Fernando Trías de Bes s-a născut la Barcelona, în 1967. A publicat până în prezent Norocul (2004, Premiul Shinpukai al librarilor japonezi pentru cea mai bună carte a anului 2005), Vânzătorul de timp (2005), text transpus într-un scenariu teatral, Cartea neagră a întreprinzătorului (2007), Omul care şi-a schimbat casa pe o lalea (Premiul Azi, 2009), Miliarde de scoici (2010), volum ilustrat de Toni Batllori, A inova pentru a câştiga (2011); volumul de povestiri Relatări absurde (2006), precum şi romanele Cuvinte sub apa mării (2006), Colecţionarul de sunete (2007) şi Povestea care mă descrie (2008) - finalistă la cel de al XVI-lea Premiu Internaţional pentru roman, „Rómulo Gallegos“.
A colaborat la revista País Semanal, iar în prezent publică povestiri săptămânale în La Vanguardia şi La Brújula de Onda Cero.
În anul 1900, Johann Walbach, un librar din oraşul german Mainz, îşi petrecea tot timpul scotocind prin cărţi, pentru a afla motivul nenorocirii care se abătuse asupra sa. Până în ziua în care a cunoscut un matematician, aflat şi el în căutarea celor ascunse, dar cu ajutorul formulelor exacte. Împreună vor scoate la iveală un text neobişnuit, Cerneala, o carte a cărţilor, ce dezvăluie sensul tuturor lucrurior. Iar din dorinţa de a păstra secretul, vor apela la trei personaje surprinzătoare: un tipograf în stare să imprime textul cu ajutorul unei cerneli unice, care dispare îndată ce literele au fost citite, un corector stilistic, incapabil să mai creeze un text şi un editor care n-a citit vreodată un volum până la capăt. Şi astfel, singura carte care se citeşte cu inima va fi, în cele din urmă, publicată.
„Un omagiu pentru lumea cărţilor, o poveste despre dorinţa de a da sens vieţii prin cuvânt. Cerneala n-a fost niciodată mai necesară ca astăzi. Spre a nu fi dată uitării imensa putere a cuvintelor. “ – Jose Carlos Somoza.
„Surprinzător. Trías de Bes creează o lume fantastică, incredibilă, populată de cei care nasc cuvinte şi cărţi.“ – Concha Quiros
„Când termini de citit Cerneala, îţi simţi degetele pline de literatură şi paginile cărţii impregnate de gratitudine. O frumoasă metaforă despre esenţa literară a fanteziei umane.“ – Fernando Iwasaki
„Un frumos omagiu adus cărţii tipărite, protagoniştilor ei, cuceritoarelor emoţii cu care aceasta ne subjugă. Bucuraţi-vă de ea.“ – Rafael Navarro
LIBRARUL
iunie, 1900
Johann Walbach avea o librărie ce împrumuta cărţi, pe o străduţă perpendiculară pe Rhein Promenade din Mainz, o librărie bogată, dintr-acelea în care descoperi, de cele mai multe ori, cartea pe care o căutai fără s-o găseşti nicăieri. Spaţiul era mare, poate chiar exagerat pentru un Mainz aflat de-abia la început de secol. Cu ani în urmă, când Johann deschisese librăria, nu stătuse prea mult pe gânduri când venise vorba să-i dea un nume.
– Ce sunt eu decis să împrumut, Alice?
– Cărţi, îi răspunsese soţia.
– Dar dacă paginile cărţilor n-ar conţine niciun text scris, ce crezi că s-ar întâmpla?
– Nu le-ar împrumuta nimeni.
– Exact. Prin urmare, ce împrumută oamenii, de fapt?
– Cuvintele din cărţi.
– Aşa e. Şi cu ce sunt ele imprimate pe hârtie?
– Cu cerneală.
– Asta e, Alice. Dacă analizăm problema cu atenţie, de fapt eu ofer cu împrumut cerneală.
Aşa că-şi numi librăria Cerneala.
Oraşul respira pace. Dădea senzaţia că toate conflictele cu Rusia, Franţa şi Anglia trecuseră în plan secund, fapt ce favoriza comerţul şi înclinaţia nemţilor spre cheltuială.
Librăria mergea bine. La fel şi căsnicia. Era sănătos. Avea prieteni. Dar s-a produs întâmplarea aceea. Relaţia de nenumit. Orice alt soţ, umilit de infidelitate şi ros de gelozie, s-ar fi năpustit asupra soţiei. Dar Alice nu simţea nimic pentru acel necunoscut. Era ca o vrăjitorie, poate chiar magie neagră. Librarul ajunsese la convingerea fermă că avea nevoie de ajutor. Dar... cui să-l ceară? S-a sfătuit cu clerici, doctori şi vraci.
Însă a renunţat treptat la toţi.
La unii, pentru incompetenţă.
La alţii, din lipsă de încredere.
În concluzie, la toţi, fiindcă nu reuşiseră să facă nimic: farmecele unei pasiuni inexplicabile nu puteau fi uşor exorcizate.
În dimineaţa uneia dintre chinuitoarele lui zile de marţi, în timp ce dădea târcoale prin faţa librăriei, devorat de gelozie, după mai multe săptămâni de disperare, a hotărât să uite de formulele magice, de filtre, de antidoturi şi de otrăvuri. Era orbit de furie. Trebuia să curme pe dată viaţa acelui necunoscut.
La unsprezece a închis librăria: „Proprietar absent din motive de boală“, a afişat la intrare. A mers până la strada unde locuiau şi s-a ascuns sub portalul vecin. A aşteptat şi, puţin înainte de ora prânzului, a văzut-o ieşind pe Alice. Mersul ei nu era furişat, ci abătut, ca al deţinuţilor când se întorc în celule, după plimbarea de dimineaţă. A urmărit-o. Plănuia în ce fel să-i ia viaţa acelui tip. Ar fi putut să-l sugrume cu mâinile lui mari; sau să-l lovească în cap până l-ar fi desfigurat, cum se proceda cu spionii trădători, ca să nu mai poată fi identificaţi; sau să-l sufoce cu un căluş făcut din cearşafuri, tehnică modernă folosită de tâlharii nocturni, pentru ca proprietarii vilelor în care pătrundeau să nu poată striga după ajutor. Existau nenumărate modalităţi. Inima îi bătea din ce în ce mai repede, simţea cum ura îi alimenta trădarea. Ajuns la hotelul Schwarzkopf, chiar în clipa în care se pregătea să intre, a dat peste Alice, care îl aştepta.
– Johann!
– Alice, nu urca! Lasă-mă pe mine. Am să pun capăt situaţiei ăsteia. Azi vei fi liberă.
– Ce vrei să faci?
În ochii lui ieşiţi din orbite, Alice ghicise intenţia criminală.
– Nu, Johann! Ar fi o greşeală! Dacă-l omori, aş rămâne legată pe veci de amintirea acestui blestem. Ar fi sfârşitul lui, dar şi al nostru.
– Alice, cum poţi...?
– Johann, ştii că am dreptate! Pleacă, lasă-l în pace. Nu-l căuta pe el, ci motivul. Trebuie să aflu motivul acestei atracţii inexplicabile! Doar aşa mă vei putea elibera!
Respiraţia lui Johann s-a precipitat. Alice avea dreptate. Dacă-l ucidea pe amantul nevestei sale şi cauza legăturii dintre ei rămânea nedescoperită, avea să o piardă pentru totdeauna. Soluţia nu era eliminarea obiectului dependenţei, ci a motivului originii ei.
Alice l-a sărutat, apoi, resemnată, a urcat scara.
Johann s-a întors la librărie, stăpânindu-şi cu greu plânsul. Pe măsură ce se îndepărta de hotel, tensiunea crimei pe care fusese aproape să o comită scădea. Mâinile îi tremurau de parcă degetele sale chiar l-ar fi sugrumat pe bărbatul care le distrugea vieţile.
În minte îi răsuna întruna rugămintea lui Alice:
„Nu-l căuta pe el, ci motivul. Trebuie să aflu motivul acestei atracţii inexplicabile.“
A ajuns la librărie, unde, într-un fel, s-a simţit protejat. A încuiat uşa, a tras perdeaua, a îngenuncheat şi a strigat a implorare.
– Unde să găsesc motivul năpastei care s-a abătut asupra noastră? Nimeni nu poate să m-ajute!
Lacrimile i-au umplut ochii, tulburându-i privirea. Vedea totul ca prin ceaţă. Cotoarele cărţilor păreau măşti, de parcă ar fi fost urmărit de spectatori anonimi. Se simţea ca un actor într-un amfiteatru înţesat de chipuri desfigurate. Imaginea aceasta i-a sugerat un nou drum. Nu se gândise decât la ajutorul altora. Însă existau şi „fiinţe“ mult mai apropiate, adevărate cunoscătoare ale dimensiunii umane, atotştiutoare, în ansamblu şi în amănunt, le infinitelor raţiuni ale pasiunii: cărţile. La 1900, tot ce se putea scrie despre dragoste fusese scris.
– De ce nu voi, cărţile mele? a exclamat în genunchi, înălţând braţele. Aici sunt toate pasiunile. Aici, toate răspunsurile; toate motivele. Poate că tot aici se află şi motivul nenorocirii mele.
Şi, cum nu avea altă opţiune, Johann s-a încredinţat hârtiei tipărite. A recitit cărţile cunoscute şi s-a apucat de cele încă necitite. S-a scufundat până la originile tuturor pasiunilor: a lui Otelo şi a Desdemonei, a lui Tristan şi a Isoldei, a lui Romeo şi a Julietei, a Didonei şi a lui Enea, a lui Ulise şi a Penelopei. Credea cu tărie că unul din motivele acelor nefericiri va deschide lacătul închisorii trupeşti la care fusese condamnată Alice.
Citea în librăria lui sute de cărţi, câte una sau două pe zi, până când îl dureau ochii, până când literele se amestecau, din cauza oboselii. Câteodată, când soarele apunea, întunecând încăperea, chiar înainte de ora închiderii, librarului i se părea că a descoperit pagina-cheie, paragraful decisiv care urma să-i dezvăluie pricina acelui lucru inexplicabil din viaţa sa. Dar, după ce-l sorbea cu nesaţ, îşi scutura capul şi şi-l ascundea între mâini.
Seara, Alice se uita la bărbatul ei, implorându-l din ochi.
Johann a grăbit ritmul lecturilor.
Învăţase să alunece cu privirea peste pagini, prinzând esenţa conţinutului, oprindu-se doar asupra fragmentelor cu mai multe posibilităţi de interpretare. Lua o carte, o dădea deoparte, privirea i se înviora şi începea să parcurgă rafturile din jurul lui, în căutarea următorului exemplar în care să-şi pună, din nou, toate speranţele.
A petrecut şase luni scormonind printre literele de cerneală.
Apoi încă şase.
Şi un al doilea an.
Şi tot aşa, sub veşnic înşelătorul imperiu al timpului, aproape fără să-şi dea seama, s-au scurs cinci ani. Răstimp în care a citit despre mii de motive, fără să-l găsească pe cel al inexplicabilei nenorociri din viaţa sa.
Disperat, era pe punctul de a-şi abandona căutările.
Însă în ultima zi de marţi a anului 1905, o vizită întâmplătoare a dat un nou sens căutărilor sale.
AUTORUL
mai, 1905
Matematicianul a ajuns la Cerneala, librăria lui Johann Walbach, din pură întâmplare. Îşi vizitase un vechi prieten care luptase împotriva boxerilor, afront inacceptabil al chinezilor la adresa Occidentului, soldat cu prea multe pierderi de vieţi. Zăcea în spitalul militar, invalid de război, şi acolo avea să-şi petreacă restul zilelor. După vizită, se întorcea acasă încercând să evite aglomeraţia de pe Rhein Promenade, astfel că a hotărât să ocolească centrul luând-o pe străzile încâlcite ale oraşului. La o intersecţie, complet dezorientat, matematicianul a stat la îndoială: „S-o iau la stânga sau la dreapta?“
Un calcul rapid al probabilităţilor l-a făcut să aleagă dreapta, fără să-şi dea seama că, în felul acesta, se întorcea la promenada Rinului, pe care dorise s-o ocolească. Dacă ar fi luat-o la stânga, nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Johann Walbach. A străbătut patru străzi şi, când a intrat pe a cincea, s-a trezit în faţa librăriei. Matematicianul s-a simţit cuprins de un fior. S-a oprit. A încercat să desluşească titlurile cărţilor expuse, însă imperfecţiunile geamului acţionau asemenea unei lupe, iar literele aurii tipărite se curbau ca-ntr-un vis. S-a îndepărtat puţin şi şi-a ridicat privirea, ca să citească firma librăriei: Cerneala.
Dinăuntru, părea că îl cheamă ceva.
A intrat.
S-a plimbat de-a lungul rafturilor. Îi era greu să-şi explice ce simţea. Parcă ar fi trebuit, cu orice preţ, să se afunde în cărţile acelea. A luat una, la întâmplare, şi a deschis-o.
Era Idiotul lui Dostoievski.
Litera tipărită i-a trezit aceeaşi irezistibilă atracţie care îl sedusese de-afară. Cu palma desfăcută, a mângâiat cuvintele, a închis ochii şi s-a lăsat purtat de sunetul suav al degetelor ce mângâiau hârtia.
*
Valurile se sparg de coasta normandă. Degetele iubitei se afundă în nisip. Apucă firicelele aurii, lăsându-le apoi să se scurgă, ca dintr-o clepsidră.
Ochii ei au culoarea mierii.
Soarele îi mângâie pielea.
Lumina.
Aerul.
Sunetul mării izbindu-se de ţărm.
Sebastian von der Becke, de profesie matematician, ridică privirea. Fiul lui, al amândurora, pune piciorul în apă.
– Ai grijă, Hugo.
– Doar ştiu să înot, tată, ştiu să înot.
Matematicianul închide din nou ochii şi simte căldura fericirii. Mâinile ei, impregnate de timp, se înlănţuie cu ale lui. Degete cu degete, împreunare de fiinţe ce se vor iubi veşnic.
Nimic nu se poate schimba.
Totul va fi la fel.
Mereu.
Aşa cum a visat.
Sebastian se uită din nou spre micuţul său, căruia apa îi ajunge până la genunchi.
– Hugo, nu te duce departe.
– Uite, tată, fii atent!
Matematicianul zâmbeşte şi-şi întoarce privirea spre dragii lui ochi de miere.
Nimic nu trebuie să se schimbe.
Nimic nu se va schimba.
*
– Căutaţi o carte anume?
Vocea lui Johann, librarul, l-a făcut să tresară.
– De fapt, nu, a răspuns matematicianul. Am trecut pe aici din întâmplare. Ce fel de cărţi vindeţi?
– Nu vând, împrumut.
– Ah, e o librărie care împrumută cărţi!
– Da, aşa e.
– Vasăzică, împrumutaţi cărţile... Mă rog, eu nu sunt un bun cititor.
– De fapt, nimeni nu este, a replicat Johann, sec.
– Eu chiar mai puţin decât alţii: sunt un om al cifrelor, sunt matematician. Predau calculul infinitezimal. La universitate. Mă numesc Sebastian. Sebastian von der Becke.
– Aha, numere.
– Mă rog, formule, ecuaţii. Fac cercetări asupra lor.
– Cercetări?
– Da, ca orice cercetător, sunt în permanentă căutare.
– Şi cam ce ar trebui să găsiţi?
În acel punct al conversaţiei, matematicianul şi-a îndreptat privirea spre un raft anume. A citit pe un cotor: Dicţionarul oceanelor: plante şi specii marine. Paginile Idiotului i-au furnicat şi mai tare buricele degetelor.
– Aveţi cărţi despre mare, a spus, arătând cu privirea spre enciclopedie.
– Da, cercetătorii descoperă tot timpul noi forme de viaţă subacvatică. E o enciclopedie într-un singur volum, un dicţionar al vieţii sub apă.
Fraza aceea a fost decisivă. Matematicianul a strâns pumnul şi a răspuns la întrebarea rămasă în suspensie.
– Caut motivul, i-a spus.
Librarul a simţit un fior pe şira spinării.
Motivul.
Spusese: motivul.
Dar se referea, probabil, la matematică.
– Cercetaţi originea numerelor? Sau poate dimensiunea infinitului? Bazele geometriei?
Cu privirea încă aţintită asupra enciclopediei, matematicianul i-a răspuns.
– Nu, caut alt motiv. Motivul unui lucru inexplicabil din viaţa mea.
Pupilele librarului s-au mărit brusc. Motivul unui lucru inexplicabil! Auzise, oare, bine? Cumva îşi râdea cineva de el? Sau poate că Dumnezeu îi trimisese un mesager? A respirat adânc. Apoi, cu un aer confuz, dar şi neîncrezător, a remarcat.
– Ştiţi ce, în ultimii ani am servit o mulţime de clienţi. Fiecare cu obsesia lui. Au venit aici să caute cărţi oameni obsedaţi de constelaţii, de Revoluţia Franceză, de viaţa lui Iulius Cezar, de anatomia patologică, de bolile tropicale contagioase, de cele mai eficiente exerciţii de mnemotehnică, de economia fiziocrată, de călătorii pe cursul fluviilor Americii de Sud, de asasini teribili, de cronicile războaielor peloponesiace... Lista este interminabilă. Însă nimeni, nici din întâmplare, nici din greşeală, n-a căutat vreodată motivul unei întâmplări inexplicabile din viaţa personală.
– Da, nu mă mir. Este o căutare cumva, nici nu ştiu cum să-i spun, unică, a mea. Nu cred să mai fie, în afară de mine, vreun om de ştiinţă în Mainz, poate nici în toată Germania, care să caute acest motiv. În sfârşit, vă doresc o zi frumoasă.
Matematicianul a dat să se îndrepte spre uşă, însă Johann, cuprins de nelinişte, l-a apucat de braţ, oprindu-l din drum.
– Staţi, staţi. Nu plecaţi încă. N-a intrat nimeni până acum în librăria mea ca să întrebe de motiv. Mai ştiu, însă, pe cineva care îl caută.
– Mai există cineva? Care caută motivul? Vorbiţi serios?
– Mă rog, eu nu ştiu nimic despre ceea ce vi s-a întâmplat dumneavoastră, domnule. Dar şi acea persoană are o întâmplare în viaţa sa pe care nu şi-o poate explica. Şi îi caută originea.
– Înţeleg, a spus matematicianul. Este, într-adevăr, o coincidenţă surprinzătoare.
Şi, gânditor, de data aceasta chiar a ieşit din librărie.
Johann l-a văzut îndepărtându-se, dar i-a reţinut numele: Sebastian von der Becke, profesor de calcul infinitezimal.
Fragmente din Cerneala, de Fernando Trías de Bes, în pregătire la Editura Baroque Books &Arts, colecţia Cadril. Traducere din limba spaniolă Liliana Pleşa Iacob. Ilustraţia copertei: Stela Lie
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
