Valentina Bilcea, Stan Stoica, Mirela Grădină, Stănel Ion, Felicia Adăscăliţei, Liviu Lazăr, George Marcu, Dorin Cristea
Istoria românilor
O sinteză cronologică
Editura Meronia
Coordonator – Valentina Bilcea. Cuvânt-înainte – Adrian Cioroianu.
Istoria este considerată o succesiune de evenimente trecute. Trecutul nu este însă un depozit amorf de evenimente izolate, ci o înlănţuire cu o anumită logică. Dar logica istoriei nu este una abstractă, ea se întrupează în oameni, decizii, indecizii, locuri, întâmplări, dinăuntrul şi dinafara unui spaţiu dat. Unele strict raportabile la momentul în care s-au produs, altele determinând evoluţii viitoare, cu iradieri până în prezent. De aceea fiecare prezent poate descifra în evenimentele trecute o altă „logică” sau, cel puţin, alte nuanţe ale ei, care schimbă mai mult sau mai puţin percepţia anterioară. Iată de ce istoria nu a putut fi niciodată exclusă ca obiect de interes, de cercetare, de studiu, căci nu poate exista niciodată o istorie definitivă a unui popor. Se vorbeşte tot mai mult despre „contemporaneismul” oamenilor de azi şi mai ales al tinerilor care sunt interesaţi, cu precădere, de problematica prezentului şi de perspectivă, adică de viitor. Dar prezentul cuprinde în sine trecutul, care a transmis oamenilor de azi moduri de gândire şi de comportare, care nu pot fi înţelese decât dacă sunt privite din perspectiva rădăcinilor. „Istoria nu e doar o magazie de date, ci şi o sursă de viaţă, întrucât poate explica şi corecta”, scria Alexandru Duţu.
Noutatea unei lucrări cronologice nu poate fi, de aceea, dată decât de modul de selecţie şi de prezentare a datelor, de capacitatea acestora de a oferi perspective în înţelegerea întregului. Selecţia operată de autorii lucrării de faţă, din antichitate până în zilele noastre, a avut în vedere fapte din sfera politică, economică, socială, culturală şi spirituală, care nu doar că pot contura atmosfera unui moment sau a unei perioade, dar ale căror consecinţe au trecut dincolo de data la care s-au petrecut. Ele sunt plasate, când s-a considerat necesar, într-un context mai larg, istorico-politic, local şi european, prezentate într-o succesiune cauzală. Sunt incluse atât evenimente din spaţiul românesc, cât şi din afara acestuia, la care au participat românii. Deşi este structurată cronologic, fiecărui reper fiindu-i asociat un fapt istoric, lucrarea realizează o sinteză, pentru că selecţia reperelor a urmărit să reconstituie contextul mai larg al unui secol, a unei epoci. Ea prezintă procese istorice, domnii şi acte constituţionale, descrie războaie, lupte, răscoale şi revoluţii, surprinde rolul unor personalităţi din spaţiul românesc şi personalităţi străine în istoria românilor.
Sinteza de faţă este o nouă lucrare de cronologie despre istoria românilor, care a încercat să răspundă unor cerinţe noi. Este bine documentată, autorii folosind enciclopedii, dicţionare, lucrări de specialitate recente şi arhive publice. Limbajul este accesibil, redactarea este clară şi concisă, informaţiile sunt esenţiale şi prezentate cu acurateţe. Ea cuprinde şi anexe menite să întregească informaţia din cuprinsul lucrării, un glosar de termeni istorici, liste ale unor personalităţi politice, hărţi istorice care întregesc tabloul mersului societăţii româneşti. Lucrarea a fost concepută ca un instrument de lucru şi de informare în principal pentru elevi şi studenţi, dar poate fi şi o lectură plăcută şi interesantă pentru orice pasionat de istorie.
Pentru a întări aceste idei, reproducem mai jos cuvântul-înainte semnat de decanul Facultăţii de istorie a Universităţii Bucureşti, Adrian Cioroianu, intitulat „De ce mai învăţăm istoria?”:
Este istoria o ştiinţă? Iată una dintre cele mai grele întrebări care, la drept vorbind, se pot pune – inclusiv unui istoric. Spre deosebire de matematică, fizică, biologie, chimie ş.a. (ale căror rezultate sunt verificabile oricând şi oriunde, dacă respecţi aceeaşi ordine a unor operaţii), istoria este o disciplină a interpretării – şi nu a simplei însumări de elemente. Mai mult: pe baza aceloraşi date (ani, nume sau evenimente), două şcoli de istorie pot ajunge la lecturi sau înţelesuri cu totul diferite – ba poate chiar contradictorii. Din acest motiv, chiar dacă vorbesc despre aceleaşi cronologii sau spaţii, deseori istoriografia română nu s-a înţeles cu cea maghiară, cea franceză nu s-a potrivit cu cea germană ş.a.m.d.; până şi actualul conflict din Estul Ucrainei are la bază tot o diferenţă de lectură a trecutului. Dacă istoria ar fi fost o ştiinţă a axiomelor (precum matematica), a legilor (precum fizica) sau a gramajelor (precum chimia), probabil că nicio graniţă nu ar mai fi fost disputată şi, măcar din acest punct de vedere, ar domni pacea. Dar nu este cazul. Probabil că tot din acest motiv, pe frumoasa cupolă din interiorul Atheneului Român din Bucureşti, acolo unde sunt înscrise „artele şi meseriile”, istoria este pusă nu alături de ştiinţe, ci între sculptură şi muzică!
De ce mai învăţăm istoria, atunci?
În primul rând, chiar dacă nu este propriu-zis o ştiinţă ci mai curând o poveste savantă şi o disciplină a interpretărilor permanente, istoria ajută decisiv la înţelegerea prezentului. Cunoscând istoria, un om educat nu va putea, bineînţeles, privi în viitor – dar măcar prezentul îl va înţelege mai bine decât alţii. Poate să pară paradoxal ceea ce spun, dar foarte mulţi dintre contemporanii noştri (din satul planetar în care suntem) nu înţeleg prea bine lumea în care trăiesc – iar unul dintre motivele acestei neînţelegeri este tocmai ignoranţa lor în privinţa istoriei.
Mai aproape de noi: pentru un cetăţean al României de astăzi, cunoaşterea istoriei propriei ţări l-ar feri de multe surprize şi l-ar face imun la prea-multele lamentaţii care punctează discursul public. La fel, cunoaşterea istoriei ne ajută să „citim” hărţile, să vedem cum au evoluat ele şi ce trecut, ce tradiţii, ce traume sau victorii se află în spatele fiecăreia dintre ele. În treacăt fie spus, vă semnalez de pe acum calitatea hărţilor din acest volum – cu atât mai mult cu cât nu toţi editorii sunt atenţi la acest detaliu foarte important.
Revin: în privinţa cunoaşterii istoriei, ne aflăm precum în faţa paharului pe jumătate plin – sau pe jumătate gol, depinde de interpretarea celui care-l vede. De două decenii, nu mai există tabu-uri în istorie şi se poate cerceta efectiv orice, fără îngrădiri ideologice sau metodologice – aceasta ar fi jumătatea plină a paharului. Dar, pe de altă parte, parcă tocmai această libertate le-a domolit unora interesul faţă de disciplina noastră. În anul 1967, când revista „Magazin istoric” a ieşit pe piaţa unei Românii comunizate, şocul pozitiv a fost atât de puternic încât revista a devenit un imens succes (propriul meu bunic, inginer viticol, o citea nesmintit); astăzi, revistele de popularizare a istoriei nu sunt citite nici măcar de elevii de la clasele liceale de uman sau de studenţii din universităţi. În ultimii ani, producţia de carte de istorie pare a fi crescut (şi asta este tot o jumătate plină a paharului), dar problema reală rămâne, la noi, consumul modest. Probabil că niciodată în istoria culturii române nu a fost mai lesne să-ţi faci o bibliotecă bună de istorie exclusiv pe baza ofertei de carte disponibile în România – de la traducerile din autori străini până la autorii români, de diferite generaţii, care au scris sau scriu despre istoria naţională sau universală. Şi, cu toate acestea, cererea rămâne la cote modeste. De ce? Din cauza experimentelor nesfârşite (şi nu toate fericite) prin care a trecut în ultimele decenii sistemul nostru de învăţământ – dar aceasta este o altă poveste, a cărei analiză nu-şi are loc aici.
Vorbeam despre bibliotecile bune – iar cartea pe care o deschideţi aici este exact una dintre cele care-şi au locul acolo. De ani deja, Editura Meronia s-a specializat în sinteze, enciclopedii şi compendii. Acestea sunt cărţile de care orice intelectual are nevoie – tocmai pentru că ele ajută la înţelegerea altor cărţi. În acest volum, sub coordonarea Valentinei Bilcea au lucrat mai mulţi profesionişti ai istoriei, unii dintre ei, deşi tineri, cu experienţe editoriale la activ. Alcătuirea unei sinteze cronologice a istoriei românilor pare un lucru simplu – dar nu este. Cum să faci selecţia datelor? Care sunt anii obligatoriu de menţionat? Care merită să apară într-o cronologie şi care pot fi trecuţi cu vederea? Pentru un profesionist al istoriei, toate datele sunt la fel de importante – chiar dacă doar unele, prin consecinţe, sunt cruciale în istoria unui popor. În plus, un astfel de volum este nu numai o introducere într-o perspectivă generală asupra istoriei noastre, ci este şi un însoţitor permanent.
Celor care citesc cărţi despre istoria noastră le recomand să aibă mereu o astfel de cronologie la îndemână – pentru a avea tabloul general al epocii şi pentru a putea verifica, în orice moment, contextul în care una sau alta dintre istoriile noastre s-au consumat. Cronologia, adică timpul, este cărămida fundamentală a istoriei. Copiii din şcoală se tem de ea şi deseori au impresia – greşită – că istoria este un fel de carte de telefoane, plină cu nume şi cifre. O astfel de sinteză restabileşte adevărul: în istorie, fiecare an, fiecare dată au logica lor. A o înţelege este deja primul pas în dragostea pentru istorie.
Aşadar, de ce mai învăţăm istoria? De ce recomandăm astfel de cărţi, precum cea dintre copertele pe care le aveţi acum în mâini (coperte digitale, poate, mâine)? Pentru că istoria este ca o oglindă pusă în faţa fiecăruia dintre noi: ceva mai bine cunoscându-ne trecutul, ne vom vedea – şi cunoaşte – pe noi înşine mai bine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
