Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist şi filozof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, graţie seninătăţii sale îndelung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925 la Paris, într-o familie aristocratică, în care vederile de dreapta şi de stânga se calibrează reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat filozofia la École normale supérieure. Între 1974 şi 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. În 1973 devine membru al Academiei Franceze, preluând fotoliul lui Jules Romains, după ce obţinuse, în 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru Gloria imperiului (La Gloire de l’Empire).
O splendidă şi captivantă repovestire a lumii, de la misteriosul Big-Bang, trecând prin filozofie, prin artele şi ştiinţele care au fasonat omul tocmai pentru a-l face capabil de întrebări. Spumos şi personal, ataşant şi erudit, eseul-poveste-roman scris de Jean d’Ormesson parcurge uşor marile cărţi ale lumii, printre rătăcirile şi bătăliile ideilor, făcând să se rotească totul în jurul aceleiaşi întrebări: Există Dumnezeu?
„«Dumnezeu i-a făcut o soră amintirii, scrie Michelangelo. I-a zis speranţă.» Am iubit mult trecutul. Dar totdeauna am preferat viitorul. Mi-am petrecut timpul şi viaţa sperând mereu altceva. Sper încă să găsesc altceva dincolo de lumea aceasta şi dincolo de moarte. Dar ce anume?“
„Nimic nu se învecinează mai tare cu eşecul decât succesul. Întotdeauna m-a uimit exclamaţia Terezei de Avila: «Cu câte lacrimi nu se vor plăti rugile împlinite!» Ca un ecou, Niels Bohr îl sfătuia pe Einstein: «Nu-i spune tu lui Dumnezeu ce trebuie să facă.»”
„După ce i-a auzit pe astronomi vorbind despre imensitatea universului, Cioran s-a întrebat la ce bun să se mai spele pe dinţi. Preceptele din Predica de pe Munte sunt poate valabile şi în raport cu istoria: «Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar v’o spun Eu vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s’a îmbrăcat ca unul din ei!» Nu ştim dacă acţiunea are vreun rost. Suntem oricum asediaţi din toate părţile de lume şi de istorie. Avem judecăţi ezitante. Alegeri ambigue. Nu ştim tocmai bine ce facem. Şi ştim cu atât mai puţin, pentru că istoria devine din ce în ce mai complexă şi mai globalizată. Punem întruna la cale tot felul de lucruri care ne scapă de sub control, mistere care ne depăşesc.“
„Viaţa e foarte veselă. E scurtă, dar ţine mult. Se mai întâmplă să fie şi încântătoare. Avem oroare s-o părăsim. E deopotrivă vale de lacrimi şi vale de trandafiri. In hac lacrimarum valle. In hac valle rosarum.
Am râs mult. Mă amuză lumea. Îmi plac cuvintele, ironia, îmi place să schiez primăvara, iubesc curajul, falezele care coboară spre mare acoperite de măslini şi de pini, admiraţia, insolenţa, cârciumioarele din insule, contradicţiile existenţei. Îmi place să muncesc, ador să stau degeaba, îmi plac viteza şi speranţa, filmele de Lubitsch şi Cukor, Cary Grant, Gene Tierney, Sigourney Weaver şi Keira Knightley. Am avut noroc. M-am născut. Nu mă plâng. O să mor, bineînţeles. Până atunci însă, trăiesc.
E plin de imbecili. Şi de pisălogi moralizatori, iar printre ei se mai nimeresc uneori şi tot felul de egoişti nesăraţi – eu le spun egoişti tuturor celor care nu se gândesc la mine. Dar mi-au fost dragi mulţi oameni. Pe unii chiar i-am iubit şi a fost tare bine, chiar dacă ei nu m-au iubit sau, mă rog, nu cât aş fi vrut. N-am plâns din pricina vieţii. Am fost pur şi simplu mulţumit că exist.“
„Ciudat!
Nu exista nimic. Dar în acel nimic era deja totul. Şi timpul, şi istoria stăteau de fapt ascunse dedesubtul eternităţii.“
Fragment din Ciudată e lumea, până la urmă de Jean d’Ormesson, în pregătire la Editura Baroque Books & Arts, colecţia cadril. Traducere: Tania Radu. Ilustraţia copertei: Iulia Costache
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
