„Da, dle căpitan, ştim greutăţile D-voastră”
Gh. Dabija (foto) face Şcoala de infanterie la Bucureşti. O termină la 16 iulie 1893, odată cu cea din urmă promoţie, a 36-a, de şcoală cu armele reunite. Promoţia lui avea un efectiv de 98 de ofiţeri. O promoţie bună aceasta, a lui Dabija, care a dat armatei române 22 de generali, în capul comandamentelor superioare în timp de pace şi război, 16 ofiţeri de stat major, 2 miniştri, pe Ludovic Miecescu şi I. Răscanu, 3 scriitori militari (între aceştia, alături de Şt. Burileanu şi C. Găvănescu, se consideră şi memorialistul nostru). Dabija cere să fie repartizat la Batalionul 4 Vânători din Iaşi, de unde era de loc, „unde trăiau părinţii mei şi unde trăiseră şi muriseră strămoşii mei”. „Tatăl meu venise după Paşti la Bucureşti şi pusese la cale echiparea mea cu croitorul şi ceaprazarul, iar încălţămintea se făcuse la Iaşi. Pe atunci Ministerul de Război nu dădea nicio indemnitate de echipare, astfel că fiecare se echipa cum putea. Unii tineri începeau cariera făcând datorii ca să se poată echipa”. Pleacă la Iaşi îmbrăcat în haine de elev, „dar cu geamantanele pline de haine de ofiţer. Cum mergeam în Wagon-lits şi cum avansarea la sublocotenet era pe ziua de 16 iulie, când a trecut ora 12 noaptea, mi-am spus: acum sunt sublocotenent, deci mă pot îmbrăca; într-adevăr aşa am făcut. Ajuns în gara Iaşi, la ora 8 dimineaţa, m-am dat jos din tren; pe peron m-au întâmpinat părinţii mei, rudele, prietenii familiei şi ai mei personali; acest lucru m-a mişcat foarte mult: sărutări, îmbrăţişări, felicitări, urări la mai mare. Acasă am găsit camera mea frumos mobilată, un birou, bibliotecă etc.., toate noi şi de gust. Mama îmi pregătise o rufărie numeroasă şi de foarte bună calitate, aşa că o jumătate de dulap mare era plină, iar în cealaltă jumătate mi-am aşezat hainele noi-nouţe, de ofiţer. A doua seară părinţii mei au dat o serată, în cinstea noului sublocotenent, la care au fost invitaţi familia şi prietenii; s-a petrecut până noaptea târziu”. E prilejul cu care sublocotenetul nostru primeşte şi cadouri, între care şi un ceas „Longines”, de aur, cu lanţ. „A doua zi m-am sculat de dimineaţă, la orele 6, cu inima plină de bucurie. M-am dus la fereastră, m-am uitat afară, voiam să văd lumina zilei, sperând să găsesc în infinitul cerului punctul strălucitor, care-mi va justifica bucuria ce aveam în suflet.” Gh. Dabija simte nevoia să fie plin de fericire aducându-şi aminte de acele clipe de început de viaţă. Adevărul era că nu era puţin lucru să fii ofiţer atunci. Statutul social al acestuia era privilegiat şi de aceea meseria armelor era îmbrăţişată cu entuziasm. Şi pedilect de fiii cu bani, cum era şi tânărul nostru memorialist. Cu părinţii Gh. Dabija călătorise, până a nu termina şcoala militară, în Italia, Franţa, Anglia, Germania, Spania, Belgia şi Austria. Tatăl lui îi arătase în diferite oraşe ale acestor ţări „clădirile şi bisericile cele mai caracteristice şi mai interesante, cum şi variaţiuni de stiluri, apoi muzeele, picturi, sculpturi, bronzuri, mobile şi covoare de artă, astfel că anual cunoştinţele mele se îmbogăţeau şi se fixau mai bine, având necontenit noi elemente de comparaţiune. Aşa mi-am dezvoltat gustul frumosului, al proporţiilor şi al coloritului, care impresionează atât de mult pe observatorul ce-şi găseşte o desfătare nu numai a ochiului, ci şi a sufletului său.” Nu caută în peregrinările sale să vadă mult, ci caută peste tot ceea ce ştia din lecturi a fi esenţialul, după cum tot tatăl lui îl obişnuise. „Faţă de părinţii mei am păstrat tot timpul cât ei au trăit toată afecţiunea devotată şi recunoscătoare. Asemeni după încetarea lor din viaţă le-am păstrat un loc în gândul şi inima mea, iar mormântul lor, aflat la Iaşi, a fost tot timpul bine îngrijit, făcând în fiecare an, în luna octombrie, un parastas la mormântul lor pentru odihna bunului şi nobilului lor suflet faţă de mine, unicul lor copil.”
„Ca tânăr sublocotenent eram destul de cuminte şi serios, stăteam în casa părinţilor mei. Solda ce primeam îmi servea pentru a-mi cumpăra cărţi, mici lucruri de artă şi pentru distracţii; adunam bani şi pentru călătoria de vară. În casa părinţilor mei venea multă lume bună din Iaşi, în tot cazul intelectuali:avocaţi, magistraţi, medici, ingineri, profesori... Aşa că frecventam şi eu o societate de oameni intelectuali, luam parte la discuţii foarte interesante. Pe atunci „Convorbirile literare” se mutase(ră) la Bucureşti, cercul Junimea se micşorase din ce în ce, dar spiritul Junimii era în floare la Iaşi; acest spirit prinsese legături în lumea intelectuală ieşeană. Neapărat că principiul „anecdota primează”era practicat şi prin diferite alte case ale societăţii, unde se făcea literatură destul de bună. Lumea intelectuală doritoare a auzi şi învăţa lucruri noi asista la conferinţele ce se ţineau în aula universităţii de către profesori universitari, în cap cu marele istoric A.D.Xenopol, cum şi de către tinerii care-şi făcuseră studiile în străinătate. Lumea muncea dar se şi distra în mod cult şi civilizat. Vara garden-party, iarna se dădeau dineuri, serate, baluri şi baluri costumate, la diferite familii, la care era invitată şi familia mea. Eu dansam destul de bine, aşa că tinerele domnişoare şi doamne dansau bucuroase cu mine, desigur şi eu cu ele, mai cu seamă cu cele frumuşele. Pe atunci făceam epigrame destul de simpatice, pe care le scriam în albumele domnişoarelor; fiecare din ele avea câte un asemenea album, în care strângea epigrame sau madrigale inedite, de la tinerii cavaleri. Teatrul din Iaşi avea actori şi actriţe foarte buni, se jucau piese bine alese ale autorilor români şi străini, clasici şi moderni. Asemenea operetă, operă. Lumea bună făcea abonamente la teatru. Trupe străine de teatru şi de operă veneau des la Iaşi. Ieşenii aveau reputaţia că ştiu să aprecieze valoarea artistică a celebrităţilor. Aici am văzut şi am auzit pe Sarah Bernhardt, Adelina Patti, Mounet Sully etc... Societatea ieşeană cumpăra din timp bilete şi nu lipsea de la nicio reprezentaţie. Ieşenii ţineau foarte mult la vechile datini şi obiceiuri strămoşeşti... La Iaşi se păstrau cu sfinţenie datinile religioase ale Crăciunului, care erau: colinda, steaua, irozii, apoi datinile profane: nunta ţărănească, capra, vasilca, ursul, semănatul, în fine pluguşorul şi păpuşile cu sau fără perdea. Parcă văd hazul ce se făcea şi bucuria din toate aceste datine care erau frumoase şi înălţătoare. Născut, trăit şi educat în mijlocul acestei lumi bine crescute, manierate, intelectuale şi culte am urmat acelaşi fel de a fi, am prins gustul cititului, al frumosului şi al omeniei; părinţii mei care mă aveau numai pe mine, îşi dădeau toate silinţele ca să nu mă îndepărteze de felul lor de a fi, cum şi de a fi un bun român.”
Aşadar, Gh. Dabija are noroc. Un noroc pe care nu-l aveau toţi cei care îmbrăţişaseră calea armelor. Nu întâmplător, spre această meserie se îndreptau predilect odraselele aristocraţiei. Uniforma oferea expunere socială, succese mondene, atracţii spectaculare.
După terminarea şcolii, părinţii îl trimit la Odesa, să facă plaje şi băi de soare. Mai fusese acolo de patru ori şi îi plăcuse. Îi place şi acum, dar are ghinionul să cunoască „o blondină tânără, drăguţă, îmbrăcată într-un trotieur clasic, negru, încheiat până sus. M-am uitat la ea, s-a uitat la mine, ea mai stăruitor, eu mai sfios. S-a ridicat de la masă, m-am ridicat şi eu, am plătit, am plecat după ea; am ajuns-o, dar nu ştiam cum să-i vorbesc. M-am hotărât să-i vorbesc nemţeşte; întrebându-mă dacă nu vorbesc cu precădere franceza; i-am adeverit. Ea vorbea cu un foarte bun accent francez, ne-am prezentat, i-am dat şi cartea de vizită. O chema Katia Ivanova”. Părea să se înfiripe o idilă. Dar... blondina se dovedeşte a fi până la urmă fiica unui comandor rus nihilist, logodită cu un nihilist, cunoscută de poliţia ţaristă din Odesa şi care voia să-l atragă şi pe tânărul nostru într-o aventură politico-amoroasă. Fuge de ispită, şi scapă, dar nu fără sprijinul consulului român Petre Mavrogheni.
Începe serviciul. La Batalionul 4 Vânători. Se prezintă împreună cu sublocotenentul C. Petrovici. „La intrarea în cazarmă, am fost întâmpinaţi de sergentul major aghiotant al batalionului, unul numit Elefterescu, un blond roşu, cu mustăţi mai lungi de 10 cm, care tuna şi fulgera; toţi aveau o frică nebună de dânsul. Ne-a condus la camera de conferinţe a batalionului. Odată intraţi în cameră am fost surprinşi auzind alături înjurături şi expresii grele: „crucea şi Dumnezeii, aşa şi pe dincolo, furaţi din magazie şi vindeţi la Târgul Cucului, am să vă dau în judecată. Tu ai cizme cazone în picioare. Să nu le mai porţi, că am să ţi le scot în faţa companiei. Ieşiţi afară!”. Cine erau cei astfel beşteliţi? Erau doi căpitani „care mai de care mai urât şi mai murdar îmbrăcat”. Cine îi făcea ca la uşa cortului? Comandantul batalionului, „un om înalt, bine făcut, blond, ochi albaştrii, favoriţi, privire aspră”. Se duc la căpitanul Nedelescu. Şi Gh. Dabija descrie „masa căpitanului”. El mânca zilnic de la cazanul trupei. „Dimineaţa când venea la cazarmă, i se aducea o cană cu rachiu şi un sfert de pâine. Atunci nu se dădea ceaiu la trupă, ci rachiu. Căpitanul şi sergentul major beau rachiul fără apă, soldaţii îl beau neapărat îndoit cu apă, ca să nu le ardă gâtul, cum spunea căpitanul. La masa trupei se aduceau căpitanului „probele”, o strachină mare cu ciorbă şi carne, cum şi jumătate de pâine (pe atunci pâinea trupei era de 1.100 grame); după ce o mânca îşi ştergea mustăţile, trăgea la repezeală două palme mângâietoare, zicea el, soldatului ce adusese „probele”, spunându-i: „pezevenghiule, mi-ai adus fruntea cazanului, du-te de-mi adă de la fund, să văd dacă e bun şi acolo. Ai venit?”. Soldatul se prezenta cu o a doua strachină plină, dar tot de la fruntea cazanului (despre aceasta avea grijă bucătarul), şi cu jumătatea de pâine respectivă, de care avea grijă artelnicul. După ce mânca şi a doua strachină, îşi ştergea iarăşi mustăţile, bea o jumătate de litru de vin, adus de la cantina din apropiere. Trăgea o înjurătură, aşa în vânt, apoi pleca satisfăcut.
Gh. Dabija ne descrie apoi felul în care se făcea plata soldei. La 1893 se dădeau unui soldat 7 bani pe zi, drept soldă. Compania în care ajunge Gh. Dabija avea 105 oameni. În ziua soldei ei erau încolonaţi în faţa căpitanului şi a sergentului major. Acesta din urmă avea doi saci, unul cu lei şi celălalt cu bani de câte cinci. Căpitanul ţinea un scurt discurs: „Voi dragii copii, ştiţi greutăţile mele, am soţie şi copii (nu era însurat şi nu avea copii). Sergentul major îl susţinea: Da, dle căpitan, ştim greutăţile d-voastră; noi nu avem nicio greutate, aici la cazarmă ni se dă mâncare, locuinţă, haine; ce să facem cu banii? Mai bine i-aţi lua d-voastră, că doar aveţi greutăţi, aveţi nevastă şi copii.” Căpitanul refuza pasă-mi-te, dar le dădea soldaţilor câte 5 bani în loc de 7. Ce rămânea astfel era împărţit între căpitan şi sergent, după sistemul: Unul ţie, trei mie, unul ţie, trei mie... până la sfârşit. Şi aşa se repeta plata soldei trupei de două ori pe lună. Memorialistul ne înfăţişează şi alte figuri militare. Negative sau aproape, fireşte, acelea având totdeauna şansa de a fi reţinute. Îl vedem pe maiorul Eremia Vintilă. Ieşit la pensie, după 41 de ani de serviciu, el însoţea batalionul la instrucţie, în grădina Copou, fără să se arate, ascunzându-se prin dosul tufelor. „Venea tiptil, tiptil, se uita cum se face instrucţia şi cum nu-i plăcea ceva, se enerva şi înjura; Crucea şi Dumnezeii!, Sbârnie arma! Bate talpa! Ţine alinierea! Omul atâta făcuse o viaţă întreagă, 41 de ani, atâta ştia şi cu atâta rămăsese. Noi îl vedeam cum stă ascuns, cum se frământă, dar îl lăsam în pace.” Sau îl vedem pe căpitanul X (nu-i dă numele), „care şedea pe strada Toma Cosma, într-o casă cu mai mulţi alţi chiriaşi. Uşile de la intrare ale fiecărui chiriaş dădeau într-un balcon lung de scânduri care scârţiau la fiecare pas. Am căutat uşa pe care era scris cu cretă Căpitan..., am tras o sfoară de la clopot, am auzit cum clopotul bălăbăneşte şi o voce groasă şi răguşită strigă: Intră. Intrând înăuntru, tablou: căpitanul era singur la o masă în mijlocul camerei, neaerisită, într-o cămaşă de noapte, cu picioarele goale în papuci, pe masă era un clondir mare burtos, din acel al crâşmarilor din Moldova, lângă care erau şi două pahare, parţial golite. În faţa acestui spectacol m-am ruşinat – Vă rog dle căpitan să mă iertaţi, vin altă dată; –Nu, dle sublocotenent, intră şi stai, ia loc; – Vă rog, voi veni altă dată (el venise în vizită de prezentare, cum se obişnuia). Am intrat sfios, căpitanul era aprins la faţă de băutură; el băuse un clondir mare de vin, cu cele două pahare, pe care le ciocnea unul de altul, apoi le bea pe amândouă; după ce le golea se grăbea să le umple iară şi să le bea în mijlocul unui aer viciat şi a fumului gros al ţigărilor pe care le aprindea una după alta. Căpitanul mă îndesa să beau şi eu un pahar de vin şi să ciocnesc cu el, ceea ce mă scârbea. N-am ştiut cum să scap mai repede. M-am scuzat că sunt oprit de doctor de a bea orice fel de alcool. Pe această chestiune căpitanul voia sa-mi facă o teorie pe care eu în mijlocul aerului pestilenţial din cameră nu o puteam suferi şi nici primi. Am plecat. Pe balconul lung venea ordonanţa căpitanului cu un alt clondir mare, burtos, plin de vin. L-am întrebat unde-l duce?. La domnul căpitan, acesta e al treilea de dimineaţă. Dar ţie nu-ţi dă? Ba da, la fiecare clondir îmi dă şi mie câte un pahar”. Tatăl lui, căruia îi povesteşte păţania îi spune că „sunt şi oameni de aceştia în toate carierele”.
În cursul iernii, erau în fiecare sâmbătă seara serate dansante la Cercul militar din Iaşi, frecventate nu numai de familiile ofiţerilor, ci şi de cele mai bune familii din oraş. „Pe atunci lumea se întrecea în manifestarea unei bune educaţii în saloane şi pe stradă, bărbaţii erau foarte reverenţioşi şi atenţi faţă de doamne şi domnişoare, acestora nu le lipsea modestia şi rozul natural al obrazului. Eu eram invitat în diferite familii bune, aşa că atunci când tânăra şi frumoasa doamnă X m-a poftit la un ceai, pentru miercurea viitoare, nu a fost nicio mirare pentru mine. M-am dus, am sunat, am fost primit în salon, dar nu mai era nimeni. Am avut impresia că venisem prea de timpuriu; a apărut doamna casei într-o robe de chambre foarte elegantă. Mă miram că mă primeşte în acest mod, pe care-l consideram puţin protocolar chiar şi pentru un simplu ceai. Conversaţia şi-a luat un curs natural, doamna veselă şi expansivă, după ce ceaiul a fost servit, s-a aşezat într-un balansoire şi vorbind şi râzând a început să se balanseze din ce în ce mai tare. Eu făceam feţe, feţe, văzându-i picioarele până la genunchi şi chiar peste genunchi. Nu ştiam ce să fac. Ea cu cât mă vedea mai intimidat şi mai roşu la faţă, cu atât se balansa mai tare. – Domnule sublocotenent, nu mai doriţi un ceai?; – Vă mulţumesc doamnă, nu mai doresc pentru că mă mai duc la un alt ceai, unde sunt invitat tot pentru astăzi; –Unde mai esti invitat?. De fapt nu eram invitat nicăieri, surprins de întrebare am spus aşa într-o doară – Sunt invitat la bunică-mea. – Are şi dânsa un balansoar? – Nu doamnă, nu are. Şi dacă l-ar avea nu s-ar folosi desigur de el, pentru că în balansoar stă bine numai unei femei tinere. Am simţit că mi s-a urcat sângele şi mai tare în obraz. – Păcat domnule sublocotenent, mare păcat! –De ce îi păcat? – Eşti prea timid! M-am sculat, mi-am luat ziua bună şi am plecat.” Sublocotenentul se arăta a fi în proaspăta tinereţe prea bleg, am zice bleg de tot. Accentuează această senzaţie scriind că târziu în acea seară i-a povestit tatălui toată întâmplarea întâlnirii lui. Ceea ce îi dă tatălui său prilejul de a-i vorbi despre obligaţia unui bărbat de a păstra discreţia în relaţiile dintre un bărbat şi o femeie. Şi tatăl îi povesteşte întâmplarea unui nobil de la curtea lui Ludovic al XIII-lea, învinuit de a fi ucis pe bărbatul unei tinere şi frumoase doamne. El nu ucisese, dar, aflându-se împreună cu această doamnă în noaptea crimei refuză să se folosească de alibiul la îndemână şi preferă să fie condamnat la moarte. Şi ar fi murit dacă doamna nu ar fi dezvăluit ea adevărul. Toată viaţa omul învaţă, iar în tinereţe toţi primim sfaturi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
