În anul 1980, Calea Victoriei mai păstra, în preajma Bisericii Sf. Nicolae Tabacu (fostă Popa Cosma sau „biserica de blestem”), câteva rămăşiţe din vremea Podului Mogoşoaiei: Institutul Moteanu (demolat după pseudo-revoluţie), casa lui Barbu Catargiu (azi în aşteptarea demolării), al cărei calcan dă în curtea bisericii şi, peste drum, casa Bellu (demolată de Ceauşescu) şi Academia Română, un complex de clădiri vechi unite prin Aulă. O adevărată desfătare pentru ochii obosiţi de aberaţii arhitectonice! Acest nucleu, numit cândva „mahalaua Popii Cosma”, considerat vetust de indivizii inculţi dar puternici, în mâinile cărora se află, de vreo şapte decenii, soarta patrimoniului Capitalei, este vinovat de aplecarea mea spre „vetust”, spre „boierie”, spre tot ceea ce „moderniştii” apreciază a fi caduc. Discuţii lungi cu eruditul Remus Niculescu, specialist nu doar în viaţa şi opera lui Nicolae Grigorescu, cum cred unii, el fiind şi biograful doctorului Georges de Bellio, binefăcătorul pictorilor impresionişti, sau cu tânărul istoric de artă Mihai Ispir, decedat înainte de vreme, îmi revelau o lume boierească vie, plină de fast, graţie şi de bun gust, o lume peste care mârşăvia leninismului azvârlise şi continua să azvârle tone de noroi. Aşa am ajuns să umblu prin arbori genealogici ori pe traseele mereu în schimbare ale hărţilor acestui oraş greu încercat. O indicaţie, din nefericire laconică, a profesorului Ion Bianu, din articolul dedicat Bibliotecii Academiei şi apărut în revista „Boabe de Grâu”, mi-a lămurit cât de cât misterul vechilor proprietăţi de pe cuprinsul „parcului Academiei”.
Scria profesorul (în numele Academiei): „Am cumpărat (în 1892, n.n.) casa Cezianu, fostă a lui Filipescu-Vulpe, din Calea Victoriei, unde a fost îndată mutată Academia cu tot ce avea. Apoi, după câţiva ani, au fost cumpărate casele vecine Belu şi Zaleski, precum şi terenul viran din fund, care aparţinea unuia din fraţii Cezianu”. La sud noua proprietate academică se învecina cu bătrâna casă a Kretzuleştilor, cunoscuta „Casă cu lanţuri”, intrată apoi în posesia Cantacuzinilor şi locuită la acea dată de cneazul Moruzzi. Mai târziu va fi sediul Muzeului Municipal şi demolată de Carol al II-lea, modelul încoronat al proletarului Ceauşescu. În locul ei şi al grădinii din spate s-a trasat şi amenajat „prelungirea Bulevardului Dacia”. Cum mai călcăm istoria în picioare!
Căutând vechimea „casei Bellu” din Parcul Academiei, subiectul acestui articol, am depistat o semnalare a ei pe planşa 16 din Planul baronului Borroczyn (1846) sub numele „Alecu Belu” cu următorii vecini: la sud Marele Vornic Cantacuzino, la nord Marele Ban Alexandru Filipescu, învecinat cu Iordache Slătineanu şi Iordache Golescu, a cărui casă, zestre a soţiei sale Marghioala, născută Bălăceanu, se afla pe locul unde în zilele noastre se întinde un parc cu busturile lui Nichita Stănescu şi Ion Ghika. Spre vest, pe locul havuzului din Piaţa Sfinţii Voievozi, era o fântână cu cumpănă. Pe harta aceluiaşi Borroczyn editată câţiva ani mai târziu apare Aleku Bellyo, exact la fel scris ca şi pentru proprietarul celebrei case de la izvorul Podului Mogoşoaiei. Acest „Alecu Belu”, fiul Marelui Logofăt al Dreptăţii Ştefan Bellu şi Mare Spătar prin 1822, s-a căsătorit – obligat de onoare - în 15 iunie 1824 cu Irina, fiica ultimului Mare Ban Barbu Văcărescu, moştenitoarea casei părinteşti din mahalaua Popii Cosma (mai târziu, în 1835, trei ani după moartea subită a tatălui ei, Irina Bellu va primi şi moşia Jilavele).
Aşadar, casa din Planul Borroczyn îi aparţinuse lui Barbu Văcărescu, unul din cei patru mari boieri care îl ridicaseră pe Theodor din Vladimiri să „scape Ţara de greci”. Întâmplător ori nu, se învecina, peste drum, cu mai sus amintita casă a lui Barbu Catargiu, acesta fiind fiul Stancăi (Tiţei) Văcărescu, sora după tată a Irinei. Prin această înrudire Alecu Bellu devenise unchiul primului şef de guvern din istoria guvernelor României Unite.
Am folosit mai sus sintagma „obligat de onoare”. De ce? Pentru că în mai 1824, cu aproape două luni înaintea căsătoriei, Irina Văcărescu născuse un băiat, viitorul om de lume Ştefan Bellu. Dacă a fost vorba de viol, de calcul sau de o iubire curată între doi tineri nu se poate preciza, deşi ceva îmi spune că a fost un act calculat. Un lucru e cert: copilul născut înaintea căsătoriei a fost recunoscut de soţ, care, după ce fusese îndepărtat din funcţia de spătar pentru „rea purtare”, pentru că dovedise în cele din urmă că are onoare şi caracter, a fost reînălţat de Vodă Ghika al IV-lea, vechiul prieten al lui Barbu Văcărescu, în funcţia de căminar, adică şef de ceremonii.
Probabil, copilul a fost născut în casa de care discut aici şi botezat în biserica vecină. Despre viaţa în această clădire nu am reuşit să aflu nimic, am descoperit, însă, un text spectaculos scris de un bun cunoscător al Bucureştilor, Alexander Veltman, un rus cu origini danezo-suedeze, care a bântuit prin oraş în anii domniilor regulamentare, deci şi în 1836, când Alecu Bellu tăia şi spânzura ca Mare Agă. Iată ce ştia şi ce credea el despre această funcţie: „Cu toate că aga nu are loc în divan şi stă după postelnic, datorită legăturilor familiale şi a nemărginitei încrederi a Domnului, el nu dă un ban nici pe logofeţii mari, nici pe hatmanii Divanului, nici pe marii vornici. Locul lui e atât de însemnat, încât, dacă soarta m-ar fi întrebat, când m-am născut, ce vreau să fiu pe pământ, i-aş fi zis: nimic altă decât agă de Bucureşti!”.
La umbra unui asemenea copac iarba nici nu cutează să încolţească, toţi cei patru băieţi ai lui – Ştefan, Barbu, Constantin şi George – primind educaţie de prinţi sau, mă rog, de spirite alese. Aveau de respectat un statut, căci prin mama lor, prin unchi şi mătuşi se înrudeau cu mai toată boierimea înaltă a Valahiei. Nu a mirat pe nimeni îndrăzneala tânărului Ştefan Bellu, fiul Marelui Agă, de a-i cere distinsului boier Barbu Ştirbey mâna fiicei sale, Eliza şi că a fost acceptat ca ginere. Pentru Ştirbey nu era o mezalianţă, dar pentru familia Bellu însemna încă un nume pe cercul înrudirilor ilustre, care, în timp, avea să fie întregit cu Ghikuleşti, Câmpineni şi Cantacuzini. Căsătoria a avut loc în 19 februarie 1848, iar noua familie s-a instalat în casa din mahalaua Popii Cosma (la doi paşi de palatul socrului, din 1849, odată cu urcarea pe Tron a lui Barbu Ştirbey, devenit Palat Domnesc). Aici se vor naşte copiii Alexandru, în 5 mai 1850 şi Irina, în 6 ianuarie 1854, care, însă, vor copilări în enormele conace strămoşeşti din Gostinari, unde locuia bunicul şi din Urlaţi, reşedinţa tatălui.
Vieţile lui Ştefan Bellu şi a fiului său Alexandru, prietenul lui Nicolae Grigorescu, studiate de regretatul Petre Costinescu, nu interesează aici. Casa a rămas în familie până în anul 1895, când a fost donată Statului de Ştefan Bellu. Întrucât, pe lângă vechea intrare dinspre Podul către Târgovişte, se tăiase şi o nouă intrare comună cu Academia, a intrat în vizorul conducerii acesteia, fiind cumpărată în 1924.
Atunci, după amenajare, a fost instalată în ea Secţia de Stampe a Bibliotecii. La parter avea un hol dreptunghiular – care servea de adăpost în zilele caniculare – cu un luminator superb. Pe laturi avea câte trei uşi şi pe partea opusă micului hol al scării de la intrare, de unde se urca la etaj ori se cobora în subsol, încă două uşi. Unele camere – mai multe decât cele în care intrai din hol – comunicau, contribuind la senzaţia de împărţire labirintică: am avut în câteva rânduri această senzaţie nu tocmai plăcută. La etaj se mai aflau încă trei camere, ca majoritatea, înalte şi cu o suprafaţă considerabilă. Pereţii aveau 60 cm grosime! Subsolul era şi el impresionant, prin numărul mare de încăperi şi prin grosimea de circa un metru a zidurilor. O fotografie din anii interbelici, din păcate de foarte slabă calitate, trădează existenţa unei construcţii în vecinătate, probabil dependinţe şi locuinţele servitorilor.
În 1937, după finalizarea lucrărilor la noul Palat al Bibliotecii Academiei Române, conceput de Duiliu Marcu şi ambiţionând a fi cea mai modernă bibliotecă din Europa acelor timpuri, Secţia de Stampe a fost mutată în spaţiul destinat ei. În loc au venit dubletele de cărţi… Asta până în epoca bolşevică. Confiscarea unor clădiri de la marginea Capitalei au permis mutarea dubletelor. Prin această operaţie bătrâna casă boierească şi-a recâştigat o parte din demnitatea de dinainte de 1937, servind ca spaţiu excedentar al Academiei. O vreme, în anii 1948-1953, a găzduit expoziţiile de obiecte recent descoperite ale Muzeului Naţional de Antichităţi, iar mai târziu, nu ştiu de când, cu siguranţă înainte de 1962, a devenit sediul Editurii Academiei. Ştiu, însă, până când: până în primăvara anului 1984. Atunci, într-o dimineaţă, l-am văzut pe profesorul Răzvan Theodorescu dinaintea unor cioturi de ruine. Privea în gol, dar din ochi îi curgeau lacrimi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
