„Cum trebuie bandajată aripa frântă a unei vrăbiuţe...”
– Nu te cred când afirmi că nu înţelegi, în general, feminitatea, că nu descifrezi sufletul feminin, aşa cum l-ai descoperit, deseori, zăgăzuit în fiinţe precum M.C. sau G. N. Despre cea din urmă ai mai scris, într-un articol publicat, dacă bine îmi amintesc, în revista Cultura, că nu ai înţeles-o niciodată ca om. Paginile respective, sau ceea ce povesteşti despre mama, sora şi soţia ta, sau confesiunile tale despre alte femei dovedesc tocmai contrariul.
Sunt foarte curioasă să aflu cum ţi-ai reprezentat, de-a lungul vieţii, feminitatea.
– Mi s-a părut întotdeauna că femeia ştie ceva, că deţine un secret la care noi, bărbaţii, nu avem acces. Zâmbetul enigmatic al Giocondei nu m-a mirat. Nici titlul romanului lui G. Călinescu, Enigma Otiliei. Eram în cunoştinţă de cauză dinainte, orice zâmbet de femeie îl găseam enigmatic, despre orice femeie credeam că are o enigmă. Le suspectam pe toate de aptitudini angelico-vrăjitoreşti. Iscusinţa lor mă fascina, eram tentat să o explic printr-o colaborare discretă cu diavolul. Chiar şi azi, când nu mai am iluzii, încă le supraestimez pe femei. Îmi spun: Cui îi ceri ajutorul dacă te împuşcă cineva şi nu e nici un medic prin preajmă? Unei femei. Va fi ştiind ea vreo fiertură de buruieni cu care să-ţi spele rana ca să te vindeci mai repede. Cui i te adresezi dacă pierzi o bătălie şi vrei un sfat? Tot unei femei. Va face ea un plan ingenios ca să te redresezi sau, ca purtătoare de cuvânt a unei instanţe supreme, îţi va spune pe un ton categoric: „Du-te la oştire, pentru ţară mori/ Şi-ţi va fi mormântul coronat de flori!”
Mama mea, oricum, ştia tot. Cum se repară cu acul o pânză ruptă. Cum se face un fluier dintr-o creangă de soc. Cum trebuie bandajată aripa frântă a unei vrăbiuţe ca să poată zbura din nou. Cum se îmblânzeşte un câine fioros. Cum se colindă în seara de Crăciun. Cum să bei apă din izvor fără să-l tulburi. Cum poţi să îl salvezi pe un copil care a mâncat boabe de mătrăgună.
Ţi-am mai spus cât de mult mă dezamăgesc femeile care nu ştiu să coasă un nasture sau să facă borş. Nu este vorba de dorinţa vulgară a bărbatului de-a o transforma pe femeie într-o gospodină, ci, dimpotrivă, de o idealizare a femeii. Ca dovadă, mă dezamăgesc şi doamnele şi domnişoarele care nu ştiu să aducă ploaia cu un descântec, în timp de secetă. Vreau să am o regină, ca englezii. Iar eu să fiu un simplu soldat sau un simplu poet. Ea să ştie ce se întâmplă în lume, cu ce ţări să se alieze şi căror ţări să le declare război, care e mersul stelelor pe cer, iar eu să-mi dau viaţa pe câmpul de luptă pentru ea sau să scriu sonete geniale, ca Shakespeare, care să-i mărească gloria (nu au grijă istoricii care o glorifică pe regina Elisabeta să ne aducă aminte că în timpul ei a creat Shakespeare?). Mi-a plăcut să constat, la Londra, că bărbaţii, înainte de a intra să bea o bere, se uită scrutător la palatul Buckingham ca să vadă dacă pe acoperişul lui flutură steagul care semnalează faptul că regina e... acasă. Dacă steagul se află la locul lui, se destind, înseamnă că totul e în ordine şi ei îşi pot bea berea fără grijă.
Mai e ceva. Multă vreme am crezut că femeile sunt prezenţe discrete în lume, pasive, zâmbitoare, că la balul vieţii stau pe lângă pereţi sperând să vină un bărbat să le invite la dans. Că sexul lor este greu accesibil, ca o scoică pe care o deschizi cu efort şi cu satisfacţia de-a fi reuşit în cele din urmă. Cu uimire am descoperit, de-a lungul anilor, că femeile sunt, în realitate mai întreprinzătoare decât bărbaţii, că luptă – acesta e cuvântul – pentru viaţă, că sunt imprevizibile, că inspiră trăiri poetice, dar ele înseşi sunt prozaice, că deraiază când nu te aştepţi de pe şinele logicii şi că tot ele au, când vor, o logică perfectă, greu de combătut. Şi că sexul lor seamănă mai curând cu o floare carnivoră, lacomă şi periculoasă.
– Întrebarea următoare se adresează criticului. Am în minte un capitol din cartea lui Eugen Negrici – Iluziile literaturii române – în care autorul ia în discuţie conceptul de „literatură feminină”, sintagmă care defineşte, în opinia acestuia, un fals concept. Printre altele, Eugen Negrici mai afirmă că judecăţile literare ale lui G. Călinescu sau ale lui E. Lovinescu par o traducere elevată a prejudecăţilor exegeţilor despre femei.
Aş vrea să explici (şi) tu noţiunea de „literatură feminină”, schiţând, implicit, o anumită tipologie a „produselor literare graţioase ale fiinţelor graţioase” (l-am citat pe E. Negrici).
– Am mai spus-o: nu cred că există o literatură feminină. Nu sunt de acord cu astfel de clasificări. Există doar o literatură bună şi una proastă (cu nuanţările necesare, care nu-şi au locul aici). Bineînţeles că în cărţile unei femei răzbate ceva din condiţia ei de femeie. Dar nu îndeajuns încât să se configureze o literatură feminină. În poezia lui Nichita Stănescu putem detecta o anumită feminitate, în aceea a Ilenei Mălăncioiu – o anumită masculinitate. Este un joc intern al creaţiei, care nu depinde de semnalmentele înscrise în paşaport. Când primesc texte ale unor necunoscuţi la „poşta redacţiei” nu pot să ghicesc (în absenţa unor explicaţii date de autori) dacă aparţin unor femei sau bărbaţi, unor albi sau negri, unor heterosexuali sau homosexuali.
Scriitorii valoroşi sunt ca îngerii: n-au sex.
– De ce majoritatea scriitorilor români sunt bărbaţi? Mirela Stănciulescu spune într-un interviu că literatura română pare „un sport bărbătesc”...
– Este o problemă socială. Secole la rând femeile n-au avut acces la cultură (nu existau, de exemplu, femei-preoţi). Nu luau parte la viaţa politică. În secolul nouăsprezece nu aveau voie nici măcar să voteze. Nu erau trimise, decât cu rare excepţii, la şcoli înalte. Etc. Treptat, pe măsura emancipării lor, au apărut mai multe şi mai valoroase femei-scriitoare. Deocamdată, este adevărat, nu la fel de multe şi valoroase ca bărbaţii-scriitori.
Antipaticele feministe au dreptate: femeile au fost şi sunt persecutate în continuare. Constat, în societatea de azi, o surprinzătoare lipsă de cavalerism. Ca să se afirme, femeile trebuie nu numai să scrie bine, ci şi să lupte cu mefienţa bărbaţilor.
Nu e mai puţin adevărat că unele dintre ele s-au adaptat perfect la situaţie şi, mobilizându-şi farmecul feminin, îi manevrează cu graţie pe bărbaţii influenţi, ca toreadorii pe tauri.
La război ca la război! Foloseşte fiecare armele pe care le are la dispoziţie.
Fragment din cartea cu acelaşi titlu, care va apărea la Editura All şi va fi lansată sâmbătă, 1 iunie, ora 14, la Târgul de Carte „Bookfest”. Coperta de Bogdan Petry
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
