Nu o data iritata de aplauzele entuziaste care insotesc, prin ridicarea in picioare, orice spectacol - independent de calitatea lui -, ar trebui sa ma bucur de acel sincer "Rusine!" strigat la finalul premierei de la Teatrul National din Bucuresti cu piesa lui Matei Visniec Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal (regia: Florin Fatulescu). N-as vrea sa-mi argumentez pozitia privitoare la spectacol, exprimata public: nu e extraordinar, dar nici rusinos; cred ca regizorul a facut pasi buni pentru descifrarea conventiei propuse de autor; exista momente actoricesti remarcabile. Asa mi s-a parut mie; celui care a strigat "Rusine!" si celor care il sustin li s-a parut altfel - nu e o nenorocire. Raspunsul spontan al actorului Claudiu Bleont, explicabil, poate, prin nevoia unei descarcari nervoase, nu poate fi insa sustinut: nu trebuie sa ai gaini in batatura ca sa-ti placa sau nu o friptura de pui, spectatorii nu sunt rivali ratati ai interpretilor, gloria actorilor de teatru se bazeaza tocmai pe faptul ca ei stiu sa se exprime altfel decat stiu si pot ceilalti muritori. Constitutia sau vreo alta lege specifica nu interzic absolventilor de matematica sau celor fara studii sa aiba opinii despre spectacolele vazute. De aici incolo incepe problema care ma tulbura: e legitim sa te porti in timpul sau la finalul spectacolului ca la meci? Oare cand se va trece la o lupta corp la corp intre galerii? (In timp ce Razvan Penescu ii "rusina" pe interpreti, alti spectatori aplaudau cu foc.) In paginile dedicate acestei intamplari de catre revista Observatorul cultural, se evoca dreptul la opinie si dreptul de a gandi: faptul ca Bleont n-a vrut sa se simta rusinat nu e decat dispret pentru public, aceasta componenta a spectacolului "fara de care totul e vanare de vant". Cand se trece la argumentatie, ajungem la unul dintre punctele critice ale oricarei discutii despre teatrul contemporan din Romania: dreptul la opinie e foarte bun atata timp cat opinia ta coincide cu a mea. Eu am revista, pagina, eu sunt membru in juriu si dau premii, eu sunt profesor si ii invat pe cei ce aspira sa devina critici nu cum sa gandeasca, ci ce e bun si ce e rau: opiniile mele sunt infailibile, cei care cred altfel sunt ori nepriceputi, ori vanduti. Articole, anchete (unde e mai important cine e chemat sa raspunda, nu ce se raspunde), clasamente consolideaza reputatiile "geniale" ale unor artisti cu geniu intermitent, anatemele si excluderile scot din discutie spectacole ale unor creatori daca nu importanti, macar interesanti.
"Dascalimea" coaguleaza in tabere cu geometrie variabila si dreptul democratic la opinie e folosit pentru starpirea opiniilor neconvenabile. Publicul in numele caruia se spune "Rusine!" nu e interesat de aceasta galceava. Platitorii de bilet se duc in numar mare la spectacolele traditionaliste, unde joaca actori cunoscuti, si nu sunt putini nici cei interesati de semnificatiile extrase de regia mai mult sau mai putin tanara din nenumaratele incesturi, ucideri de parinti, impotenta si masturbare, toate descrise, cu cuvinte putine, de tanara dramaturgie. Cele doua categorii de public nu comunica.
In Romania, modelul performance (demers multidisciplinar cu scopul interactiunii intre public si actori), anuntat, se pare, de exclamatia "Rusine!", e foarte departe de realitatea lui de aiurea. Nu exista o cultura a dialogului in spatiul public si ea nu are cum sa apara tocmai la teatru. S-a obtinut nu implicarea unui public initial amorf, ci un spectacol elitist de alt tip. Nu e cazul faimosului precedent Hernani: tocmai patosul afirmatiei lipseste din toata aceasta intamplare. Nici huiduielile de la Opera n-ar trebui sa devina o referinta: si acolo ele au un caracter exceptional si se produc cand eroarea cantaretului se poate verifica prin partitura, nu prin sentimentele spectatorilor. Probabil ca discutarea acestui incident ar fi inutila intr-o atmosfera normala. Dar cand toti ne plangem de modul cum drepturile democratice la cuvant, la opinie, la libera asociere sunt permanent insultate in spatiul public de catre personaje nefrecventabile, nu cred ca spatiul teatral ar trebui sa tanjeasca dupa dreptul de a jigni si a huidui.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
