Aura celor două imperii, austriac şi sovietic, stăruie binişor. Oraşul Cernăuţi este şi austriac şi sovietic, şi românesc şi ucrainean în acelaşi timp. Ghidul nostru, un bucovinean huţul de pe lângă Câmpulung Moldovenesc vine adesea să-şi mai cumpere una-alta din imensul bazar. L-am ales prost inspiraţi, în grabă. Este un fost miner - până prin anii ’90, când a fost trimis în şomaj -, omul n-are habar de nimic altceva decât de mici afaceri. A avut drum cu maşina spre Cernăuţi, ştie şi ucraineană, şi ruseşte, şi româneşte – ceea ce ne va ajuta, credeam noi. Omul mai cunoaşte tainele trecerii frontierei cu ceva benzină în plus, mai ieftină în Ucraina decât în România. Grănicerii ucraineni nu zic nimic sau îl cunosc de atâţia ani de când face acest drum aproape săptămânal – pe când grănicerii români îl avertizează fără convingere. Presupun că fac asta formal, fiindcă aşa-i la modă, dă bine, nu ca să-l descurajeze cumva. Oricum, este un mister de ce-i deranjează chestia asta pe grănicerii români şi nu pe cei ucraineni. Aflăm că în ucraineană prin „tradiţie” (pronunţat la fel, dar cu accent rusesc) se înţelege şpagă...
Fără să ne pricepem la afaceri, fără să ne intereseze să cumpărăm nimic, şi nici n-am făcut-o, plecăm la drum nepregătiţi. Este mai bine să te duci cu euro sau cu dolari, aflăm. Şi să-i schimbi la bişniţarii din bazar comparativ cu băncile sau casele de schimb. Suntem prinşi pe picior greşit, n-avem de nici unele în afara câtorva lei, dar se va rezolva cu ajutorul omului nostru care „se descurcă” ca tot românul.
La graniţă este de stat, trebuie să te înarmezi cu răbdare, mai ales dacă nimereşti când se schimbă turele la orele opt dimineaţa şi opt seara – mă refer la ucraineni. Dar nici românii nu dau pe-afară de amabilitate sau operativitate, inclusiv cu cetăţenii proprii. Aşadar, români plus ucraineni, cred că durează aproximativ o oră jumătate trecerea frontierei. Am ieşit din Europa şi asta se cunoaşte brusc.
Senzaţii de déjà vu, chiar dacă, spre ruşinea mea, nu mai fusesem nicicând pe-aici. Este o evidenţă de ce: multe dintre satele de graniţă sunt exclusiv româneşti. Arhitectura cea veche, bucovineană, primeşte altoiul feluritelor tentative de arhitectură modernă şi post-modernă cu dezinvoltură. Trecem pe la casa unuia dintre primarii satelor din apropierea Cernăuţiului, român. Are o gospodărie pusă la punct cum numai în Bucovina găseşti. Tata mă plimba adesea cu motocicleta prin jurul oraşului natal, Gura Humorului, şi-mi dădea drept temă de meditaţie: priveşte gospodăriile noastre, bucovinene, şi compară-le cu cele din regat (se refererea la regatul României, înainte de Marea Unire), ai să găseşti oameni mai harnici, case şi avuţii mult mai îngrijite. Este o observaţie valabilă pentru întreaga Bucovină ocupată cândva de austrieci, dar şi în Ardeal, bineînţeles. Ocupaţia austriacă a adus şi beneficii, nu numai durere şi convulsii istorice. A fost, indiscutabil, un pas înainte din perspectiva lumii civilizate.
În schimb, ocupaţia sovietică pare să fi adus, dincolo de dezastrul spiritual, cultural, economic, şi un plus de pragmatism – dar abia după căderea zidului Berlinului. În bazar, unde ajungem pentru început deoarece şoferul nostru are de cumpărat oarece, în doar jumătate de oră, ne asigură, ai însă senzaţia că eşti la Istanbul. Se vinde orice, o sumedenie de nimicuri, dar şi o imensă gamă de produse trebuincioase unei gospodării. Bazarul este ca un mic ocean, precum cel din Voluntari (Bucureşti), rişti să te rătăceşti. Bem cafea cu mirodenii arăbeşti şi un fel de bragă locală, numită kvas, care are gust şi consistenţă de bere de casă.
Şoferul nostru ne trage ţepe în stil românesc: ne îndeamnă să-l aşteptăm câteva minute, ca să nu mai alergăm plictisiţi în urma lui, dezamăgit probabil că nu avem de gând să cumpărăm nimic. Evident că vine peste vreo jumătate de oră. Şi chestia se repetă, căci ştie că depindem de el. Apoi, ne duce la maşină şi ne fraiereşte ca pe copii: mai are de plătit doar cafeaua la care ne invitase, căci nu avusese bani potriviţi. Revine peste un ceas. Aşadar timpul câştigat prin plecarea pe la cinci dimineaţă de acasă, ca să nu prindem aglomeraţie la graniţă, este pierdut prin bazar.
Ca mii de alţi români care fac astfel de afaceri, şoferul nostru n-are habar de nici un obiectiv cultural cernăuţean. A auzit, totuşi, de Aron Pumnul. Astfel că, în fine, ajungem într-unul din locurile principale ale călătoriei noastre: cimitirul Horecea veche. Căutăm înfriguraţi. Fiindcă nu avem pe nimeni să ne îndrume (şi pentru şofer este o premieră această vizită), riscăm să ne rătăcim în cimitir, de această dată, după ce abia am scăpat de bazar. Din perspectivă lumească, aşa este şi destinul omului, pare-se: un slalom printre ispitele acestei lumi la capătul căruia te aşteaptă încercările vămilor văzduhului.
Ceva mai bine documentat, amintindu-mi de fotografii găsite aiurea, găsesc într-un final capela mitropoliţilor români ai Bucovinei. Unul dintre aceştia, Vladimir (de) Repta îmi este strămoş. Pe măsură ce mă apropii de capelă aud o slujbă în limba română. Este sâmbătă, dar în calendarul pe stil vechi este sărbătoarea Sf. Ap. Petru şi Pavel. Vreo zece oameni participă la slujbă. Au figuri cunoscute, de bucovineni blânzi şi credincioşi. Gestica preotului, foarte tânăr, îmi este străină pe alocuri – în mod cert, este influenţa ritualului ruso-ucrainean.
Descopăr cu bucurie, alături, la colţul capelei, la loc de cinste, mormântul lui Aron Pumnul (foto 1). Are flori proaspete şi bentiţă tricoloră. După slujbă, aflu din discuţia cu preotul că a făcut seminarul la Mănăstirea Neamţ, în România. Vorbeşte de altfel o românească impecabilă. Ştiam că mormintele mitropoliţilor bucovineni au fost distruse la începutul anilor ’90. Astăzi capela este restaurată, n-arată rău, chiar dacă acoperişul este din tablă auriu-gălbuie, kitsch, în opinia mea. Osemintele mitropoliţilor români au fost recuperate, unse cu mir, şi reîngropate sub altarul micii biserici. Aleea care porneşte de la intrarea în capelă este plină de nume importante ale intelectualilor şi aristocraţilor români bucovineni.
Aflu de la cei doi prieteni cu care am venit aici, care se plimbaseră pe alte alei decât mine, că există un fel de administraţie a cimitirului, unde, contra cost, dacă faci o cerere, poţi găsi vreun mormânt căutat. Câţiva strămoşi de-ai mei şi-au mai lăsat ciolanele pe-aici, dar căutarea şi răspunsul la cererea pe care ar trebui s-o fac durează trei zile, nu am acest timp acum.
Români, nemţi, evrei, poloni, ucraineni, ruşi, străjuiesc astăzi în pace, măcar în cimitir. Reţin fastul şi bunul gust imperial austriac sedimentat în arhitectura monumentelor funerare versus improvizaţiile cu iz militar de inspiraţie sovietică. Aflu că ar circula pe youtube un film documentar făcut de cineva în care sunt surprinse momente din nopţile post-sovietice ale anilor ’90 în care nenumărate morminte româneşti din Cernăuţi ar fi primit plăcuţe cu nume ale unor ucraineni. Nu agreez astfel de „conspiraţii”, dar mă aştept la orice.
Om credincios, şoferul ne propune să intram la una din mănăstirile din apropiere, care, susţine el, ar fi românească. Se înşală, aparţine Bisericii Ortodoxe Ucrainene, chiar dacă a fost ridicată cândva cu binecuvântarea Mitropolitului Vladimir Repta – după cum scrie pe o placă. Ulterior suntem duşi la catedrala episcopală ucraineană, străjuită de o statuie imensă, recentă, care-l reprezintă pe unul dintre mitropoliţii ucraineni, importanţi pentru istoria acestora. Nu demult, la fel de impozante străjuiau statuile lui Lenin. Fiecare religie cu idolii săi. Ca şi în cazul monumentului soldatului sovietic, aflat în cimitirul pe care tocmai l-am vizitat, istoria nu are simţul nuanţei. Unii dintre morţii amintiţi sunt eroi pentru populaţia ucraineană şi rusă, dar duşmani pentru români şi viceversa. Pacea şi împăcarea locuiesc dincolo de graniţele acestei lumi. Înţelepciunea de a accepta ceea ce este al Cezarului se osteneşte încă în lupta cu ispite de ordin cultural, spiritual, patriotic. Aerul tare al patriotismul înaintaşilor este din ce în ce mai greu de prizat astăzi.
La catedrala ucraineană şoferul nostru ne spune că merge doar până la colţ, să parcheze maşina. Nu revine nici după vreo trei sferturi de ceas. Sugerez să facem o schimbare de tactică în această luptă ridicolă. Vom prelua noi iniţiativa: plecăm spre centrul oraşului şi spre Universitate, ca să ne mai aştepte şi el pe noi...
Descoperim una dintre cele mai frumoase străzi pietonale existente în oraşele locuite de români. Clădiri vechi, majoritatea restaurate, flori - cum nu găseşti pe niciunde în Bucovina de sud! -, monumente istorice. Câţiva turişti, puzderie de fete şi femei localnice care plutesc dezinvolt pe tocuri incredibil de înalte, pentru pietrele de granit pe care mergem.
Căutăm sediul Universităţii (foto 2) pe care-l găsim destul de departe. Încă de la distanţă, pare impozant, chiar dacă străzile care-l înconjoară nu-l valorizează arhitectonic. Construită după proiectul unui arhitect ceh, Universitatea din Cernăuţi a fost cea mai însemnată investiţie a Imperiului Austriac la final de secol XIX. Impozantă, fără vreo urmă exterioară de sovietizare, incredibil de europeană. Este perioada admiterii, viitorii studenţi sunt strigaţi la poartă pentru a-şi depune dosarele. Aud şi nume româneşti printre ei, există dealtfel şi o catedră de limbă română.
Aflăm că putem vizita Universitatea, însoţiţi de un ghid, şi o facem. Este, fără îndoială, una dintre cele mai reuşite clădiri destinate învăţământului universitar pe care le-am văzut vreodată, inclusiv în Franţa, Belgia, Elveţia. Fără echivalent în România de astăzi, în orice caz. Socotită în topul celor mai frumoase din lume – ne spune doamna care ne va fi ghid –, clădire intrată în patrimoniul UNESCO. Interioarele lasă se dorit însă, cu excepţia bisericii, unde tocmai urmează să fie o cununie. Sovieticii nu au restaurat-o pe dinăuntru aşa cum fusese odinioară.
Revenim în oraş, şoferul ne caută cu oarecare preocupare, nu se aştepta să schimbăm regulile jocului. Luăm masa pe aceeaşi pietonală din centru, plătim destul de piperat, precum în orice oraş european care se respectă. Dacă mâncam la o plimbă-tava, acolo unde am intrat la început, plăteam un sfert din preţ, ne reproşează patern şoferul. Vizităm oraşul, teatrul etc. Regretăm că vom rata prima expoziţie Lowendal care care se va deschide zilele acestea la Muzeul de Artă. Marele portretist al ţăranilor bucovineni a fost cândva, în perioada interbelică, scenarist, actor şi director al Teatrului din Cernăuţi. Ne promitem să revenim.
La întoarcere, şoferul, consecvent cu sine, mai opreşte de vreo trei ori pentru cumpărături, fără să ne fi avertizat. Una din staţii este la un fel de Mall al oraşului, destul de bine pus la punct, comparativ cu cele din ţară. Apoi, în apropiere, un parc măricel, plin de jocuri pentru copii. Senzaţia că vizităm România anilor ’90, chiar dacă întâlneşti reprezentanţe ale firmelor de telefonie mobilă. Democraţiile estului european sunt ca o celebră fotografie de final de secol XX: un peisaj auster, în plin deşert, cu imense crăpături în pământ din cauza secetei; un cioban de culoare, care păzeşte câteva capre, sărac, figură de om care a făcut ceva foame la viaţa lui, dar care tocmai vorbeşte la un telefon mobil…
La graniţa ucraineană stăm mai bine de două ore. La cea românească, adică la intrarea în UE, încă jumătate de ceas. Bun venit Europa, la revedere nostalgie!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
