Sibiu 2012. O altă ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru, a XIX-a. Sărbătoarea (pentru că festivalul, mai mult decât orice altceva, asta îmi sugerează, o sărbătoare cu artificii de generozitate, un exerciţiu extrem de fericire urbană, de comunicare fără frontiere, de fraternitate stradală sub semnul culturii - înalte sau doar generos populare) este oficiată anul acesta sub un blazon de sezon: "Crize. Cultura face diferenţa". Iată câteva cadre din FITS, de la faţa locului.
* În drum spre Hermanstadt, cu maşina unui prieten, ne oprim la Cozia să aprindem o lumânare pentru o prietenă plecată absurd, nedrept dintre noi. Cozia, răcoroasă, văzută printr-o perdea de ploaie fină, la fel de fină ca feţele sfinţilor din pronaos, parcă mai ascunsă în verdeaţă decât în alţi ani, şi-a schimbat şi ritualurile. În fântâniţa de la intrare nu se mai aruncă monezi, ci se depun, precum bărcuţele de hârtie pe oglinda iazurilor, bancnote de 1 leu. Havuzul e verde de atâta Iorga.
* Un domn serios, la costum, se opreşte cu faţă smerită în faţa unui preot şi lansează o întrebare diabolică: "Părinte, unde se sfinţesc maşinile?" Mi-a fost teamă să trag cu urechea la răspuns şi am demarat în trombă spre Sibiu. Oraşul a fost mai aproape de Bucureşti ca niciodată, deşi maşina noastră nu fusese nicicând stropită cu agheasmă.
* Pe strada pietonală, ce duce de la Teatrul Radu Stanca spre Piaţa Mare, atmosferă de Bacovia: picură tomnatec şi se aud acorduri de alămuri funerare: fanfara din Cosmeşti (foto 1) se produce din mers. O jună cu fuste verde-brotăcel ţopăie şi, când se opreşte din săltat, unduieşte din şolduri în faţa muzicanţilor, vrând să sugereze o veselie cu iz de sarai, care n-are nicio legătură cu muzica. Efectul e plin de haz. Lume ca la urs, toţi fotografiază, nimeni nu ascultă, deşi ar avea ce. Mi-l imaginez pe Bregovici luându-şi notiţe şi scrâşnind din dinţi de invidie, pe ritmul muzicii.
* Un englez răvăşit, cu pălărie Sherlock Holmes, mă abordează frontal (ne aflăm în lobby-ul de la "Împăratul romanilor") şi, cu o undă de imensă descurajare în glas, mă întreabă unde este, de fapt, Muzeul Brukenthal. Cum ne aflăm la doi paşi de muzeu, îi spun: "după colţ". Enervat, îmi replică dur că a fost după colţ şi că o domnişoară i-a zis că nu există niciun muzeu Brukenthal acolo. Da, viaţa festivalieră e uneori grea. Să vinzi îngheţată (cum făcea domnişoara cu pricina) în faţa unuia dintre cele mai frumoase muzee din partea asta de lume te poate rătăci.
* La Muzeul Brukenthal s-a organizat Târgul de Carte al festivalului (foto 2). Deci, dacă intri pe uşa de peste drum de Sfat, în vechiul şi bătrânul muzeu, s-ar putea să pierzi sensul muzeal şi să pătrunzi în ceea se cheamă "Bookenthal". În curţile interioare, sub streşini de pânză plouată, câteva edituri încearcă, clar apăsate de sentimental inutilităţii, să vândă oarece: peste cinci zile începe Târgul de carte de la Bucureşti, iar acţiunea sibiană nu sugerează decât nevoia de bifare a unei prezenţe editoriale în plus, precum şi dezvoltarea unei alte ramuri în copacul cultural de la FITS. Diversitatea poate însemna uneori diluare.
* Mass media e la datorie: Emil Hurezeanu, demn, încostumat şi cu privire optimistă, se îndreaptă către scena din spatele Pieţei mari, în stânga Casei cu lei, fără să ştie ce îl aşteaptă: CONCERT VOLTAJ (foto 3). Se năpustesc, la un voltaj absolut dement (am avut, pentru câteva clipe, senzaţia că nu mai pot respira), versurile: "Lasă lumea să zică ce vrea/ N-o mai crede, ascultă-ţi inima/ Ştii prea bine, numai ţie ţi-aş da/ Jumătate din perna mea." Distinsul moderator de la Realitatea s-a pierdut în norii de fum din zona scenei, plecând, probabil, spre hotel. Promisiunea unei jumătăţi de pernă, venită la ora 22,00, e irezistibilă pentru oricine. Acelaşi sentiment îl încearcă, probabil, şi pe Matei Vişniec, aflat într-o deambulare molcomă.
* Un detaliu de neocolit: indecent de multe fete frumoase pe stradă. Îmbrăcate cu gust, sprinţare, atrăgătoare şi conştiente de efectul pe care îl au asupra trecătorilor.
* Puhoi de lume în Piaţă. Formaţia Voltaj e ultracunoscută, iar publicul se pare că o adoră. Versurile sunt ştiute pe dinafară şi fredonate de cei care, întârziaţi, de-abia acum sosesc în agora. Potrivit "Tribunei", cotidianul sibian, s-au strâns 20.000 de oameni. De două ori mai mulţi decât în prima seară, la concertul lui Ştefan Banică, când "abia" de se adunaseră zece mii.
* Sigur, am chiulit de la grosul concertului ca să arunc un ochi la Casa Sindicatelor, unde se dă Caragiale. Dacă tot Sibiul era în piaţă, de unde Dumnezeu se mai strânseseră o mie şi ceva de oameni aici? În sală sunt doar 760 de locuri, iar afară lume ca la manifestaţie, înghesuindu-se pentru un bilet în plus. Se joacă O scrisoare pierdută, în regia lui Dabija. Costumaţie atemporală (pantaloni şi camaşă albă, ca la repetiţie, eventual costum), pentru un Caragiale etern. Tipătescu (Vizante) molfăie ciungă ţinând un discurs, iar cetăţeanul turmentat (Dorina Chiriac) se străduie să cânte "Noi suntem români!" Nicio undă de stridenţă sau vreo firimitură de chifle anacronice.
* La loc comanda, în Piaţă: în gâtul Pietonalei se vând kurtos kalacs, peste tot se cântă, cântă şi streşinile, nimeni nu consumă alcool, şi, la final, începe spectacolul în 3D, demult anunţat: o remodelare virtuală a turnului Sfatului. Efectul e straniu, învăluitor, de basm tehno. Mă duc la un vânzător de bere din Piaţă, pretextând că am întârziat la proiecţie, şi îl întreb cum a fost. Îmi răspunde, stânjenit: "Domnu', eu nu sunt artist, n-am prea înţeles".
* O altă zi. Plouă încăpăţânat, în toate ritmurile, plouă obraznic şi sâcâitor. Declaraţia lui Constantin Chiriac de acum două zile pare un ecou din alte timpuri: "A fost cea mai frumoasă seară din 19 ediţii de festival, în primul rând pentru că Dumnezeu a ţinut cu noi, nu s-a întâmplat niciodată ca în toată ţara să fie asemenea ploaie, iar aici să fie atât de frumos". Pe de altă parte, finalul aceleiaşi declaraţii îmi pare că ţine de un prezent continuu: "În acelaşi timp, semnul bucuriei pe care l-au adus prietenii în acest festival, pentru că aceste artificii minunate care au fost dăruite de prieteni pentru că nu au fost bani, anul acesta, pentru ele, de asemenea, cât de multă lume a venit în Piaţă la spectacolele de stradă pe care le-am adus cu eforturi uriaşe, ei bine acest festival va trăi în pofida tuturor greutăţilor şi vom şti să aducem de fiecare dată mare calitate şi valoare." Da, aşa e, criza-i criză, dar cultura face diferenţa.
* La lăsatul serii, plec de lângă băieţii de la Burnt Out Punks (foto 4), campaţi încă din prima zi în Piaţă, la 50 de metri de intrarea în Muzeu. Sunt suedezi şi migrează din ţară în ţară, pe unde sunt chemaţi să se producă, în autobuzul personal, vopsit în graffiti stridente. Indivizii se joacă cu focul, la propriu, în cel mai nebunesc şi antrenant mod cu putinţă. Pe ritmuri rock sau punk, fac acrobaţii aeriene, scuipă flăcări, rotesc săbii aprinse şi cercuri de jăratec, dansează îndrăcit. Un circ stradal de bună calitate. Cum spuneam, de aici, de la focul lumesc şi tonic al nordicilor, plec pe jos, prin ploaie. Până la Sala Balanţa (vreo 3 km de străduţe întortocheate, spre strada Guşteriţei, colţ cu Constituţiei) să văd văpăile Infernului.
* Dacă veneam la Sibiu doar pentru spectacolul Faust (foto 5-9) regizat de Silviu Purcărete, şi tot nu mi-ar fi părut rău. E realizat cu echipa Teatrului Radu Stanca, şi montat la Balanţa, o hală uriaşă a unei foste uzine, neretuşată pe dinafară, dar amenajată funcţional pe dinăuntru, cu câteva sute de scaune şi o scenă generoasă (spun "generoasă", sub impresia primei ochiri, de după tragerea cortinei, pentru că, altfel, este de-a dreptul uriaşă, delirantă, cu o profunzime de prăpastie orizontală). Spectacolul s-a jucat în 2009 la Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh şi a lăsat o Europă întreagă cu gura căscată. Citez o reacţie (intrată deja în legendă) a cronicarului de la "The Observer", din august 2009: "Mi-aş vinde sufletul să mai văd acest Faust o dată. Cea mai uluitoare experienţă teatrală a acestei (sau, se poate spune, a oricărei) vieţi, Faust (Ingliston Lowland Hall) a înfierat şi a paralizat ca o smoală fierbinte aplicată direct pe piele. Acestă producţie, desfăşurată într-un hangar de lângă aeroport, ne-a fascinat şi ne-a vrăjit pe cei mai mulţi dintre noi, şi m-a întristat în privinţa unui singur lucru. Poate nu o să mai văd niciodată în viaţă un eveniment mai impresionant şi mai teatral."
* Cu nimic mai prejos, hangarul sibian, croit pe măsura imaginaţiei înspăimântătoare a lui Purcărete, a ţinut cu respiraţia tăiată publicul preţ de două ore şi un sfert. Textul goethean (în traducerea lui Şt. Aug. Doinaş) e un pretext. Cel pe care îl ştim şi pe care l-am văzut răsucit pe toate părţile, de la Gounod la Arrigo Boito sau, ca să invoc un autor recent, Koffi Kwahulé (Magie), obsedant pentru dramaturgi şi regizori, reluat şi redimensionat, tradus în toate registrele, absorbit şi expectorat sub toate formele. Maestrul Purcărete (de altfel vedeta Festivalului, care a mai năucit publicul de anul acesta cu "Peripeţiile lui Gulliver" sau cu "O furtună" sau cu un text personal, De Sade - A Sad story, în lectură la librăria Humanitas) îşi dă aici măsura cea mai înaltă talentului, a independenţei de spirit, a capacităţii de a simţi enorm şi de a vedea monstruos. Megaproducţia îi are în centru pe Ofelia Popii (un Mefisto tulburător, care îţi roade sufletul mult după gongul final) şi Ilie Gheorghe (un doctor Faust poate uşor prea bonom, dar, altfel, cu o expresivitate remarcabilă), escortaţi de o armată halucinantă de alţi 80 de actori, care duc tragicul la paroxism, la strigăt şi disperare, într-o noapte a Valpurgiei cum nu am mai văzut, şi care mă face, de-abia acum, să înţeleg tremurul cronicarului de la The Observer. Secvenţa pătrunderii în Infern - la grandoarea căreia au contribuit, în părţi egale, scenografia lui Helmut Sturmer şi muzica lui Vasile Şirli - convoacă participarea publicului. Deşi lenea (ajutată de un vag spirit contemplativ) mă face să strâmb întotdeauna din nas la astfel de invitaţii la interactivitate, de această dată am făcut jocul regizoral cu încântare. Rezumând, publicul este poftit de câţiva porcuşori agitaţi să-şi părăsească locurile şi să pătrundă pe o scenă care se deschide spre fundalul hangarului şi care oferă un orizont nesfârşit de lumini dogoritoare, de bolgii şi de pedepse, de arătari demonice şi de întruchipări ale viciilor. Hărmălaie de trupuri şi de ţipete, de actori care plutesc deasupra capetelor spectatorilor "condamnaţi", şuvoaie de sânge şi de bube, revărsare de grotesc în trenă felliniană, fără limite şi fără îndurare pentru prejudecăţile burgheze. Între Iad şi sală a apărut între timp o gură de teatru, o deschidere cu cortină şi scenă, care plasează fără posibilitate de alegere (ficţională) publicul în rândul actorilor care văd din culise o sală goală şi care îşi trăiesc rolul, de parcă ar fi ultimul. Revenirea la realitate, prin revenirea în fotolii, e tristă ca un "a fost odată ca niciodată".
* O altă zi, o altă ploaie. Spun "alta", fiindcă de data asta e însoţită de soare. Oricum, ţârâiala nu încetează o clipă. Câteva expoziţii - Mihaela Marin (la Centrul Cultural Habitus) şi Sebastian Marcovici (pe zidul exterior al Bisericii Evanghelice, foto 10) consemnează evoluţia în timp a Festivalului, imagini de sală sau reprezentaţii stradale, focusuri inteligente pe feţele sau gesturile actoriceşti, detalii de costumaţie extravagantă, jerbe din lumina FITS, spre aducere aminte.
* Wro 2011 Alternative Now Recapitulare/În Turneu (foto 11, Galeria de Artă modernă a Muzeului Brukenthal) rezumă programul celei de-a 14-a Bienale de artă media care a avut loc la Wroclaw în perioada mai - septembrie 2011. E vorba despre o selecţie de programe video prezentate în cadrul bienalei şi include aplicaţii special create cu materiale documentare audiovizuale şi fotografice de la expoziţii, concerte, spectacole.
În contrast cu dinamismul teatrului, în toate formele lui, cu cinetica străzii şi cu spiritul vagant al trupelor, o expoziţie de fotografie care îşi alege drept personaje trunchiuri de copaci, buşteni contorsionaţi, rădăcini antropomorfe este Creaturi de lemn (în foaierul sălii Thalia, foto 12). Xilofăpturile lui Daniel Munteanu sunt un antract stenic în forfota generală.
* Regretul major al jurnalistului acreditat (care are, deci, toate uşile deschise) este că nu poate vedea şi cuprinde totul. Când eşti aici, locul şi evenimentul de acolo ţi se par inevitabil mai încântătoare şi mai ofertante. Am pierdut, ieri şi azi, spectacolul itinerant (cu tramvaiul, pe urmele lui Popescu) numit Ispita Cioran (foto 13, scenariu şi regie Gavriil Pinte) şi conferinţa lui Dan C. Mihăilescu, cu tema I.L. Caragiale şi criza ca lux (care a înşurubat în creierele auditoriului un paradox încurajator: "Trebuie să ştim să ne valorificăm negativul, să vedem sensul în nimic şi gol pentru că exact în acest gol se află esenţa… Eu valorizez găurile.")
* Şi, pentru că vorbeam de găuri şi goluri: "Scula asta are mare căutare/ niciodată golul n-a sunat mai tare". Mă rog, mai frumos, nu mai tare… Mă refer la unicul, splendidul instrument născocit de nişte elveţieni cu doar vreo patru ani în urmă, şi adus la perfecţiune de către Francesco Agnello: Hang Solo (foto 14). La Sinagogă, peste drum de gară, azi 28 mai, oficiază, în locul rabinului, Francesco. Ţine în braţe magnificul instrument care e alcătuit din două sfere turtite (sau, dacă vreţi o comparaţie nu tocmai fină, din două ligheane de alamă suprapuse). E un OZN venit pe Pământ cu intenţii paşnice şi civilizatoare. Atingerea lui, aproape întotdeauna uşoară, ca fâlfâitul unei aripi de fluture, scoate - în funcţie de zona atinsă - sonuri care evocă sunetul lung, metalic, al clopotului, amestecat cu o adiere de harpă. Agnello, care a lucrat cu Peter Brook şi Eugenio Barba, se află în al treilea an la Sibiu. A performat aici nu doar pe scenă, ci şi pe stradă, în timpul liber, ca să-şi vândă CD-urile şi, mai ales, să popularizeze instrumentul despre care, la noi şi în lume, se ştie prea puţin. Nu doar cântă şi încântă muzical, dar face şi spectacol, prelungind în aer mângâierile diafane cu care îşi alintă Hang-ul. Spectacolul se numeşte Muzica îngerilor şi va fi repus în scenă poimâine, în Cetatea Cisnădioara.
* În centrul vechi, pe mijlocul pietonalei, trei tipi în smoching - Mabo Band (foto 15), un grup de cântăreţi-clowni italieni, atrag sute de oameni. Toţi suflători (tubă, sax, trompetă), au aer de Charlot şi fac glumiţe de pantomimă care dau publicul pe spate. Între timp, nu încetează să cânte, şi cântă excelent. Jazz bătând spre dixie, café concert sau samba, cu egală dăruire şi pricepere. Mai la vale, în Piaţa mică, show-ul Radio Armeniac, Jashgawronsky brothers, un soi de parodie muzicală (genul pe care l-au inventat se cheamă recycle music) de genuri, trupe şi melodii cunoscute, amestecată cu acrobaţii şi elanuri de senzualitate. Aşa cum există numeroase locuri din Sibiu unde aş fi vrut să fiu, tot aşa există unele unde am ajuns fără să vreau. Oricum, veselia contează, iar în Piaţa mică, cu sau fără motiv, ea era contagioasă.
*La Muzeul de Istorie (Casa Altemberger) se încheie prima etapă a călătoriei mele în lumea teatrului. Piesa jucată aici este Visul unei nopţi de Sheakespeare. Trupa aparţine Teatrului Radu Stanca, regia lui Gavriil Pinte şi scenariul criticului George Banu. Muzica poartă semnătura lui Nino Rotta (glumesc, desigur, e a lui Vasile Şirli). Textul brodează inteligent pe tema condiţiei teatrului şi actorilor, folosind canavaua unor piese sheakespeariene: Visul… şi Hamlet. Risipă de energie actoricească, angrenaj de talente multiple (declamare, mimă, interpretare la varii instrumente, foto 16), o scenografie cuceritoare prin ingeniozitate. Jocul se defăşoară în curtea muzeului, în aer liber şi groaznic de rece, şi toate detaliile arhitecturale sunt folosite la maximum. Balcoane medievale, balustrade şi scări străvechi participă la decor, alături de un întreg sistem de automate cu o inginerie interioară astuţioasă, de valuri de pânzeturi şi folii de plastic, cu funcţiuni care evoluează pe măsură ce piesa înaintează. Despre mesajul ei (şi în chip de încheiere provizorie la acest puzzle sibian), vorbeşte George Banu: "Shakespeare nu şi-a formulat crezul poetic într-o piesă, ci l-a distribuit de-a lungul textelor sale. El a propus astfel cea mai contradictorie viziune a teatrului, ca artă sublimă şi mediocră, a scenei, ca loc concret de joc sau invitaţie la vis, a vocaţiei actorului, ca încarnare morală sau simulare ipocrită. Teatrul e când o oglindă a vieţii când o caricatură a ei. Când îl iubim, când îl dispreţuim căci Shakespeare ne antrenează, pe fiecare dintre noi, în galopul permanentei schimbări de registru. Totul e în mişcare la el."
* Nu doar la el, ci în întreg Sibiul festivalier, care, în aceste zile, este cel mai trepidant loc al ţării. E un miracol organizatoric, care funcţionează ceas şi sub ploaie, şi sub nepăsare şi în pofida ignarelor convingeri ale unor concetăţeni, care cred că maşinile (şi în general totul, de la apartament la ţevile de irigaţie) trebuie sfinţite bisericeşte. Mai există, slavă Domnului, şi mireni care sfinţesc locurile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
