cu mare succes avocatura. Membru al Societăţii Academice Române (Academia Română) din 20 iulie 1867 (demisionează în 1869 şi revine în sânul ei în 1871). Se distinge ca unul dintre cei mai remarcabili oameni de cultură români, critic literar, estetician, filozof, memorialist, filosof şi îndrumător al spiritului public.
După 1870 intră în politică ca lider, alături de P.P. Carp, al grupării junimiste. Va fi aproape în continuu deputat, senator şi ministru: la Culte şi Instrucţiune Publică (apr. 1874 - ian. 1876, mart. - nov. 1888, nov. 1888 - mart. 1889, nov. 1890 - feb. 1891), la Industrie şi Comerţ (mart. - iun. 1888), la Justiţie (iul. 1900 - febr. 1901), la Afaceri Străine (dec. 1910 - dec. 1913) şi prim-min. (mart. 1912 - dec. 1913). A fost agent diplomatic al României la Berlin (mai - iul. 1876), redactor şef al ziarului „Timpul” (mart. - iul. 1877), profesor de logică şi filosofie la Universitatea din Bucureşti (1884 -1909) şi rector al acesteia (1892-1897). A fost şi preşedinte al Partidului Conservator (nov. 1913 - iun. 1914).
Personalitatea lui Titu Maiorescu (foto) a marcat, decisiv, pe multiple planuri (cultural, literar, ideologic şi, nu în ultimul rând, politic), timp de câteva decenii, modernitatea românească. Garabet Ibrăileanu îl considera pe Titu Maiorescu un „Boileau român, înarmat cu principii directoare”, dotat cu un acut simţ al valorilor, ambele dublate de o impresionantă forţă polemică. Problema fundamentală pe care şi-a concentrat atenţia Titu Maiorescu a fost aceea a metodologiei construcţiei culturii şi civilizaţiei române moderne. În studiul său de la 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, el face bilanţul drumului parcurs de România, constatând că, aparent, existau toate formele culturii şi civilizaţiei moderne: şcoli, muzee, universităţi, instituţii politice etc. Existenţa formelor noi, moderne, crea impresia, că, odată cu introducerea cadrelor/formelor noi, procesul construcţiei culturii moderne, al civilizaţiei era aproape încheiat. În realitate, observă Maiorescu, totul nu era decât o aparenţă şi nonvaloarea/neadevărul definea producţia cultural-ştiinţifică românească, ca şi activitatea instituţiilor politice introduse din Occident. Cauza se afla în condiţia specială a României de ţară înapoiată. De aici graba construirii civilizaţiei moderne în câteva decenii, civilizaţie care, în Occident, s-a dezvoltat în câteva secole. Aşa stând lucrurile, critica negaţionistă era obligatorie. Neputând urma o cale de dezvoltare normală, aprecia Maiorescu, România era constrânsă să construiască raţional noua civilizaţie. Nu copiind modelul occidental, ci construind o modernitate care să depăşească atât evoluţionismul accelerat, spontan – mersul de la sine, cât şi raţionalismul abstract. Maiorescu nu urmărea transplantarea culturii occidentale în România, ci crearea unei culturi române moderne originale, capabilă la rândul ei să producă valori. De aici, nevoia disperată de autentică creaţie, originală, neatinsă de mimetism: „Tot ce e de valoare trebuie să fie gândit şi săvârşit în mod original în orice ţară, mai ales când e vorba de a aduce într-o ţară mai puţin cultivată cultura superioară a alteia…”. În acest sens Maiorescu consideră necesară soluţionarea a trei mari probleme: teoria fundamentului dinlăuntru, teoria formelor fără fond şi teoria trecerii de la conceptul cultural la relaţia conceptuală. În concepţia lui Titu Maiorescu construcţia unei culturi moderne include obligatoriu un fundament solid interior la care se adaugă creator elementul nou, de origine străină, care trebuie să fie asimilat organic de fundamentul preexistent. „Direcţia nouă”, propusă de Maiorescu, se deosebea radical de „direcţia veche”, care copia formele din afară, fără a ţine seama de realitatea social-istorică internă. „Direcţia nouă şi jună” căuta mai întâi de toate fundamentul dinlăuntru şi, unde nu-l găsea şi până când încă nu-l găsea, „dispreţuia forma din afară ca neadevărată şi nedemnă”. „Fundamentul dinlăuntru” nu era altceva decât realitatea social-istorică şi tradiţia spirituală naţională.
Titu Maiorescu a disecat drumul pe care a pornit civilizaţia românească, în raport cu cel pe care s-a înscris Occidentul „pentru a demonstra necesitatea ca românii să renunţe la copierea unuia sau altuia dintre modelele de societate modernă şi să stăruie într-o dezvoltare conformă cu propriile particularităţi şi tradiţii”. În esenţă, teoria formelor fără fond consideră formele noi ca fiind străine de specificul societăţii româneşti, de aici izvorând un conflict deschis între „cultura naţională şi civilizaţia modernă”, conflict în urma căruia prima sfârşeşte prin a se falsifica pe ea însăşi. În disputa de idei românească teza formelor fără fond constituie cel mai însemnat produs teoretic al celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut (secolul al XIX-lea – n.n.) la noi. Maiorescu opune această teorie mediocrităţilor, producătorilor de conţinut cultural fals, formelor goale, care excelau prin lipsă de conţinut real. Tocmai pentru că suntem la începutul modernităţii, postulează Maiorescu, trebuie să evităm căile false şi infructuoase şi să avem grijă pentru ca începutul, oricât de mic, al culturii moderne, să fie viabil şi să reziste greutăţilor pe care le va întâmpina: „Începutul cel mic la întindere trebuie să fie mare prin adevărul ce-l cuprinde, prin valoarea energetică ce-i dă putere de a rezista şi, biruind greutăţile timpului, a produce şirul neîntrerupt de forme nouă de viaţă”.
Titu Maiorescu este un mare orator. Într-o vreme şi într-o ţară care nu duceau lipsă de talente în domeniu. Dimpotrivă. Maiorescu se distinge ca un orator academic, cu un discurs închegat, totdeauna excelent construit, cu accent pe esenţa chestiunii, cu mare putere de convingere. Nu e un improvizator, ca prietenul său P.P. Carp sau ca Take Ionescu. El pregăteşte temeinic fiecare discurs. Serios a fost în toate faptele vieţii sale. La fel e şi în manifestările sale ca orator. Cu o argumentaţie de neclintit, cu accente de ironie, cu spirit polemic, discursurile parlamentare maioresciene, rostite într-o perioadă de 40 de ani, exprimă gândirea sa politică. O face cu claritate, coerenţă şi limpezime. Tematica abordată de Titu Maiorescu în discursurile parlamentare a fost diversă: problemele învăţământului românesc, principiile doctrinei politice junimiste, revizuirea Constituţiei de la 1866, pe care el n-o credea necesară, revizuirea articolului 7 din aceeaşi Constituţie, reforma comunală, justiţia şi subordonarea sa factorului politic, monarhia şi întărirea simţului dinastic în societatea românească, libertatea presei, demagogia şi politicianismul practicate în viaţa politică, restaurarea unor vechi lăcaşuri religioase, construcţia de căi ferate, sprijinirea şcolilor româneşti din Braşov, proclamarea Independenţei de stat a României şi războiul ce a condus la consfinţirea acesteia. T. Maiorescu s-a pronunţat în toate aceste probleme, care sunt ale modernităţii Vechiului Regat, dând soluţii şi, mai ales, aducând mai multă lumină în înţelegerea lor. N-a avut şi satisfacţia de a vedea soluţiile sale puse în practică în proiecte de legi aprobate. Pentru că n-a avut norocul pe care l-au avut alţii, de pildă Spiru Haret, de a rămâne mai mult timp la guvernare adus la putere de un partid politic mai puternic şi mai disciplinat cum a fost Partidul Naţional Liberal, Maiorescu n-a avut nici bucuria de a se fi aflat în guvern în timpul marii guvernări conservatoare din 1891-1896 (neclar de ce n-a intrat în acest guvern conservator).
Iată-l pe liderul junimist pronunţându-se în câteva probleme ale societăţii în care a trăit el. Pentru Titu Maiorescu, şcoala era o instituţie fundamentală, iar scopul ei nu poate fi decât ridicarea gradului de cunoaştere, în scop practic, al cetăţenilor; şcoala creează valori, selectează valorile, trezeşte la viaţă activă cetăţenii, îi scoate din indiferenţă, amorţire; valorile produse de şcoală îmbunătăţesc, împrospătează societatea cu elemente pozitive, desigur, în câmpul culturii. Şcoala sătească/comunală armonizează organismul statal, îl fortifică, edifică starea unei naţiuni prin „susţinerea unităţii naţionale şi teritoriale”. Desigur, nu Şcoala singură, ci în interacţiune cu alte instituţii (armata, Biserica, sistemul legislativ, administraţia etc.). Şcoala însă, în viziunea lui Maiorescu, este prima instituţie în stat, cea mai importantă, deoarece prin ea se inoculează naţiunii (membrilor săi) un ansamblu de idei fundamentale ce dau înţeles superior culturii unei naţiuni. Iar dacă statul român cunoaşte disfuncţionalităţi, din cauza unor sincope de organizare şi funcţionare, faptul e posibil, crede Maiorescu, din motivul că şcoala sătească/comunală nu funcţionează la parametri necesari/maximali. De aici rezultă o stare de fapt negativă, precară, provizorie, nefuncţională în raport cu marile interese ale naţiunii. Starea de fapt negativă izvorăşte din ruperea legăturilor cu poporul (cu sătenii în primul rând), rezultatul fiind că „instituţiile de civilizare sunt paralizate”, nefuncţionale, deoarece funcţiile în stat sunt ocupate de oameni a căror valoare este sub orice critică; iar oamenii politici, inevitabil, guvernează în numele poporului, dar, în fapt, exercită mandatul în numele grupărilor de interese. De aici, indiferenţa poporului, absenţa oricărei reacţii, oricâte catastrofe s-ar abate peste naţiune, atomizarea socială funcţionând la modul perfect: „Vine un vecin şi le ia o provincie, de exemplu Bucovina, vine alt vecin şi le ia altă provincie, de exemplu Basarabia, vine un congres străin şi le dă înapoi o parte din provincia luată: poporul de jos rămâne indiferent la aceste schimbări istorice…”.
„Cu o guvernare proastă însuşi statul îşi pierde din conţinut, iar existenţa sa se datoreşte unor împrejurări externe. Toate acestea au fost şi sunt posibile şi din motivul că învăţământul primar nu funcţionează cum trebuie, iar importanţa care i se atribuie de către clasa politică nu e una pe măsura rolului său fundamental în construcţia naţională. Sensul lumii civilizate conduce la împlinirea destinului (la individ, popoare, naţiuni), dar nu dintr-o dată, ci progresiv, lent, evolutiv; prin eforturi depăşindu-se starea de fapt negativă; primitivismul, ignoranţa, de asemenea, pot şi trebuie să fie depăşite/lichidate prin cultură”.
Problemele şcolii sunt abordate de Maiorescu în numeroase discursuri (în chiar primul său discurs în parlament), îndeosebi ale învăţământului primar. Orice suprimare „făcută la învăţământul elementar”, la nivel de buget, aducea prejudicii serioase bazelor pe care este construit sistemul de învăţământ. Un învăţământ primar de calitate era posibil prin crearea de şcoli normale, şcoli absolut necesare pentru a califica învăţători competenţi. Dar nu şcoli normale teoretice, care să mărească „ceata de aspiranţi la buget”, fapt ce ar primejdui finanţele publice, ci „şcoli reale şi de meserii” ai căror absolvenţi să constituie „acea clasă a treia” pe care se sprijină sistemul constituţional. Şcolile normale teoretice generau „aspiranţi la funcţiuni”, iar vitalitatea statului era limitată prin acest „bizantinism al funcţiilor”. Ţara avea nevoie de şcoli reale şi de şcoli săteşti, ai căror absolvenţi „să poată îndeplini lacunele vieţii sociale”, împuţinând astfel numărul celor asistaţi social.
Titu Maiorescu a fost un adversar tenace al activităţii politice în sistemul de învăţământ. Introducându-se politica în învăţământul public, susţinea Maiorescu, nu s-a înţeles că unica politică ce trebuie practicată în domeniu era „ca să nu fie politică în instrucţiunea publică”, iar şcoala să nu devină instrumentul vreunui partid politic. Desigur, opina Titu Maiorescu, cadrele didactice sunt libere să accepte şi să practice orice teorie politică doresc, nu însă şi acele teorii care vizează „surparea oricărei ordine de lucruri constituite în stat”.
De asemenea, atenţia sa a fost mereu aţintită pe soarta şcolilor săteşti, iar atunci când guvernul liberal, la 1878, intenţiona să delege responsabilitatea întreţinerii şcolilor şi bisericilor pe seama comunelor, Maiorescu ia atitudine, considerând măsura cu totul nepractică, căci ţăranii, pe spatele cărora „s-au înmulţit funcţionarii”, nu au mijloacele financiare necesare întreţinerii şcolilor şi bisericii. Statul avea obligaţia de a-şi asuma responsabilităţile pe mai departe, deoarece el „a secularizat averile mănăstireşti, pentru că statul a luat banii eforiei şcoalelor, pentru că statul a luat averea Brâncovenească pentru şcoale, pentru că el a concentrat în mâna sa, în tezaurul său. Toate acele fonduri destinate de strămoşii noştri pentru şcoli, pentru spitale, pentru biserici, şi le-a cheltuit mai ales în militarism şi funcţionarism”.
Important, în ceea ce priveşte gândirea maioresciană, rămâne marele său discurs din şedinţa Senatului României, de la 12, 13 şi 14 februarie 1891. „Reforma parţială” propusă de Maiorescu legii învăţământului public viza „lăţirea învăţământului elementar”, „deşteptarea progresivă a interesului săteanului pentru şcoală”, „obligativitatea învăţământului elementar”, descentralizarea învăţământului, întărirea disciplinei în şcoli, control riguros etc. Dacă la 1870 Maiorescu voia o şcoală laică, în acest proiect de lege postulează o simbioză şcoală-biserică, o întrepătrundere benefică: „Şcoala, şcoala care trebuie din ce în ce lăţită, nu trebuie înstrăinată de biserică… trebuie însă în acelaşi timp să alipim şcoala de Biserică, dând posibilitatea ca preotul, pedagogiceşte pregătit, să fie şi învăţător.”. Religia, aşadar, putea fi mijlocul prin care „lăţirea” învăţământului devenea posibilă deoarece „trebuie să iei lumea noastră aşa cum o găseşti, în starea actuală a evoluţiei şi să fii fericit, dacă mai găseşti printre oameni un element ideal, pe care să-l întrebuinţezi pentru întemeierea culturii tale în toate direcţiile”. O lege a învăţământului într-o ţară nu poate fi ruptă de realităţile societăţii, ci „trebuie să ţină seamă de starea spiritelor acelei ţări în momentul în care se prezintă…”. Era o utopie să crezi că poţi ridica şcoala românească „la nivelul culturii occidentale” (după cum voia preopinentul lui Maiorescu, la dezbaterea legii, D. A. Sturdza – n.n.), dacă celelalte structuri ale statului erau cum erau: „Căci nu poţi ridica numai o parte a administraţiei într-un stat, ea izolată, la un nivel cultural mult mai mare, la care nu a ajuns întreg statul, din care acel resort face parte”. Întreaga structură instituţională a statului are grad de dezvoltare-evoluţie sensibil egală. O parte nu se poate sustrage întregului, ca ansamblu. Nivelul fiecăreia este dat de elemente identice, comune prezente întregului. Interdependenţa dintre toate structurile unui stat condiţionează un nivel oarecum apropiat de evoluţie. Nu se poate ca o singură structură să depăşească media celorlalte. „Nu se poate ridica şcoala mult mai sus decât e justiţia, armata, funcţionarii, miniştrii, deputaţii, senatorii… Toate acestea sunt relative şi stau într-o proporţie sigură, oarecum fatală, unele cu altele.”. Proiectul de lege a învăţământului, elaborat de Maiorescu, la 1891, a fost redactat în funcţie de „starea noastră socială de astăzi”, în acord cu exigenţele ce le „impune cultura modernă şi misiunea de stat regenerat”, a României. Proiectul legislativ maiorescian nu a fost unul radical, ci în acord cu starea istorică reală. Fără o „imperioasă necesitate”, inovaţiile radicale sunt periculoase, îndeosebi în învăţământ, deoarece pot zdruncina echilibrul în domeniu, produc dezorientare şi discontinuităţi.
Titu Maiorescu are o preocupare constantă pentru şcolile româneşti din Braşov, supraveghind cu tenacitate şi perseverând ca aceste instituţii cultural-educaţionale, atât de importante pentru românii transilvăneni, să beneficieze de ajutorul financiar constant din partea statului român. Iar atunci când subvenţia legală necesară supravieţuirii acestor instituţii a fost sistată (1895-1898), Titu Maiorescu intervine energic pe lângă guvernul român, pentru repararea nedreptăţii, neezitând să intenteze proces „ministerului cultelor şi instrucţiunii publice pentru plata alocaţiunii bugetare legale”. A rămas celebră interpelarea lui Titu Maiorescu la adresa primului ministru D. A. Sturdza, în Senatul României, de la 23 noiembrie 1898. A fost percepută la acel moment ca pe „o teribilă execuţie a guvernului Sturdza”. Discursul lui Maiorescu, sublinia „Epoca”, „a lămurit în chip maiestru şi zdrobitor păcătoşia şi nemernicia guvernului”, care, printr-o „îndoită crimă”, naţională şi politică „săvârşită de primul ministru Sturdza, spre ruşinea şi durerea ţării”, a refuzat să onoreze „renta pe care statul român o datoreşte Bisericii Sf. Nicolae din Braşov”. Impresia produsă de discursul lui Maiorescu a produs o vie emoţie. „Cuvintele d-lui Maiorescu, scria «Epoca», au răsunat ca cel mai dureros rechizitoriu la adresa acelora care au speculat ani de-a rândul cele mai nobile sentimente ale românilor, au speculat nemărginita durere a fraţilor subjugaţi numai să ajungă la putere.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
