Puiu şi Vasilică işi daumiinile. Zoli trece de sus in jos palma peste miinile lor strinseşi disputa poate incepe. Cele două părţi semnaseră acordul.Soldaţii işi arătau puştile, tunurile stăteau gata să tragă,gloanţele zornăiau vesele.
Toţi eram numai ochi şiurechi.
- "Inalt spirit civic", incepeVasilică rar, inseamnă că n-am fugit ca voi. Inseamnă că am rămasacolo şi nu m-am temut...
- Băi, n-ai fugit din cauză căte căcai pe tine de frică, urlă Puiu. Ai uitat că ţipai ca din gurăde şarpe?
- Ţipam ca să vă avertizez,spuse Vasilică. Dar n-am fugit. N-am fost laş. am stat acolo pinăla capăt şi am privit.
Două-trei secunde s-a lăsat otăcere incordată. Era cam prea de tot: ăsta ne făcea laşi pe faţă,după ce nu păţise nimic, iar noi il ascultam.
- Ai pierdut, zise Puiu,hotărit. Nu asta inseamnă "spirit civic"!
- Ba da, spuneVasilică.
- Ba nu, spunePuiu.
- Să hotărască Zoli, zise atunciVasilică. Nu eu, nu tu şi nici restul. Zoli e arbitrul, el sădecidă.
Zoli avea piciorul dreptbandajat pină la şold şi stătea sprijinit mai mult in celălalt. Deemoţie, se lăsă tare pe piciorul rănit şi urlă dedurere.
- Auuuuu!
- Nu asta te-am intrebat eu,spune pe un ton aproape ca-n filme Vasilică.
Din secunda aceea, "Nu astate-am intrebat eu" deveni şlagărul verii. Am folosit expresia astapină am tocit-o. Cum ridica unul o chestie, cum i se răspundea, cuo intonaţie de Al Capone inainte de a-şi ciurui adversarul: "Nuasta te-am intrebat eu!", iar in clipa următoare, ne tăvăleam pejos de ris.
Aşa s-a intimplat şi acum: Zolia urlat de durere, Vasilică i-a spus "Nu asta te-am intrebat eu" şisituaţia, in ciuda incordării de dinainte, ni s-a părut atit decomică, incit am izbucnit imediat in ris.
A fost prima expresie colectivălansată de Vasilică in vara aceea, insă a devenit mai celebră decittoate celelalte ale lui Zoli la un loc. Nimeni n-a mai dat nimănuivreo castană fiindcă atmosfera se desumflase, plus că nici unuldintre noi nu a obţinut acasă, din partea părinţilor noştri, unrăspuns mulţumitor şi precis. Aşa am inţeles că inalt ori scund orimediu spirit civic inseamnă ce face unul şi nu face restul, cindsint mai mulţi la un loc. Si se intimplă ceva. Că dacă nu seintimplă nimic, nu iese nici spiritul civic de undeva. Stă ascunsin burta mamei lui, ca mormolocu-n glod, fără să scoată unsunet.
Cam complicat pentru minteanoastră de atunci, insă aşa am inţeles noi.
In fine.
Dintre toţi, cel mai grav a fostrănit Lulu. O bucată din cele două planoare il lovise-n şold şi atrebuit să stea vreo două săptămini in spital. L-am vizitat noi odată, ba chiar i-am dus şi nişte bomboane, după cum am auzit că seface in astfel de ocazii, dar maică-sa a zis că n-are voiedeocamdată dulciuri, aşa că le-am impărţit, la plecare, intre noişi ne-am gindit că e destul de grav dacă n-are voiedulciuri.
A fost plăcut la spital: toţiauziseră de eveniment şi ne priveau ca pe nişte eroi intorşi viidintr-o bătălie. Spre deosebire de ceilalţi bolnavi, Lulu stăteasingur intr-un salonaş micuţ, ba avea, pe-o noptieră, şi-untelevizor! Era meserie: putea să se uite toată ziua la televizor şinu-i spunea nimeni nimic. Plus că acasă nimeni dintre noi n-aveapropriul lui televizor in cameră la care să se poată uita oricind.Televizorul, de regulă, stătea in sufragerie şi cind era vreunserial, ceva, ori vreun film, toată familia se adunaacolo.
Şedea Lulu ca impăratu-n pat şitoată ziua nu făcea nimic. Ideea a fost a lui Şerban şi l-am dat pespate cu vizita: nu se-aştepta. Da' cel mai tare a fost cind Şerbana băgat mina intr-o pungă şi i-a dat o carte, chipurile, s-ocitească. Aproape am pufnit in ris: Lulu să citească? Hai, că erabună! "Craii de Curtea-Veche" scria pe carte şi cit am răsfoit-onoi aşa, acolo, de plictiseală, ca să ne treacă timpu', părea cevafoarte neinteresant şi era scrisă ca dracu', intr-o limbă străinănouă, deşi unele cuvinte le cunoşteam. Am zis c-o va citi Lulu cindne vom vedea noi ceafa, dar gestul ne-a impresionat: o carte! Doarla serbarea de sfirşit de an mai primeau unii cărţi, sau cind eraziua lor, da' să duci o caret unuia care e bolnav, zău că era camaiurea... Ce-i dăduse şi prin cap lui Şerban!
Lulu a făcut o mutră de parcăl-ai fi stropit pe neaşteptate cu apă. A luat cartea-n mină ca pe-ocărămidă fierbinte şi i-a citit titlul.
- Craii... de Curtea...Veche...
- E foarte bună, să ştii, l-aasigurat Şerban. Am citit-o şi eu...
Noi ne dădeam coate şi stringeamdin dinţi să nu ridem.
- ...de Mateiu... I...Caragiale... a terminat Lulu de citit coperta.
- Mateiu I. Caragiale a fostfiul lui Caragiale, a zis Şerban, ceea ce nouă ni s-a părut destulde ciudat: păi sigur că unu' pe care-l cheamă Caragiale e fiulaltuia pe care-l cheamă tot Caragiale! Era la mintea cocoşului!Aici Şerban a cam dat-o-n bară, am gindit noi, da' eram la spitalşi nu se făcea să-i atragem atenţia.
După ce Lulu a terminat de cititcoperta, cartea a circulat din mină-n mină. Obiectul ne intimidaoarecum. Ne-am uitat la desenul de pe copertă, am răsfoit-o şi amfăcut diverse comentarii.
- Are cam puţin dialog, a zisunul.
- "Biblioteca şcolarului", aspus altul. Editura... Minerva.
- E cu război? s-a interesatCorneluş.
- Nu, a zis Şerban. E cu niştesituaţii... de viaţă şi se petrece mai demult.
Situaţii... de viaţă? Se petrecemai demult? Ce dracu' mai insemna şi asta? Ne-am uitat unii laalţii şi am ridicat din umeri, iar din clipa aceea am ştiut că Lulunu va trece nici măcar de prima pagină.
Lulu era printre ultimii dinclasă, abia se tiriia la invăţătură. O dată fusese cit pe-aci sărămină repetent, dar s-a duc cumnatu-său, pilotul, la şcoală, cu obucată de mistreţ şi nişte iepuri morţi şi a rezolvat, da' a zis căa doua oară, dacă se mai intimplă, i-ar trebui un elefant sau opanteră ca să indrepte lucrurile, că profesorii erau foartesupăraţi pe Lulu.
- Pune şi tu mina pe carte, băi,l-a indemnat el, c-o să rămii un prost şi-o să ridă toţi detine.
- Mă doare capul dacă citescprea mult, s-a scuzat Lulu.
- Atunci ia nişte pastile să-ţitreacă. Du-te la doctor. Bagă-ţi picioarle in apărece.
Lulu il diviniza pe cumatu-săuşi se mindrea cu el. Nimeni in cartier nu mai avea o rudă care săfie şi pilot de curse, şi vinător pe deasupra. Vinător-vinător, cupuşcă adevărată! Ne-a arătat-o Lulu o dată in parcare şi aminnebunit cu toţii. Mooamă, cum era: cu două ţevi babane, lungă şigrea, intr-un toc de piele groasă că abia puteai s-o ţii in mină.Ne-am jucat toată după-amiaza cu ea imitindu-l pe John Wayne,Winettou şi Old Shaterland. A fost meserie.
Numai că, după aceea, a luatLulu o bătaie tripă atit de la cumnatu-său, cit şi de la maică-saşi soră-sa, impreună, că două zile a stat ascuns in casă pină i-autrecut vinătăile. Dar, ca şi Vasilică, a meritat. L-am iubit enormpe Lulu că a adus puşca aia. Ştia că va lua bătaie, insă nu i-apăsat. Un erou de erou Lulu!
Chestia e că evenimentul aldoilea, cea de-a doua intimplare care a zguduit cartierul, l-aprins pe Lulu tot in spital şi nu a putut participa deloc la el.Ce-a aflat a fost din ce i-am povestit noi. Şi iar blocul nostru aspart gura tirgului.
Păi, spuneţi şi voi: după ce-ţiintră un avion in bucătărie, mai vine şi un terorist, exact inacelaşi loc, să pună o bombă? Nu-i tare? Nu-i foarte tare?Ba e.
Din gloria accidentului aviaticblocul nostru putea trăi ani de zile. Dar, ca să ţi se spună"blocul blestemat", mai trebuia să munceşti. Nu-i aşauşor.
Blocul nostru a muncit. Şi, lanici o săptămină de la accident, s-a mai intimplat ceva. cevazguduitor, dacă inţelegeţi ce vreau să spun...
Trecuseră doar citeva zile de laciocnirea celor două planoare, dar spatele blocului, loculpropriu-zis unde s-a petrecut dezastrul, arăta mai bine ca-nainte.Toate ferestrele sparte fuseseră schimbate sau inlocuite, o echipăde pompieri ştersese zgirieturile de pe ziduri şi curăţase zona,iar alţii, v-am zis, plantaseră flori.
Mai veneau oameni să se zgiiascăla blos, insă nu vedeau nimic. Se zvonea chiar că Primăria vazugrăvi tot exteriorul, ceea ce-i făcea pe unii din vecini să fiefoarte invidioşi. Aproape le părea rău că accidentul s-a petrecutaici şi nu la ei. Ăia de la Zet, cel puţin, mureau deciudă.
Tovarăşul Prim Secretar vorbisecu noi de la egal la egal, plus că se aşezase intins pe spate subochii noştri! Vasilică primise o diplomă. Bandajele albe de careeram foarte mindri dovedeau limpede că sintem vedetele cartierului.Trăiam clipe de glorie. Toţi ne mingiiau pe creştet, voiau amănunteşi se minunau că mai sintem in viaţă. Am vrut să se fi scris cevaşi in ziare, dar din păcate nu a apărut nimic. Parcă accidentulnici n-ar fi avut loc.
In schimb, Vasilică stătea devreo două zile numai in casă şi scria. Ne anunţase, de sus, că e pejumătate scriitor, fiindcă insuşi tovarăşul Prim Secretar promisesecă il va ajuta cu publicarea.
Noi - parte din cauza rănilor,parte din cauza celebrităţii - nu ne mai jucam aproape deloc. Toatăziua povesteam ce s-a intimplat pină ne durea gura. Dădeam, cit iiziulica de lungă, interviuri peste interviuri curioşilor şi nesimţeam foarte importanţi.
Singurul nemulţumit era Puiucare avea ce avea cu Vasilică.
- Scrie dobitocul, bombănea elcind nu-l vedea pe-afară. Stă inchis in casă şi scrie ca bou'! Tepomeneşti că ăsta chiar scoate o carte şi nici nu se maisinucide.
- Foarte bine, zicea Nelu, săscrie. Oricum, o să-i iasă un căcat.
- Un căcat pe băţ, completaClaudiu.
- Da, da' oare ce scrie? seintreba Corneluş.
- Versuri, n-ai auzit? răspundeaZoli. Versuri de George Coşbuc!
- Nu, băi, zicea Corneluş. CăCoşbuc nu-i place.
- Atunci scrie versuri de el şigata!
- Versuri de Vasilică de la doi!a zis Luci şi am ris cu toţii.
- O, ţara mea, cu mufavineţie... a inceput Puiu.
- ... eu te ador ca un milog, acontinuat Nelu.
- ... din vremuri de război şivitejie... s-a trezit că recită şi Luci.
Iar la ultimul vers am avutprobleme. Toţi se gindeau şi nimeni nu găsise o replică pentru"milog".
- Ce rimează cu milog, băi?intrebă Puiu.
- Tractor! se repeziCorneluş.
- Nţ, făcu Puiu. E cu o-r şitrebuie o-g.
- Păi, nu există cuvinte care săse termine in o-g...
- Sint, băi, trebuie să fie, seindirji Nelu. Ah, băga-mi-aş, dacă era Silvia ori Mariana aici, orezolvam...
O-g, o-g, o-g, ziceam noi pediverse tonuri, căitindu-ne inspiraţie. Deodată, Puiurăcni:
- Olog! Milog-olog!
Da, aşa era, se potrivea.Şi-atunci am inceput:
- Din vremuri de război şivitejie, mă-ntorc acum ca un milog! zise Nelu.
- Nu, staţi aşa, am una şi maitare, zise Claudiu: din vremuri de război şi vitejie... am luatuna-n coaie şi am rămas olog!
Ha-ha, era bună asta! Darconcursul se incingea.
- Din vremuri de război şivitejie... zise Luci, pierdut-am un picior şi am rămasolog!
Ne-am simţit, dintr-odată,foarte bucuroşi. Ei, drăcia dracului, da' nu era chiar aşa de greusă faci versuri. Nouă ne ieşiseră o grămadă, ba mai aveam şivariante. Şi nici nu ne luase cine ştie ce timp! Vasilică putea sămai stea o tură: dacă voiam, şi noi eram poeţi. Doar că nu neinteresa.
- Băi, se ingrijoră Puiu. Cum etoată, de la inceput... că am uita primul vers...
- Păi, tu l-ai zis, ii aduseaminte Nelu.
- Da, eu l-am zis, da' nu-l maiţin minte...
Aproape intrasem in panică:pierdusem creaţia. Pină la urmă, Ovidiu, care nu participase laconcurs, a rostit-o cap-coadă.
O, ţara mea cu mufavineţie,
Eu te ador ca unmilog,
Din vremuri de război şivitejie,
Iar ultimul vers a fost declaratciştigător cel compus de Claudiu:
Am luat una-n coaie şi amrămas olog.
Uraaa! Eram poeţi! Compuneampoezii ca pe nimic, ţac-pac. Să ne pupe-n cur Vasilică. Il băteammăr la creaţie cit ai zice peşte. Zoli s-a dus la el,şontic-şontic, şi a scris-o frumos pe hirtie, apoi tot el i-a datşi titlul. A intitulat-o - iar noi am fost de acord -, "Ţaramea".
Era o poezie numai bună destrigat după Ion Ceauşescu, insă iţi trebuia ceva curaj ca s-ofaci.
Ion Ceauşescu se număra printreduşmanii noştri declaraţi. Aştia de la Zet, in frunte cu Iancu, necălcau frecvent teritoriul, apăraţi de diverşi tilhari, mai maridecit noi. Unul din ei, o namilă incruntată şi plin de tatuaje, eraIon Ceauşescu. Toţi borfaşii din cartier aveau diverse porecle:Tache sau Tăcănel, Tuţă Boxerul, Gelu Boancă, Cioclea şi aşa maideparte, numai lui Ion Ceauşescu i se spunea pe numele complet: IonCeauşescu. Tipu' stătuse la clasa de corecţie, făcuse şi vreo doiani de puşcărie şi umbla mereu, fie iarnă, fie vară, cu o umbrelă.In toiul zilelor cele mai toride, noaptea tirziu, dimineaţa - nu-lvedeai fără umbrelă şi ne spunsese careva de ce: umbrela putea fifolosită ca o armă. Cu virful impungi, iar cu minerul tragi,explica Ion Ceauşescu. Plus că poţi lovi direct cu ea. Iar Miliţian-are ce să-ţi spună: e o umbrelă, domnule, zici. E umbrela mea.Dacă plouă? Nu vreau să mă ud. Nu-mi place să mă ud, explica,şiret, Ion Ceauşescu. Era o umbrelă bătrinească, solidă, lungă şigrea ca o bită. Dacă incercai s-o desfaci, nici n-ai fi avut cum:mecanismul se stricase şi avea o groază de spiţe rupte, in urmadiverselor cafteli. Nu pleca nicăieri Ion Ceauşescu fără umbrelaaia.
Copiii ţipau după el cind ilvedeau beat, umblind pe mai multe cărări: Ceauşescu P.C.R!,Ceauşescu P.C.R!, Ceauşescu P.C.R!, iar tipu' incerca să-i prindă,insă după ciţiva paşi impleticiţi, pica in bot. Strigam după elCeauşescu P.C.R! ori cind era foarte beat, ori cind ne asiguram căintre noi e o distanţă confortabilă şi n-ar fi reuşit să ne-ajungănici dacă lua taxiul.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
