Victor
Turna cu găleata, în rafale învârtejite de vântul foarte rece. Se lăsase o ceaţă deasă, abia de se zăreau casele de pe partea opusă a străzii. Victor Stamate sorbea din cafeaua amară, fără strop de zahăr, şi pufăia din ţigara fără filtru. Înainte să şi-o aprindă îşi promisese, a suta oară în ultimul an, că la începutul săptămânii ce va urma se va lăsa definitiv de fumat, îi făcea prea mult rău. Începutul săptămânii venea peste două zile, îşi putea termina până atunci pachetul de ţigări şi n-avea să mai cumpere altul. Niciodată. Acum fuma pentru că trebuia să se trezească şi cafeaua tare nu-i era destul.
Se întorsese acasă seara târziu, când începuse furtuna, băuse un pahar de tărie, poate două, să adoarmă mai repede, dar oricât se străduise să pună geană peste geană, somnul nu se lipea de el, ţine minte că ornicul moştenit de la bunică-su bătuse ora două şi el se tot întorcea, treaz, enervat, pe-o parte şi pe cealaltă. Ploaia răpăia cu furie în ferestre, din când în când cerul răsuna de tunete asurzitoare. Apoi avusese coşmaruri, nu mai ţine minte nimic, dar ştie precis că avusese coşmaruri, se trezise leoarcă şi înspăimântat, de parcă urma să i se întâmple o nenorocire. Urăşte dimineţile tot mai dese în care se trezeşte cu senzaţia asta apăsătoare. Pe deasupra are şi o uşoară durere de cap şi îşi simte gura năclăită, umplându-l de silă pentru trupu-i nevolnic.
Goleşte repede cana cu cafea, o umple din nou. Abia acum începe să soarbă pe îndelete, legănându-se înainte şi înapoi cu scaunul de lemn şi privind pe fereastra bucătăriei cum izbeşte ploaia cu furie. O vreme să nu scoţi un câine afară. Îi place să vadă cum copacul înalt de peste drum îşi leagănă crengile înfrunzite, acum de-abia-l zăreşte prin perdeaua de apă, doar o formă întunecată.
În mai puţin de-o oră va trebui să iasă din casă, poate se mai domoleşte ploaia până atunci. Bine că mai are maşina, era cât pe ce s-o vândă când s-a certat cu nevastă-sa şi femeia a plecat la muncă în Italia. Hârb-hârb, dar măcar nu aşteaptă zgribulit în staţia de autobuz, pe-o furtună ca asta nici nu ştii dacă mai vin maşinile. Iar condica e condică, în meseria lui nu merge să întârzii.
De fapt, în orice meserie ar trebui să fie la fel, nu se-ntâmplă, că prea le fuşeresc toţi de la o vreme. Nimic nu se mai face cum ştie el că ar trebui şi cum învăţase de la taică-su, toţi aleargă după ciupeli, vor bani mulţi fără să pună osul la treabă, de parcă paralele ar cădea din cer şi e nevoie doar să întinzi pălăria să le culegi. Nu mai există autoritate, asta-i cauza. Omul s-a-nvăţat să capete de toate pe daiboji, aici a greşit statul ăsta, trage tare doar dacă are un şef care se pricepe să-l biciuie când e nevoie. Nu mai ştie nimeni de frică şi toţi şi-au luat-o cap. Dacă au văzut că le merge unora, ce şi-au zis: sunt eu mai prost decât cutare sau cutare, de ce să trag numai eu? Şi uite-aşa se lasă pe tânjeală.
Bani şi iar bani, numai la asta le e gândul. Că au nevoi, rate la bănci, şi-au cumparat ba maşină, ba casă, ba şi-au umplut casa de fierăraie, că tot face reclamă toată ziua la televizor şi de ce să n-aibă şi ei? Da, nenicule, dar minte n-ai avut să te gândeşti că nu te poţi întinde mai mult decât ţi-e plapuma şi dacă iei banul de la bancă sau de unde-l iei mai trebuie să-l şi dai înapoi? Cine face acte de caritate în lumea asta? Te-am pus eu să vrei de toate, te-a pus Băsescu, care cică-i de vină pentru orice, cum latră cât e ziulica de lungă ăia de la Antena 3? Bine le-a zis nu ştiu ce critic literar pe care nu-l înghit analiştii lui peşte. El, Stamate, ştie că lucrurile au o ordine şi dacă vrei să meargă bine, trebuie să ţii la ordinea asta.
Nici lui nu i-a convenit că i-au tăiat un sfert din leafă, dar dacă au tăiat la toată lumea înseamnă că aşa trebuia făcut, cum dracu să ieşi din criză dacă nu strângi cureaua? De unde să am mai mult, dacă nicăieri nu merg treburile cum trebuie? Or fi furând destui, cum se spune, s-or fi căpătuit destui, dar asta a fost de când lumea, în toate regimurile, cine crede că dacă vin alţii la putere n-or să facă la fel, sau chiar mai rău, că sunt flămânzi, după atâta stat la poartă, salivând?
A discutat astea de enşpe mii de ori cu nevastă-sa, ea nu şi nu, că ăştia trebuie daţi jos, că mai bine moare decât să-i mai voteze, nu te pune nimeni să-i votezi, femeie, dar aşteaptă să vezi cum merge treaba până la sfârşit, ce să mai aştept, bărbate? să mă usuc pe băţ? N-a fost chip s-o lămurească, şi-a strâns catrafusele şi s-a cărat în Italia la muncă, zice că-i mai bine acolo, n-ar recunoaşte pentru nimic în lume că trage ca proasta doar pentru doi lei în plus, şi încă printre străini.
Dacă pleci, plecată rămâi, a vrut el să-i aducă ultimul argument. Femeia, încăpăţânată, a dat din cap, plecată rămân, nu mă mai întorc, n-o să mai auzi de mine. Asta după opt ani de căsătorie! el se minţise că-i perfectă, aiurea, afară-i vopsit gardu, înăuntru-i leopardu, asta fusese. Uite că acum şi ăia sunt pe buza prăpastiei şi-o s-ajungă nevastă-sa să tragă mâţa de coadă şi-acolo. Ar face bine să se-ntoarcă acasă, dar e convins că n-o va face, e prea încăpăţânată şi n-ar recunoaşte nici arsă cu fierul roşu că nu-i cum spera ea.
Ce-i rău e c-a luat cu ea şi fetiţa, cică s-o dea la şcoală acolo, şi asta l-a dat peste cap, moare de dorul ei, dar n-are ce face, legea zice că merge după mamă copilul, oriunde s-ar duce ea. Unde-i lege, nu-i tocmeală, măcar el trebuie să ştie asta, dacă tot e pus să apere legea.
Numai că de aproape un an de când a rămas singur, casa i se pare pustie, dă peste jucăriile copilei când nu se aşteaptă şi înţepeneşte cu ele în mână şi-un nod în gât care nu se duce nici de-al dracului. Îi vine să-şi ia câmpii. Nu-l alină cu nimic că ştie că sunt mulţi ca el, nici că nu-l împiedică nimeni să-şi ia un bilet la maxitaxi şi să se ducă s-o vadă când o să se topească de dor. Măcar are adresa orăşelului în care s-au stabilit, dac-or mai fi pe-acolo.
Iar pân-atunci, face norme lungi şi e primul voluntar la orice, îi trece altfel timpul. Ţine cu dinţii la slujba lui, nu vrea s-o piardă, aude că vor fi daţi afară o droaie, că prea-s mulţi. Îi place slujba. De când se ştie n-a vrut să fie altceva decât poliţist, să apere legea, să alerge după hoţi şi să-i trimită la zdup, nu reuşeşte mereu, dar când se întâmplă să-i prindă şi nu-i eliberează după o zi ori două vreun judecător aiurit se simte mândru. Nu-i învinuieşte pe judecătorii ăia că ar fi corupţi, n-are dovezi, or fi având ei motivele lor, dar se întristează şi-şi înghite tot mai greu frustrarea. Parcă prea munceşte degeaba. Cui să spună?
Aproape c-ar zice că munceşte degeaba, mai ales după tăierea din leafă, dar a-nvăţat de mic că te faci bine doar după ce-ţi este mai rău. Însă de-aici până să ieşi în stradă, în uniformă, să-ţi arunci cascheta şi să-ncepi să strigi "Ieşi afară, javră odinară!" e drumul prea lung, oricât de nemulţumit ai fi! Cât eşti în uniformă, te supui regulilor, altfel semeni cu orice civil care-i de capul lui şi-l doare-n cot de ordine şi se duce de râpă totul. Asta o spune mereu celor din jur, unii-l aprobă, dar mai mulţi se uită chiorâş la el. Doar că nu-l întreabă: măi, nene, tu n-ai probleme, să te revolţi că nu ni se dă ce ni s-a promis? Dacă stai la ce ţi se promite, mai bine pui capăt şi gata, asta-i părerea lui. Omul trebuie să-şi facă singur soarta, cu sudoarea frunţii, nu cu mâna-ntinsă, el aşa ştie, aşa o să moară.
Şi telefonul ăsta, nu se mai opreşte din sunat! Nici să-şi bea liniştit cafeaua cu gândurile lui nu se mai poate-n ziua de azi, trebuie să sune telefonul când ţi-e lumea mai dragă, du-te colo, vino dincoace, de parcă fără el nu se poate! Poate chiar nu se poate fără el? Cine ştie unde mai trebuie să meargă pe vremea asta de câine...
Victor Stamate îşi spune că n-are de ce să se plângă, nu poate fi atât de ipocrit, să ceară altora să facă ce nu-i place lui. A avut el momente şi mai grele. E chemat de urgenţă, cic-au găsit un trup la marginea parcului de distracţii, lângă pădure, sau chiar în pădure. O fată. E singurul criminalist disponibil. Oricum e de serviciu.
Cine n-a avut de lucru să descopere trupuri la marginea pădurii, când abia se crapă de ziuă, sâmbătă dimineaţa, pe o ploaie rece care nu conteneşte de douăzeci şi patru de ore? Întrebarea lui cade în gol, parcă-l vede pe cel de la capătul firului ridicând din umeri, cu gura întredeschisă. El, Stamate, ar ştii să spună?
Trage un hanorac cu glugă pe el, iese din casă, încuie, ambalează motorul hârbului de Dacie pe care speră să-l transforme într-un Logan. Când s-o sfârşi criza. Parcul de distracţii nu-i departe, dar pe furtună toate sunt foarte departe.
E cum se putea mai rău. Nimeni nu ştie nimic din ce vrea el să afle. Cineva a dat un telefon, nu şi-a spus numele, a zis că a văzut pe altcineva cărând ceva greu, părea un trup, îl arunca la marginea pădurii. Pe o vreme ca asta, trebuie să nu fi în toate minţile să cari un trup la marginea pădurii. Doar dacă nu vrei să scapi de el. Cel care a primit informaţia n-a apucat să-şi exprime dubiile, nici măcar o întrebare n-a apucat să pună, i s-a-nchis în nas. Nu s-a-ntors la partida de table, cum ar fi făcut-o de obicei, sau să moţăie enervat c-a fost trezit din somn, a transmis informaţia mai departe, poate ăl de la telefon nu s-a ţinut de farse în zori de ziuă, cum se întâmplase de atâtea ori.
Stamate ar trebui să le ceară celor care au primit informaţia, în zori, să-ncerce să afle de unde s-a sunat, poate dă de-un capăt. N-o să fie uşor. Dacă omul voia să nu fie găsit, putea suna de la un telefon public sau de pe un telefon mobil cu cartelă preplătită, pe care a aruncat-o. Prinde orbul, scoate-i ochii. Asta-i treabă pentru mai încolo.
Poliţistul trimis să constate a bâjbâit o bucată de vreme, vecinătatea pădurii cu parcul de distracţii se întinde pe mai bine de-un kilometru şi noaptea încă se-ngâna cu ziua. Fata nu respira. Ploaia ştersese orice urmă de pneuri sau de paşi, dacă fuseseră. N-avea cum să nu fi fost. De unde-l văzuse cel care telefonase pe cel care cărase trupul nu putea înţelege nimeni, în apropiere nu era nicio casă, iar gardul parcului de distracţii abia se zărea prin perdeaua ploii. Probabil şi într-o zi senină i-ar fi fost greu să distingă ceva. Şi mai probabil cel care sunase ştia mai multe, poate chiar voia ca fata să fie găsită până nu e prea târziu.
Pe urmă venise Smurdul şi chiar se şterseseră toate urmele, dacă fuseseră, de la salvare şi de la bocancii doctorului şi-ai şoferului care manevra targa. Fata abia avea un firicel de puls, nu era moartă, dar era inconştientă. Probabil în comă. Sigur în comă. Avea o rană urâtă la cap, căzuse, se lovise mai înainte, fusese aruncată în cap pe rădăcinile groase unde-o descoperiseră, nu puteau spune. Era mai mult dezbrăcată pentru o vreme ca asta: un tricou închis la culoare pe care era scris I'm still standing, o pereche de blugi tociţi de purtat, adidaşi din pânză neagră în picioare.
Dacă mai şedea un sfert de oră întinsă pe pământ sub ploaie sigur dădea colţul, intrase în şoc hipotermic, a opinat doctorul, un bărbat aproape de pensie pe care poliţistul îl întâlnise de zeci de ori în ultimii ani la cazurile la care fusese chemat, de parcă ei doi ar fi fost desemnaţi să ajungă mereu primii la locul faptei. Se înţelegea cu el din priviri, învăţase că dacă doctorul nu prea avea chef de vorbă era grav, foarte grav. Acum de-abia rupea două vorbe.
Fata nu părea să aibă altă rană decât cea de la cap, dar abia la spital puteau spune. N-avea niciun act la ea, o geantă, un portofel, nimic, Victor Stamate era sigur că nu căutaseră cum trebuie, cu gândul că trebuie să-i salveze mai întâi viaţa. Nu era să-l supere în plus pe doctor cu întrebările care i se înălmăşeau în cap.
De când zăcea acolo? Cine-o adusese? De ce pe-o vreme ca asta, dacă nu voiau să scape de ea? Cine a vrut să scape de ea? Au căutat în toate buzunarele vreun indiciu cât de mic?
Era atât de tânără, că poliţistul simţi o înţepătură în piept. Văzuse zeci de cadavre şi zeci de răniţi, dar rareori o copilă şi de fiecare dată se gândea cum ar reacţiona dacă ar fi fata lui. Numai la gândul ăsta, simţea că se sufocă. I-ar fi strâns de gât cu mâna lui pe cei care făcuseră răul, dar în clipa următoare îşi zicea că e omul legii şi nu poate acţiona decât potrivit legii. Trebuia să-i descopere şi să-i dea pe mâna unui judecător care să nu fie aiurit, asta nu mai depindea de el. Simţi şi acum un nod în gât şi-şi scoase o ţigară pe care încercă să şi-o aprindă cu un chibrit care se tot stingea.
- Ai zis că n-o să mai fumezi, îi spuse poliţistul care ajunsese primul la marginea pădurii.
- N-o să mai fumez. Dar acum dă-mi un foc.
Ambulanţa Smurdului plecă în grabă spre spital, înainte ca Victor Stamate să mai pună vreo întrebare. Nu ştie în cât timp ajung acolo, lui îi trebuie, cu hârbul său, mai bine de-o trei sferturi de oră să străbată oraşul. La spital, dă peste acelaşi doctor, care n-are veşti prea bune.
- Fata e-n comă, îi spune. Nu pare să-şi revină.
- Dar măcar o salvaţi?
- Să sperăm.
Nu ştie cine e fata, nici ce i s-a întâmplat, dar e un copil şi nu trebuie să moară.
- Nu bănuieşti nimic? îl tutuieşte pe doctor, cum începuse s-o facă de la o vreme. Îl simţea ca pe mai mult decât un coleg.
- E posibil să fi fost drogată, o să mă lămuresc după analize. Dar asta nu explică rănile.
Măcar e un capăt, o presupunere de la care să pornească. Cere îngăduinţa să o vadă. Doctorul ridică din umeri, se grăbeşte să-i facă analizele, n-are timp să stea. Nimeni altcineva nu-l bagă-n seamă pe poliţist. Undeva în apropierea oraşului a fost un accident urât, ambulanţele cară de-acolo morţi şi răniţi, umblă vorba de şase, şapte, e agitaţie, gemete, ţipete, or să vină curând şi apaţinătorii care să se intereseze de soarta alor lor, să vezi atunci chirăieli, o să fie nebunie. N-are nimeni timp să dea explicaţii unui poliţist care are un biet caz, dacă l-au preluat, înseamnă că e pe mâini bune, altul la rând!
Fata zace nemişcată la reanimare pe un pat acoperit cu o muşama, e conectată la nişte aparate. În jurul lor, gemetele bolnavilor mai vechi, operaţi, şi ale răniţilor abia aduşi, asistentele aleargă cu perfuzii, dau ordine scurte pe care le înţeleg doar ele. Victor Stamate trage draperia de plastic de lângă patul fetei, măcar să nu mai vadă agitaţia. Se aşează pe marginea patului. O priveşte.
Cu te cheamă, copilă? ar întreba-o. N-are nicio gentuţă, cât de mică, tricoul n-are buzunare, pe cele ale blugilor ploaia le-a lipit de pulpe, se vede de la o poştă că sunt goale. Niciun act. Cum să n-aibă nimic prin buzunare? Până şi puştii cei mai recalcitranţi s-au obişnuit să poarte la ei un act, o legitimaţie de elev, iar după ce fac paisprezece ani, o carte de identitate cu care se mândresc c-au intrat în rândul adulţilor şi-s gata s-o arate oricui. Fata asta sigur are mai mult de paisprezece ani, ar trebui să aibă şi ea un buletin. Probabil nu-l avea la ea nici când ajunsese la marginea pădurii. Cineva i l-a luat. De ce?
Abia respiră. Dacă o atinge, nu reacţionează în niciun fel. Habar n-are dacă simte ceva. Au bandajat-o la cap, să nu mai sângereze, dar puţin sânge a ieşit prin feşă. Înseamnă că rana de la cap e relativ proaspătă sau poate a întreţinut-o ploaia. Înseamnă că n-au adus-o acolo moartă. Pare că doarme, dar nu tresare cum i se întâmplă oricărui om în somn, nici pleoapele nu-i tremură. E tunsă tare ciudat, părul e lung pe o parte a capului, foarte scurt pe cealaltă. Aşa o fi moda acum, el chiar nu ştie. Probabil a fost puternic machiată, are urme de rimel pe toată faţa, sigur i l-a întins ploaia. E atât de tânără că urmele de rimel nu reuşesc s-o îmbătrânească. Nu-i frumoasă, dar e atât de tânără că poate fi şi frumoasă. Proaspătă mai degreabă. Se cutremură de gândul care-i trece prin cap: moartă şi proaspătă. Nu, nu e moartă. Dar s-ar putea să moară. Iar dacă scapă, cine ştie când o să fie în stare să-i spună ce-a păţit.
Îi face o poză cu telefonul mobil. O să dea poza colegilor să caute o tânără dispărută. Poate a anunţat cineva că nu i s-a întors fata acasă, ieri, azi. Dacă n-a anunţat nimeni nimic, o să insiste mai departe. Sigur e elevă, o s-o caute prin şcoli. O să ia ceva timp până să se prindă lumea că le-a dispărut o elevă, abia luni se întorc la şcoală, abia marţi se pot lămuri dacă lipseşte. O veşnicie până atunci. S-ar putea să nu mai fie în viaţă.
O să încerce să dea şi poza la ziar, se practică în ultima vreme, i-a ajutat nu o dată. E cam ciudat aşa cum arată, cu bandajul pe cap şi ochii-nchişi, pare moartă, nu ştie dacă-i permis să publice o asemenea fotografie. Sigur or să fie probleme, trebuie să insiste că-i singura cale dacă vor să afle ceva.
O să caute în listele cu drogaţi care au trecut în ultimele luni pe la poliţie. Sunt din ce în ce mai mulţi, a ajuns o modă printre puşti să se-ndemne la etnobotanice, se-atrag unii pe alţii, au probleme, sunt speriaţi, Stamate nu-nţelege de ce se-ntâmplă. Anii trecuţi nu era aşa. Dar e convins de pe-acum că e apă de ploaie, o fată ca ea sigur n-a trecut în viaţa ei pe la poliţie.
Mai rămâne lista de informatori, nu strică să-i ia la întrebări pe toţi, fără excepţie, cine ştie de vreo fată care se droga şi-a dispărut, poate cunosc pe vreunul care li s-a plâns de vreo iubită de-a lui sau şi-a vărsat oful. Dealerii lăsaţi liberi ca să-i cânte pe ăi de nu se lasă de trafic şi pe noii veniţi ar putea şti şi ei ceva. Uneori i-au fost de folos, de-asta îi lasă liberi.
Doctorul se întoarce şi spune că fata e sigur drogată cu etnobotanice, nu ştie cu ce anume, analizele durează, sunt atâtea substanţe mai nou că nici el măcar nu cunoaşte efectul tuturor. Dacă a fost un amestec, e şi mai al naibii, n-au cum să afle. Iar mai nou asta fumează sau îşi injectează în vene proştii ăştia, amestecuri, mortal de-a dreptul.
Dar o să scape? insistă poliţistul.
- Dumnezeu ştie.
Din volumul în pregătire la Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
