Ca de fiecare data, si in anul 2008 Festivalul International de Teatru de la Sibiu a avut un program extrem de incarcat. Pomului cu oferte artistice i-au fost atarnate pe ramuri nu doar spectacole de teatru, ci si dans, circ, muzica, precum si conferinte, simpozioane ori lansari de carte - unele, interesante -, numarul acestora nefiind insa nicidecum egal cu cel al "actiunilor" inscrise pe afisul manifestarii, de unde si observatia carcotasilor cum ca obsesia dimensiunii boicoteaza calitatea. Spre a le replica acelora ce proroceau ca editia a XV-a a festivalului va fi una mai "odihnitoare", organizatorii au plasat-o sub emblema Energii. Anul acesta la Sibiu au venit cam 350 de spectacole din 70 de tari. Sigur e ca pe Bulevardul Balcescu, din centrul orasului, s-a vorbit in mai toate limbile Pamantului, iar artistii, criticii, invitatii, bagatorii de seama si ajutoarele lor au lasat din nou impresia ca iau parte la un mars spontan.
Aflat in imposibilitatea de a fi peste tot, ca si in aceea de a alege in cunostinta de cauza, m-am lasat in voia inspiratiei. Si asta fiindca atat textelor de prezentare din caietul-program, cat si conferintelor de presa le-a fost propriu tonul encomiastic, cuvantul favorit al moderatorului lor, Octavian Saiu - extraordinar -, dobandind astfel un randament lexical la randu-i iesit din comun. Intamplarea mi-a rezervat deopotriva mari bucurii, dar si suficiente deceptii. Asadar, am ajuns - si nu regret deloc - la spectacolul de teatru kabuki O privire a Osakai, ocazie de a-l vedea pe unul dintre celebrii actori de gen, Nakamura Kanzaburo al XVIII-lea, si trupa sa, la cel al Teatrului National "Mihai Eminescu" din Chisinau cu Povesti de familie de Biljana Srbljanovic, cu minutie montat de Mihai Fusu, la superbul Fara tata de Cehov al Teatrului "Orkeny Istvan", foarte a la russe pus in scena de un Yuriy Kordonsky ce mi-a adus agreabil aminte de acela care a montat la "Bulandra", un memorabil Unchiul Vanea, la cateva spectacole de balet, precum Romeo si Julieta de Prokofiev, adus de The Israeli Ballet, sau la insolitul Perla, al celor de la Les Plasticiens Volants, una dintre cele mai mari companii de teatru ce se slujeste de structuri gonflabile. Nu mi-am putut reprima dorinta de a revedea autohtonul Block Bach al Teatrului Odeon din Bucuresti, regizat de Alexandru Dabija, tot la fel cum am sacrificat fara regrete cine stie ce spectacol de import spre a urmari Urban Kiss de la Opereta bucuresteana, ambele cu Razvan Mazilu cap de afis.
Am profitat de ocazie - si iarasi nu am regretat - spre a vedea o seama de spectacole romanesti care mi-au "scapat", recuperari binevenite insemnand Don Juan de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti, spectacol in care regizorul Laszlo Bocsardi face cu stiinta abstractie de structura baroca a piesei lui Moliere, trecand-o intr-o matrice romantica deopotriva socanta si argumentata in detaliu (cu Marius Stanescu si Tibor Palffy functionand ireprosabil in cuplul Don Juan - Sganarelle), Povestiri despre nebunia (noastra) cea de toate zilele, montare a Teatrului Tineretului din Piatra-Neamt, dirijata regizoral, intr-un stil amintind de amprenta lui Lars von Trier, de un Radu Afrim tot mai sigur pe profesie si prilejuind evolutii exceptionale binecunoscutilor Coca Bloos si Constantin Cojocaru, dar si mai putin cunoscutului Cezar Antal, sau Desteptarea primaverii de Frank Wedekind al Teatrului "Maria Filotti" din Braila, in regia lui Victor Ioan Frunza, ale carui imperfectiuni au fost cu asupra de masura rascumparate de lacrima emotiei sincere din ochii multor spectatori.
Teatrul-gazda a profitat de ocazie spre a ne oferi o ampla (nu si indeajuns cumpanita) selectie a propriilor productii din ultima vreme. Mult asteptata a fost premiera care a produs si multe deceptii - Lulu de Wedekind -, in pofida faptului ca regia ii apartine lui Silviu Purcarete. Lulu mi s-a parut mai curand un spectacol al scenografului Helmut Sturmer decat al regizorului, mult mai la largul sau in Faust, cuceritor mai cu seama prin desfasurarea de forte din antologica Noapte a Walpurgiei. Si tot din creatia lui Silviu Purcarete un gand bun se cuvine sa primeasca reluarea mai vechiului Asteptandu-l pe Godot, in care, cu discretia si eleganta ce ii sunt proprii doar artistului adevarat, Marian Ralea l-a inlocuit pe regretatul Virgil Flonda. Nu am regretat nici o clipa din cele doua ore in care am vazut spectacolul Hamlet, incercare temerara si preponderent reusita de citire din perspectiva postmoderna a celebrului text shakespearian datorata regizorului Radu-Alexandru Nica, cu un convingator decupaj al textului si cu o rezolvare inteligent-originala a multor scene-cheie.
In schimb, nu-mi voi ierta niciodata greseala de a alege - asa cum nu le iert nici organizatorilor greseala de a fi introdus in oferta festivalului - spectacolul cu piesa Cui i-e frica de Virginia Woolf? de la Sectia germana a Teatrului "Radu Stanca", spectacol caruia ii recunosc doar meritul de a ma fi facut sa ma intreb de cine a dorit sa-si bata joc regizorul Puiu Serban: de piesa lui Albee, de actorii carora, in numele multiculturalitatii, le-a cerut sa vorbeasca nu doar in germana, ci si in engleza si japoneza, ori de noi, sarmani spectatori rataciti in sala? Nici Copilul rece de Marius von Mayenburg, spectacol din repertoriul aceleiasi trupe, regizat de Istvan K. Szabo, nu justifica onoarea de a fi prezent pe afisul festivalului.
Cu merite si pacate, cu amestecul de profesionalism si diletantism care, pesemne, e parte din marca sa de inregistrare, cu lume multa si munca si mai multa, editia a XV-a a Festivalului International de Teatru de la Sibiu ramane in memorie prin energiile sale pozitive. Partile mai putin placute, balbele si ezitarile trebuie uitate de oaspeti. Nu insa si de organizatori, care ar face bine sa si le reaminteasca tocmai spre a le evita, la editia viitoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
