In existenta sa zilnica, dar si in esenta sa ascunsa, teatrul seamana, mai mult decat oricare alta arta, cu un organism viu. Ca sa traiasca, acest organism are nevoie, la fel ca toate fiintele, sa respire, sa se hraneasca (si sa elimine materiile nefolositoare), sa mai si doarma din cand in cand (dar nu prea adanc), pe scurt sa fie tot timpul intr-o relatie activa cu mediul inconjurator. Cu societatea. Cu lumea larga. Teatrului romanesc i-a lipsit multa vreme acest din urma tip de cont(r)act, ai carui termeni nu sunt pe deplin lamuriti nici astazi.
Asa se face ca, desi artistii straini au inceput sa vina in Romania, dupa 1989, mult mai repede si in numar considerabil mai mare decat investitorii straini, prezenta lor este privita, chiar si in clipa de fata, ca o extravaganta derutanta, daca nu ca o activitate suspecta. Desigur, dupa decenii intregi in care prezenta nemijlocita a "celorlalti" in peisajul teatral national s-a redus la aparitia stinghera pe afise a cate unui nume de dramaturg in viata (nu-i punem la socoteala pe Shakespeare, Molière sau Cehov, care, de altfel, nu erau nici ei tot timpul vizibili) sau la sosirea intamplatoare a cate unei trupe in turneu, dupa toata aceasta seceta comunicationala impusa, asadar, nu e de mirare ca, acum, surprinde si crispeaza "invazia" de nume straine asezate in dreptul a din ce in ce mai multe ispravi scenice.
In stagiunile din urma, si mai cu seama in stagiunea 2002-2003, numarul creatorilor straini - regizori, in special, dar si scenografi, autori de muzica de scena, coregrafi, dansatori, ba chiar, pe ici-pe colo, actori - a crescut intr-atat incat se poate vorbi despre un adevarat fenomen. Si nu este vorba, asa cum se intampla in tulburile vremuri post-revolutionare, despre oameni pe care curiozitatea, romantismul sau smecheria ii impingea sa vina "in prospectie" aproape haiduceste pe un teritoriu pentru ei necunoscut, ci despre profesionisti in toata puterea cuvantului, cu opera verificabila la activ, oameni care stiu ce fac si stiu cum sa faca. Care, adica, sunt artisti. Iata, intr-o insiruire iute si, ma tem, lacunara, numele lor (ordinea nu implica nici o ierarhie valorica): Yuri Kordonsky, regizor rus traitor in Statele Unite, autor, acum doi ani, la Teatrul "Bulandra", a unui foarte laudat si premiat Unchiul Vanea de Cehov, revenit in vara, la acelasi teatru, pentru a regiza Casatoria de Gogol, spectacol care isi asteapta premiera oficiala, dar despre care cei ce l-au vazut in cele doua-trei reprezentatii din timpul vacantei spun deja ca "e o incantare"; Serghei Cerkasski si Iuri Krasovski, regizori rusi veniti la Teatrul National din Bucuresti pentru a monta Revizorul de Gogol, respectiv Trei surori de Cehov; David Zinder, regizor si profesor de teatru din Israel, autor, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, a unei admirabile versiuni (Flacara alba, flacara neagra) a piesei idis clasice Dybuk de S. Anski, revenit acum pentru a monta, cu aceeasi trupa, o piesa in premiera pe tara de Tom Stoppard; Andriy Zholdak, regizor ucrainean de anumita notorietate internationala, autor, in urma cu doua stagiuni, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, a unei foarte controversate adaptari scenice a romanului Idiotul de Dostoievski, revenit, anul trecut, pentru a realiza, tot aici, o varianta extrem de personala, intitulata Othello?!, a tragediei shakespeariene. Trebuie reamintit faptul ca ultimele doua montari au candidat, in cadrul Galei UNITER 2003, la Premiul pentru cel mai bun spectacol, iar Othello?! l-a si obtinut...
...Ceea ce nu inseamna ca faptul acesta a multumit cu adevarat pe cineva, in afara, evident, de beneficiarii laurilor. Am auzit, prin lumea teatrala, nenumarate maraieli si caraieli, emise in general cu surdina, dar nu mai putin veninos, si avand, toate, acelasi laitmotiv: "Mai lasa-ma, draga, in pace cu astia, ce, s-au terminat regizorii din Romania?!". In cazurile mai grave - sau mai patriotice, ar spune unii - se adauga precizarea/sublinierea "regizorii romani din Romania", pe ideea ca ne-am cam saturat si de Tompa GA!bor, sau de Alexander Hausvater, sau de BocsA!rdi LA!szlA3 (las' ca astuia nu i-am prea vazut spectacolele, da' ne-ajunge unu' cat e UDMR-ul la guvernare!), sau chiar de Purcarete asta care a stat p-afara pan-acu' si si-a adus aminte de Romania doar cand nu l-a mai vrut Franta!
Dar, pentru ca tot a venit vorba de Franta, ar trebui, poate, sa ne amintim ca teatrul frantuzesc, destul de cunoscut in lume - desi, nu-i asa?, nu este nici pe departe la fel de bun ca teatrul romanesc, care stim noi de mult ca-i cel mai bun - e facut in proportie de circa 75% de catre artisti de alta nationalitate (inclusiv romani), fara ca nimeni sa se simta lezat in orgoliul etnic din acest motiv. Observatia este valabila, in masuri variabile, si in privinta teatrului german, sau american, sau italienesc, sau, chiar, englezesc. Putem zice, mondial.
Este o idee cu care, in conditiile globalizarii si dorului nostru neostoit de Europa, ar fi bine sa ne obisnuim. Cata vreme lucreaza pe o scena romaneasca, pentru spectatori romani, cu actori romani (si, eventual, pe bani romanesti), un regizor are toate drepturile din lume - si chiar din Romania - sa ia premii la festivalurile, concursurile si galele romanesti, indiferent cum il cheama, ce stramosi a avut si la care zei se inchina. In lipsa asimilarii acestei convingeri - acestei dovezi de normalitate - vom ramane vesnic cu o constiinta nu nationala, ci provinciala.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
