Era ultima oara cand mai luam liftul de la baza sase, din Dristor, pentru coborarea finala inspre sesurile blande din 1 Mai. Lasam in urma treisprezece ani de existenta, suspendat intre cer si pamant, un lamai prea mare pentru a incapea in masina si pe batranul Traby, 1-B-79359, care agoniza deja, de vreo doi ani, in parcarea din spatele blocului, de cand primisem Cielo de la serviciu.
Eram hotarat sa ma-ntorc in saptamanile urmatoare. Sa-l iau de-acolo, sa-l repar si sa mi-l fac tovaras de pescuit. Bineinteles ca ma voi intoarce, imi ziceam, bineinteles... stand lipit de gardul casutei din Manastur, cu tata in spatele meu, incercand sa ma ia de acolo, stergandu-mi lacrimile si explicandu-mi ca va fi bine, ca Cezar va fi ingrijit cum trebuie de cel ce se muta acolo - noi plecam departe, undeva la bloc, unde "va fi bine, va fi bine, Tinu draga!".
O sa ma-ntorc, imi spuneam cu vorbele mici de atunci, Cezar, nu fi trist - lupul negru si mare impietrise in mijlocul curtii, ca un mausoleu al memoriei -, o sa te luam la noi, la Vulcan, o sa alergi pe munti si-o sa faci pui cu lupii din Straja si nimeni n-o sa-i mai inece... imi ziceam...
...Mi-au spus abia peste un an de zile ca Cezar murise acolo, in mijlocul curtii, dupa o saptamana, timp in care nimeni nu putuse intra in curte, nici macar pentru a-i lasa de mancare - n-a putut sa m-astepte mai mult.
Si a venit revolutia.
L-am primit pe Traby, verzui si cu plafonul oranj, adus de varu-meu direct din Germania, cainele meu mecanic, dragostea mea nemarturisita, de care nu m-am mai despartit din clipa aceea nici pana la paine. Pana azi, cand coboram din bloc si nu-l puteam lua cu mine. O sa vin, imi spuneam, cu vorbele mari de-acum, sa-i umflu cauciucurile, sa-i curat zapada de pe capota, sa-l vindec de pareza lui electrica si sa alergam iar, impreuna, sa facem giumbuslucuri spre disperarea alor mei, sa ne dam peste cap...
Si au trecut doi ani. La rastimpuri, ma apropiam de locul unde-l lasasem, incercam sa mai fac un pas, sa-l vad, cand ma cuprindea o durere sfasietoare si o inexplicabila spaima si plecam, amanand pentru alta data, neputand suporta sa dau ochii cu imaginea care parca ma urmarea cu acelasi repros mut, teribil, ce nu lasa nici o sansa lasitatii mele.
Si au trecut doi ani. Si mai ieri am pornit in tromba si nu m-am mai oprit pana in parcarea cu pricina.
Locul era gol.
Era doar locul. Care ramane si doare. Ca un brat amputat.
Traby disparuse definitiv. Ma scutise de suferinta. Ca si cum n-ar fi fost. Ca si cum n-as fi fost.
Ramasese doar locul, pe care trona un maidanez mare si negru, aratandu-mi coltii amenintatori.
Nu ma recunoscuse...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
