Iluzionism de familie

Jurnalist la revista franceza de cinema Studio din 1991 pana in 2002, Thierry Klifa se afla la al doilea lung-metraj prin acest Le HŽros de la famille, dupa ce in 2004 regiza Une vie ˆ t'attendre, o poveste despre dragoste si regasire care ii avea pe generic pe Nathalie Baye, Patrick Bruel, Danielle Darrieux, GŽraldine Pailhas, Anouk Grinberg si Michael Cohen. De data aceasta, el se concentreaza asupra reconcilierii - posibile si nu prea - intre membrii unei familii, prilejuita de deschiderea unui testament. Dupa ce Gabriel, vedeta in travesti si proprietar al cabaretului Papagalul albastru din Nisa se sinucide, familia socata de gest se reuneste in culisele cabaretului pentru a avea o noua surpriza. Ca sa aplaneze conflictele de-o viata dintre membrii familiei, Gabriel a lasat mostenire cabaretul nu lui Nicky, magicianul spectacolului, un fel de frate ori fiu adoptiv pe care l-a luat sub aripa lui inca din adolescenta, ci fiului si fiicei lui Nicky. Nino si Marianne, in varsta de treizeci si ceva de ani, au nu doar mame diferite (Simone si Alice, care se detesta amical), ci si profesii, orientari sexuale si moduri de a vedea viata care mai mult ii despart decat ii apropie. In plus, cei doi proaspat mostenitori sunt gata sa vanda cabaretul, impreuna cu toate dansatoarele, dresorii si vietuitoarele care apar in spectacol, printre care si o languroasa cantareata care tocmai a reusit sa-i starneasca interesul amoros lui Nicky. De aici, conflictul e gata, iar filmul s-ar fi putut transforma lejer intr-o delicioasa comedie dramatica presarata cu numere muzicale, suspine lirice, secvente picante, secrete de budoar, pene, paiete si un sos amoral si amuzant, asa cum francezilor, in general, le ies atat de bine. Numai ca regizorului ii lipseste capacitatea de-a strange totul intr-o poveste fluida si inspirata, intentiile sale raman doar sugestii vagi, pe ici, pe colo, a ceea ce ar fi dorit sa spuna, iar personajele nu-si pot aduna replicile fabricate si reactiile stridente in portrete convingatoare, in ciuda unei distributii excelente (Klifa reuseste, dupa cum se vede, performante mai mult in materie de casting). Toti regreta, au remuscari, amintiri, reprosuri si iluzii legate de figura lui Gabriel, mortul care apare la tot pasul, cat se poate de viu si sfatos, discutand detasat cu mai toti membrii familiei. Iar limita dintre extravaganta si prost gust e trecuta mult prea des, in numele libertinajului implicit, ca doar asa se obisnuieste la cabaret. Personajul lui Alice apare precum Jupiter Tonans in mijlocul familiei, intr-o noapte furtunoasa, cu fulgere si tunete in fundal, iar efectul e doar rizibil, in ciuda capacitatii lui Deneuve de-a se autoironiza copios. Sora si fratele proaspat reuniti isi disputa farmecele baiatului de la bar, care crede neabatut in zodii si amor liber, dresoarea e depresiva, sefa corpului de balet e despotica, Simone vrea sa reapara pe scena si sa redevina asistenta "taiata in doua" a magicianului, dar numai dupa ce ii marturiseste adulterul de-o viata, noua iubita se dovedeste o veche iubita, o trapa secreta duce spre un vechi bordel care face sa explodeze inca un secret murdar, iar toata lumea se saruta cu foc in timpul focului de artificii. In afara de meditatiile amare ale personajelor pe seama gloriei efemere, filmul rateaza aproape totul, in special finalul optimist care se lipeste grosolan de fals pe toate jelaniile si acuzatiile anterioare. Pacat de distributie, dar regizorul, macar ca jurnalist de cinema, ar fi trebuit sa stie ca asemenea tumbe sentimentale excentrice si tragicomice nu ies bine de la sine, ci trebuie stapanite cu un talent si o imaginatie dinamita, in care a excelat mereu, culmea, nu un francez, ci un spaniol pe nume Almod-var.