"Turist pasionat", asa l-a vazut fratele sau Gelu in 1950. Pana atunci, insa, a fost doar un "pribeag in vreme de razboi". In 1940, dupa 70 de zile dramatice, a lasat in urma Chisinaul ocupat de trupele sovietice. La Iasi, a trait absurditatea legionara. In anii studentiei, la caderea frontului german a fugit din calea Armatei Rosii. I-au placut insa dintotdeauna drumetiile, l-au atras expeditiile, l-a fascinat necunoscutul. (Marcela Gheorghiu)
70 de zile si nopti
In plina copilarie fericita, lipsita de griji si de necazuri, apare ca un cutremur devastator ultimatumul Uniunii Sovietice si cedarea Basarabiei, chiar de ziua mea!, 29 iunie 1940, cu doar cateva zile inainte de a pleca, toti, in vilegiatura de vara. Evenimentele care au urmat ne-au luat pe nepregatite. Tata, strain de politica si neinformat de ce putea insemna guvernarea sovieticilor, a crezut in cele trei zile de evacuare promise de autoritati. Termenul, insa, nu a fost respectat; nu ne-au permis sa plecam si am ramas cu totii in Chisinau.
Dintre toate motivele de ingrijorare care ne macinau atunci, cea mai cumplita era nesiguranta zilei de maine, fiindca orice denunt lipsit de cea mai elementara verificare era urmat de arestare. Lucrul acesta a reusit sa ne faca sa intelegem de unde venea primejdia. Alungati din locuinta noastra ocupata de trupele sovietice, ne-am stabilit pe strada Gogol, chiar vizavi de sediul NKVD. In oras, timp de doua saptamani a existat o adevarata debandada, lipsind orice forta de ordine la care ai fi putut apela la nevoie. Ramaneai astfel la discretia oricui.
Orasul Chisinau se schimbase uluitor, decorat cu sute de steaguri rosii si lozinci insotite de muzici si de discursurile numerosilor pescuitori in ape tulburi. Populatia crescuse de aproximativ sase ori, depasind 600.000 de locuitori, iar pe strada, unde fusesem obisnuit ca aproape fiecare persoana sa-mi fie cunoscuta, acum intalneam numai straini. Am fost dezamagit cand i-am vazut pe unii dintre fostii mei profesori, altadata mari patrioti romani, acum imbracati in haine de salahori, comentand entuziasmati pe strazi, si cat mai in vazul lumii, succesele sovieticilor.
In acele zile de groaza, cand intreaga raspundere a familiei era pe umerii tatalui meu, el mi-a predat un carnetel cu recomandarea de a scrie in el zilnic, nu mult dar tot ceea ce m-ar putea impresiona din ceea ce vedeam, caci "tu esti copil si nu stii sa minti, iar ce vei scrie tu, va fi intr-o buna zi un document". I-am urmat sfatul si am reusit sa notez aceste insemnari din iuresul vietii care a urmat si, intr-adevar, acel carnetel a devenit un document: Jurnalul celor 70 de zile.
Pe 20 iulie 1940, venind acasa, tata ne-a adunat pe noi, copiii si pe mama si ne-a spus emotionat ca, dupa ce a fost la biserica parohiala Sf. Ilie si s-a rugat fierbinte pentru salvarea noastra, s-a inscris la primarie cu toata familia, pentru repatrierea in Romania. Explozia noastra de entuziasm s-a transformat rapid intr-o spaima grozava, fiindca am realizat imediat ca in felul acesta atrageam asupra noastra cercetarile organelor sovietice, care adunau tot felul de informatii despre noi; la cea mai mica banuiala urmau arestarile. Abia mai tarziu am inteles gestul eroic al tatalui meu pentru care i-au trebuit doar trei saptamani, timp in care nu stiam daca Romania mai exista ca tara, pentru a nadajdui in salvarea familiei.
Alaturi de intrarea in locuinta noastra dinspre strada, situata peste drum de sediul NKVD, se crease "un birou de informatii", unde, ca o cruda amagire, rudele celor arestati puteau cere informatii sau puteau preda pachete cu ajutoare strict necesare. Am vazut insa, ceea ce m-a impresionat puternic, grija, deznadejdea si durerea rudelor celor arestati, care stateau pe scarile casei noastre, sperand ca vor afla vreo veste despre soarta lor.
Dumnezeu a vrut ca in ziua de 4 decembrie 1940 sa obtinem pentru toata familia acceptul sovietelor de a pleca in Romania, ceea ce s-a si intamplat doua zile mai tarziu. Ce s-ar fi ales de noi daca repatrierea ar fi intarziat doua sau trei luni? Tata ar fi fost arestat si deportat pentru refuzul sau de a se incadra in noua ordine, mama si Olga ar fi ramas fara nici un sprijin, iar Gelu si cu mine am fi fost luati in evidenta sovieticilor pentru stagiul militar, in conditiile in care razboiul batea la usa Europei. Doar cateva luni intre "a fi si a nu fi!"
Adolescenta pe fuga
Ne-am stabilit la Iasi, pe str. Palade, la nr. 5. Tata a gasit un post de profesor la Scoala Normala, Gelu s-a inscris la Academia de Arte Frumoase, Olga a intrat la Liceul Oltea Doamna, iar eu am fost admis in clasa a VI-a B la Liceul National. Daca, la Chisinau, fusesem rasfatatul clasei, noii mei colegi, stiind de unde veneam, ma considerau comunist si ma evitau. In tara, in anul 1940 si in urmatorii, in special in Iasi, miscarea legionara luase un mare avant si numerosi profesori si elevi imbracasera camasa verde, iar unii purtau la brau revolvere. Orice rau are si o parte buna, caci atitudinea distanta a colegilor mei m-a tinut departe de activitatile legionare, iar eu m-am hotarat sa invat temeinic materiile predate pentru a le arata acestora de ce sunt capabil. Daca in primele zile nici un dintre ei nu a vrut sa stea alaturi de mine, dupa notele obtinute multi s-au aratat dornici sa mi se apropie, dar i-am refuzat.
In clasa a saptea am optat pentru sectia stiintifica, iar situatia colegiala s-a ameliorat. Profesorii ma remarcasera in special la tezele de sinteza finale, la care obtinusem nota 10, pe linie. Terminand liceul si luand bacalaureatul nu m-am abatut de la hotararea mea si m-am inscris in septembrie 1943, la politehnica Gh. Asachi cu sediul in Cernauti, fiind singurul copil al familiei mele care plecase sa invete departe de parinti. Prin concurs, am obtinut bursa si astfel am putut sa-mi platesc taxele, cantina, caminul si parte din cheltuielile curente. Eram un student merituos si studios.
La camin, locuiam in aceeasi camera cu doi colegi care s-au dovedit in anii urmatori a-mi fi prieteni de nadejde, N. Curteanu si C. Lupu. Multe amintiri frumoase ma leaga de orasul Cernauti (cursurile, stagiul militar, primul fior al dragostei), dar totul nu a durat decat cateva luni, caci frontul german prabusindu-se, a trebuit sa lasam totul si sa plecam in graba.
Dupa o scurta sedere la Iasi, am plecat si de aici, in cel de al doilea refugiu, in orasul Slatina Olt, la o ruda, unde am fost primiti cu bunavointa. Gelu a intrat in armata, Olga a plecat la Constanta iar eu am ramas cu parintii, continuand cu indarjire studiile intrerupte. In acelasi timp, in eventualitatea trimiterii pe front, am efectuat, timp de o luna, impreuna cu ceilalti colegi din Politehnica, un stagiu de pregatire militara ca trupe de geniu, instalandu-ne in padurile de langa satul Faget si apoi la Ionesti, pe malul Argesului, facand instructia trupelor desant.
La Slatina, pe canicula deosebita, invatam, sub terasa joasa a locuintei noastre, uneori mai mult de 8 ore pe zi. Am inceput sa dau meditatii si am obtinut castiguri indestulatoare pentru nevoile mele. De doua ori am plecat cu trenuri supraaglomerate la Turnu Severin pentru a mentine legatura cu profesorii mei si am reusit sa iau si cateva examene la materiile principale.
Am trecut prin multe emotii in timpul acelor deplasari. Intr-una dintre noptile in care am fost cazati in clasele liceului din localitate, ne-am baricadat de teama jafurilor soldatilor sovietici, dar am fost surprinsi ca in capcana de bombardamentul artileriei germane situate pe malul iugoslav al Dunarii. Abia in primavara anului 1945 am reusit sa ne inapoiem printre ruinele orasului Iasi. Din vechea noastra gospodarie n-am mai gasit aproape nimic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
