Cand se alege praful...

Cam asa s-ar putea rezuma ideea de la care porneste acest nou film-catastrofa, de fapt un remake al clasicului omonim al lui Robert Wise, din 1951, foarte bine plasat insa in 2008, in contextul panicard al unei virtuale apocalipse declansate de iresponsabilitatea pamantenilor. De data aceasta, actul punitiv vine din partea unui extraterestru sosit pe Terra nu pentru a o distruge, ci pentru a colecta mostre de viata si a scapa planeta de cel mai mare pericol care o ameninta: oamenii. Dincolo de consistenta sau inconsistenta acestui pretext, care poate cadea lesne in derizoriu, parafrazand o replica mult prizata - "Frumoasa planeta, pacat ca e locuita", pare sa exclame Klaatu, extraterestrul picat pe Pamant si ajuns drept intr-o baza militara a SUA, unde e luat la intrebari chiar de secretarul de stat in probleme de aparare (Kathy Bates in forma, ca intotdeauna, dar lipsita de partitura pe care ar merita-o) -, filmul are un mesaj slab sustinut si adus in scena, intr-o avalansa de efecte speciale lipsita de orice emotie sau suspans. Intr-o succesiune de evenimente care lasa de dorit la capitolele coerenta, logica ori miza narativa, actiunea se rezuma la un plan de distrugere a planetei prin intermediul unor sfere uriase, distructive, distribuite pe toata planeta, pe care o forta nevazuta le activeaza simultan, pornind prapadul asupra muritorilor. In plus, un colos metalic cu puteri nelimitate ameninta sa finalizeze fara efort si - evident - fara ezitare distrugerea. Singurul care poate opri totul este Klaatu, dar numai dupa ce o frumoasa doctorita care refuza sa-l dopeze pentru interogatoriu ii arata, alaturi de baietelul ei vitreg, partea luminoasa si nobila a acestor fiinte stranii pentru el care sunt muritorii. Minusul fundamental al filmului este ca nu exploateaza mai deloc aceasta miza destul de ofertanta (mult mai inspirat folosita in filmul original), multumindu-se, comod, cu un sir de efecte speciale fara vreun liant intre ele. In plus, in rolul extraterestrului Klaatu, Keanu Reeves reuseste sa fie mai plat decat in toate aparitiile de pana acum (ceea ce nu e chiar asa de simplu nici chiar pentru el). S-a spus deja, nu fara ironie, ca fostul Neo s-a nascut pentru a-l juca pe extraterestrul de aici, data fiind cunoscuta lui imobilitate faciala. Insa atonia lui absoluta, combinata cu raceala tinutei vestimentare si lipsa oricarei expresivitati a replicilor care ii revin, transforma partitura sa intr-un sir de treceri prin cadru ale unui personaj lipsit nu doar de charisma (ceea ce, sa zicem, este explicabil prin natura lui non-umana), ci chiar de forta sugerata de diversele momente in care Klaatu se concentreaza si anihileaza atacurile sferelor care fac parte, pana la urma, din acelasi plan cu el. In aceste conditii, incarcatura emotionala a filmului ramane pe umerii lui Jennifer Connelly si ai simpaticului Jaden Smith, care a mostenit de la tatal Will multa expresivitate si naturalete.

Pe segmente, ei doi reusesc sa ofere doza de credibilitate care sa motiveze stoparea dezastrului, insa filmul, in ansamblu, e mult prea neglijat din punct de vedere regizoral si absolut schiop la capitolul scenariu, asa incat rezultatul, de-a dreptul tern, consta intr-un sir de scene vag si prost incadrate, in care un roi cenusiu de insecte metalice extraterestre detecteaza si devoreaza tot ce misca. Nici macar giganticul robot cu silueta impresionanta, care arunca flacari prin fanta care ii tine loc de chip nu e exploatat deloc ca prezenta, regizorul exilandu-l in dosul unor paravane in prima treime a filmului. Un film fara miza, ritm, placere de a povesti sau personaje memorabile, pe care nici macar prezenta unor actori precum Kathy Bates ori John Cleese (intr-o scurtisima aparitie, ce-i drept) nu-l poate salva de la platitudine si plictis.