Cam atunci şi-a tăiat într-o dimineaţă părul, până aproape de rădăcină, arăta ca un băieţoi, şi l-a vopsit în ape vişinii,
eşti a naibii de sexy, i-a şoptit Fifi.
Apoi a făcut rost de vopsea neagră în care şi scufundat toate hainele, le-a uscat pe balcon, umplându-l de dâre negre care nu s-au mai curăţat. Luni la rând nu schimba decât bluze negre cu fuste negre, pantaloni negri, eşarfe negre. Şi iar nimeni nu i-a zis nimic.
Toate au încetat la fel de brusc cum apăruseră, după vreun an şi ceva, Denisei i se făcuse dor să afle, citea orice îi cădea în mână, peste noapte începuse să fluiere lecţiile, redevenise fata bună, dar tot era privită cu suspiciune, sigur ascundea ceva, loviturile de curea n-au încetat, doar se răriseră. Tata n-a mai crezut-o niciodată, nu-i vorbea, dar se vedea suspiciunea în privile lui. Denisa se simţea mizerabil. Ar fi vrut să le spună că nu ştiuse ce fusese cu ea, dar nu-şi găsea cuvintele şi pe urmă şi-a zis că un adult ar fi trebuit să înţeleagă singur şi a refuzat să mai explice ceva. Se încuia în camera ei, nimeni nu trebuia să ştie ce face. Îşi lipise pe pereţi postere smulse din Playboy, cu fete goale după care jinduiau colegii, mama s-a speriat şi a întrebat
ce-a apucat-o, vrei să ajungi o curvă ca fetişcanele astea din poze?, dacă le vede taică-tu te snopeşte în bătaie!
A hotărât ca nimeni să nu mai intre în camera ei, când s-a întâmplat, a făcut o criză, a smuls posterele, le-a sfâşiat, le-a aruncat la pubelă, iar după o săptămână pe pereţi erau lipite numai planşe anatomice, cu detalii ale organelor genitale. Aştepta să fie întrebată de unde şi le procurase, să le răspundă că doar voiau să se facă doctoriţă, era obligată să ştie, i-a trebuit o lună să priceapă că nimeni nu mai intră în camera ei şi planşele au ajuns la aceeaşi pubelă.
Cam atunci a dispărut tata, a plecat pur şi simplu, l-au aşteptat degeaba, o vreme a crezut că are treburi în alt oraş ori le pregăteşte o surpriză şi se vor muta în altă ţară, de zeci de ori le spusese că trebuie să emigreze, că nu mai e de trăit în ţara asta, ori poate i se întâmplase o nenorocire, dar când a observat cât de calmă era mama, care plânsese doar în primele zile, a înţeles că se produsese ceva ireparabil. Şi ea ştia.
Ce i-ai făcut? a întrebat Denisa disperată.
Eu? a fost tot ce-a zis mama.
Da, tu, ce i-ai făcut?
Cum mama n-a răspuns, Denisa s-a gândit că era vina ei, pentru că fusese capricioasă şi nu se ridicase la aşteptările lui. Suferea că fusese nedreaptă. Că nu vorbise când trebuia. Că fusese fiica neascultătoare. Că nu-i explicase prin ce trece. I-a povestit din nou celei mai bune prietene, care tocmai se despărţise de iubitul ei dintr-o clasă mai mare şi turba să-i găsească mai repede un înlocuitor, Fifi a aruncat-o în ceaţă:
dragă, dacă pe bărbaţi nu-i sugi destul, pleacă.
Adică nu era vina ei.
Era o elevă de pluton, nu se deosebea prin nimic de colege, îi ignora pe băieţii care începeau să-i facă curte. A intrat la facultate, şi-a făcut prietene noi, niciun băiat. Când ridica vreunul vocea, începea să tremure şi se îndepărta de grabă. Era înspăimântată de violenţă. Avea sentimentul că pluteşte prin viaţă şi nu ştie încotro să se îndrepte, multe nopţi rămânea trează până spre zori, gândindu-se la experienţele prin care trecuse, care nu erau decât de suprafaţă şi n-o învăţaseră mai nimic, simţea o dorinţă care-i înfierbânta trupul să ajungă cineva, să arate altora un lucru făcut de mâna ei, dar oricât îşi scormonea minţile nu găsea ce să facă şi nici încotro să se îndrepte şi i se părea că sufletul i se face ţăndări. Era convinsă că cineva ne controlează gândurile şi acţiunile şi în cele din urmă ne modelează, dar n-avea cu cine să discute, să afle cum să se împotrivească. Singură nu se simţea în stare. O cuprindeau valuri de disperare şi suferinţă, serile erau ca o tortură. Aproape nu era noapte să nu-i dea lacrimile şi abia când i se uscau dârele pe obraji, se închina şi adormea. Îşi spunea că a venit vremea să se maturizeze şi să hotărască ce să facă în viaţă.
Atunci s-a îmbolnăvit mama. S-a stins fără să ştie, Denisa a simţit un gol înspăimântător, singură în două camere, într-o casă care i se părea a altcuiva. Era uluită că nu e atinsă de vreo durere sfâşietoare, cum citise în cărţi, ci doar de o lipsă care i părea că răsună la fiecare mişcare a ei. Şi-a zis că probabil nu-şi iubise cât trebuia mama şi a simţit ca un sfredel un sentiment de vinovăţie.
L-a pus la punct pe profesorul care semăna cu Rex Harrison şi de astă dată altă prietenă căreia i se confesa la răstimpuri i-a spus că nu-şi vede interesul, nimeni nu ştie ce animale îţi înghite păsărica, nu-i nicio nenorocire să ţi-o tragi cu unul care să aibă grijă de tine,
dar nu vreau să aibă nimeni grijă de mine! a strigat Denisa, vreau să mă iubească,
atunci fă păianjeni şi rămâi fata bătrână!
şi iar Denisa n-a înţeles nimic. Bănuia doar.
Căuta carneţelul cu foi albe în care începuse să-şi aştearnă gândurile, pixul lăsa în urmă rânduri scrise mărunt ca în transă, i se părea că nu le controlează, umplea o pagină, două, înainte să-şi ridice privirea pe fereastra din faţa măsuţei la care scria şi să privească cerul roşu cu stele pâlpâinde, de fiecare dată când scotea carneţelul cu însemnări cerul era roşu şi noaptea strălucea. Tot ce scria nu era decât pentru ea însăşi, era convinsă că dacă o singură persoană ar aruncat un ochi pe foi, întreaga lume ar râde de gândurile ei. Sau de scrisul ei. Fără prietene cu care să se poată vedea în orice moment, fără un iubit în braţele căruia să viseze, fără mijloace să poată ieşi undeva, făcea plimbări zilnice în cartierul ei şi de fiecare dată revenea epuizată şi stoarsă de angoase. De fiecare dată cu un sentiment de nesiguranţă care o făcea să privească speriată în jur, ca o căprioară ieşită într-un luminiş mult prea larg, dar pe măsură ce înainta de pe o stradă pe alta, într-un fel de cerc imaginar, în al cărui centru rămânea mereu casa, stranietatea celor simţite o elibera de tensiuni, paşii îi deveneau mai siguri. Şi în tot timpul ăsta îşi imagina lucruri despre care ar vrea să scrie, dar pe care le uita ori nu cuteza să le aştearnă când deschidea caietul ascuns într-un sertar, continua să-l ascundă, deşi n-o mai controla nimeni de multă vreme. Mai privea o dată cerul roşu, vânăt în noapte, înainte să se vâre între cearceafurile boţite.
Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Crime Scene Press
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
