Sutton*) a fost unul dintre cei mai mari spărgători de bănci din istoria Americii, poate cel mai mare. Oricum personajul din lumea interlopă cel mai fascinant.
S-au scris cărţi despre el. S-au făcut filme. J.R. Moehringer a scris un roman biografic, după ce, mai înainte, ajutase la scrierea autobiografiei celebrului tenisman Andre Agassi şi după ce, şi mai înainte, îşi scrisese memoriile („Dulcele bar”) ajunse cartea anului 2006.
Excelenta traducere românească a romanului „Sutton” e prezentată pe coperta a patra de nume mari ale literaturii române – Ştefan Agopian şi Filip Florian au fost entuziasmaţi. „Willie Sutton (1901-1980) a fost unul dintre cei mai mari spărgători de bănci ai Americii. Jefuia băncile înarmat cu un pistol sau cu o mitralieră Thomson, dar nu a tras niciodată vreun foc de armă. Şi-a atins apogeul în perioada Marii crize economice (1929-1933), când a jefuit zeci de bănci. Americanii, sărăciţi de criză, l-au transformat în erou naţional: băncile îi jefuiseră pe ei, Sutton jefuia băncile vinovate. Başca incredibila performanţă de a evada de trei ori din închisori considerate de maximă siguranţă. Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta şi toată lumea s-a repezit să cumpere În căutarea timpului pierdut. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi…” (Ştefan Agopian).
„Cine atinge cărţile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuşi, ca să se protejeze, ori să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Şi nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mănânci, nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor şi la o scriitură o asemenea forţă a seducţiei şi acaparării.” (Filip Florian)
Şi alţii aidoma. Bogdan-Alexandru Stănescu scrie că Moehringer „construieşte, din fum şi imaginaţie, viaţa unui Robin Hood modern, pe care nu ai cum să nu-l îndrăgeşti. Sutton este cartea cea mai potrivită pe timp de criză, pentru că se pliază pe sentimentul care uneşte cel mai trainic: ura. Iar când ura e îndreptată împotriva băncilor, să te ţii comuniune! O carte superbă.”
Aproape că un biet recenzent nu mai are ce spune. Cum să nu citeşti cu nerăbdare cartea după asemenea recomandări?
Un roman uriaş la propriu şi la figurat, scris trepidant, captivant, cuceritor.
După ce şi-a petrecut mai bine de jumătate din viaţă prin închisori, Willie Sutton a fost eliberat definitiv în 1969, în ajunul Crăciunului. Se presupunea că va mai trăi puţin. Va mai rămâne în viaţa aproape douăzeci de ani. Toate ziarele şi revistele americane au tăbărât pe el, voiau un interviu mai mult sau mai puţin în exclusivitatea despre viaţa sa percepută ca fabuloasă. Prima zi şi-a petrecut-o cu un reporter şi un fotograf, mergând cu maşina acestora prin New York, în locuri care au însemnat ceva în viaţa lui, dar rezultatul a fost mizerabil, un reportaj greu de digerat. Moehringer reface acest drum prin marea metropolă. În timp ce abia vorbeşte cu cei doi, care nu înţeleg mare lucru din acest periplu ca al lui Ulise, Sutton îşi reaminteşte viaţa, cu iubirile şi trădările ei, o viaţă cu adevărat fabuloasă, cu scene memorabile, oricum impresionante. Willie Sutton s-a născut într-un cartier sărac irlandez din New York, cu oameni care îşi pierdeau iremediabil slujbele, cu bănci corupte şi lacome care niciodată nu aveau de suferit din haosul pe care îl produceau şi care, aproape inevitabil, îi creau pe spărgătorii de bănci. Când se îndrăgosteşte de o fată, Bess, care, cum se întâmplă în poveşti, e dintr-o familie bogată care se va împotrivi din răsputeri căsătoriei cu băiatul sărac, Sutton aproape că nu avea altă cale decât să ajungă un gangster pentru a face rost de bani. E America primului război mondial mai întâi, apoi America crizelor economice succesive, a Prohibiţiei, şase decenii de istorie topite într-o admirabilă ficţiune. Puţine personaje sunt morale, dar Moehringer reuşeşte să-l facă pe cititor să le admire sau să fie măcar încântat. Un roman plin de sentinţe, de pildă: „viaţa e complicată, iubirea nu”. Moehringer e un mastru al povestirii.
Sutton nu e gangsterul ştiut din şabloane. Jefuieşte bănci, dar nu ucide. E curtenitor. E cult, citeşte biblioteci întregi. În 1952, când a fost arestat ultima oară, în camera sa poliţiştii au găsit, pe lângă arme şi bani, opera lui Proust. Sutton e plăcut de oameni simpli şi chiar de directorii de închisori. E inventiv, reuşeşte să evadeze de trei ori din puşcării socotite inexpugnabile. A fost în capul listei celor mai căutaţi oameni. Mai inteligent decât Kelly „Mitralieră”, decât Floyd Frumosul, decât Dutch Schultz sau Bonnie şi Clyde. Era aproape un artist al jafurilor. Când a fost trădat şi arestat, mii de oameni s-au adunat în faţa închisorii scandându-i numele, până s-a aflat că cineva, nu se ştia cine, l-a ucis pe trădător, şi atunci mulţimea s-a întors inconştient împotriva lui Sutton.
Americanii de rând au făcut din Willie Sutton un erou naţional deoarece considerau că acesta pedepsea băncile care le jefuiseră economiile cu greu agonisite. E poreclit Willie Actorul. Şi-a scris de două ori autobiografia.
Scrierea lui Moehringer e ea însăşi surprinzătoare. În afara persoanjelor care au însemnat cu adevărat ceva în viaţa lui Sutton, toate celelalte, din trecut şi prezent sunt desemnate prin substantive nearticulate – Reporter, Fotograf, Director, Portar etc, fără nume, fără identitate. Mai sunt momente copleşitoare în carte în care toată povestea de până atunci este pusă la îndoială – de pildă iubirea lui Bess pentru Willie (şi faptul că voia să fugă şi să se căsătorească cu un prieten al lui) sau că lumea a îngheţat la 1919 („E în 1919, cu Bess. Niciodată n-a fost în altă parte”).
*) J.R. Moehringer – Sutton, Editura Pandora M. Traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
