Jurnal genovez (ianuarie 2006)
I.
***
Aparent se ajunge uşor la Genova, capitala Liguriei, oraş străvechi, cocoţat pe stâncile şi dealurile pietroase de pe ţărmul nord‑vestic al Mediteranei pe o distanţă de mai bine de 40 km., cam cât e de la Cluj la Gherla, ca să fim bine înţeleşi. Circa două ore face avionul până la Bergamo, iar de acolo la Genova cam tot atâta pe autostradă. Asta în teorie, căci în practică e ceva mai dificil. Aşadar, avionul nostru, plin cu italieni care învârt tot soiul de afaceri în zonă, ori vin doar să‑şi vadă rudele şi prietenii instalaţi vremelnic aici, dar şi cu dame de Cluj care‑şi fac cumpărăturile la Milano – doar e sezonul ieftinirilor, nu?, trebuie profitat de asta – Criş, pe numele său de botez, după vreun sfert de ceas a trebuit să se întoarcă din drum. Din cauza unei defecţiuni la sistemul de aer condiţionat, nava noastră aeriană s‑a încălzit ca o cuctă, iar noi am început să fierbem precum morcovul, ţelina sau păstârnacul, deshidratându‑ne cumplit. În zadar am răsucit butoanele de aer condiţionat, în zadar stewardesele au încercat să ne „stingă” cu sticle de apă minerală. În zadar am schimbat locul, trecând la geam – Ana s‑a înroşit ca o sfeclă, simţind că face implozie. Ea şi un italian rotofei, păstos, roşcat, cu început de chelie, s‑au simţit cel mai rău. Aerul fierbinte continua să năvălească în nava supraîncălzită, cineva a şi pronunţat cuvântul blestemat Auschwitz, aşadar comandantul a luat singura hotărâre înţeleaptă şi anume aceea de a se întoarce la bază. Am abandonat Criş‑ul şi ne‑am îmbarcat pe Someş. Ei bine, Someş‑ul (n‑am înţeles de ce Tarom‑ul şi‑a botezat navele cu nume de râuri, avionul care ne va readuce în patrie se va chema Dâmboviţa) s‑a dovedit a fi mai vrednic şi, cu o întârziere de o oră jumate, am ajuns la Bergamo. Copiii ne aşteptau, prin urmare ne‑am îmbarcat cu toţii în maşinuţa lor şi după alte două ore eram în Pegli, un cartier din partea de vest a Genovei.
***
Alte nume de cartiere: Nervi, Pra, Bassi, Voltri. Nervi şi Pegli sunt cele două perle ale Genovei, zice la un moment dat Gianni, cuscrul nostru. Ca toţi genovezii, este scund, cu ochi căprui, dar nu are părul negru şi nici nu este foarte agitat precum cei mai mulţi dintre ei, dar îi place să vorbească tare cu soaţa sa, Pinna, de la Giusepinna, care e siciliancă, de felul ei, la fel de scundă ca Gianni (Napoleon al ei, nu‑i aşa?), cu ochii la fel de mici şi la fel de rotunzi şi căprui, şi tare şi răspicat cu noi, ca să pricepem, cică, dar eu, cel puţin, am uitat imediat toată bruma de italiană pe care încercasem s‑o învăţ, lecturând, când aveam timp şi chef, în ultima lună înainte de plecare, un ghid de învăţare a limbii italiene fără profesor redactat de o americancă pentru uzul conaţionalilor dornici să petreacă şi să cumpere sau măcar să închirieze proprietăţi în peninsulă. O altă explicaţie poate fi faptul că toată noaptea mă străduiam să vorbesc italieneşte cât mai corect posibil, iar dimineaţa mă trezeam cu mintea pustie...
***
E o teribilă criză de spaţiu aici. Construcţiile sunt atât de apropiate unele de altele încât aproape că n‑a mai rămas loc pentru altceva. Iată de ce străzile sunt foarte înguste, cu atât mai înguste cu cât maşinile sunt parcate şi pe o parte şi pe alta, e o minune să parchezi pe spaţii atât de mici, şi eu nu preget să mă mir, de câte ori m i se iveşte prilejul, de o atare performanţă, pe care Luca o realizează fără să clipească. Iată de ce sistemul de pasaje şi scări abrupte, răsucite, închipuind un adevărat labirint, m‑a fascinat din prima clipă! Aşa s‑a născut, încă din prima zi, subiectul unei balade genoveze: poetul în căutarea Poemei care apare ca să dispară imediat în labirintul de scări, pasaje şi stradele care urcă şi coboară, şerpuind pe colinele oraşului. Până când poemul va fi scris, am parte doar de coşmaruri; due incubi mi‑au făcut ferfeniţă prima noapte şi în ambele eram urmărit iar eu îmi căutam scăparea în labirintul suspomenit.
***
Piatră. E un triumf al civilizaţiei pietrei oraşul acesta! Să o luăm de jos în sus: plaja nu e de nisip, ci de pietriş. Am coborât în câteva rânduri pe plajă, mi‑am muiat degetul în apa mării, dar marea, mult mai darnică, mi‑a umplut şi pantofii, am cules pietre – cele mai multe sunt gri cu striaţii albe, dar am găsit şi albe, vineţii sau maronii, rotunde, plate, transparente – mi‑am umplut buzunarele, nu de alta, dar am acasă un vas de lemn plin cu pietre aduse cine ştie de pe unde, din călătoriile mele, iar unul dintre prieteni, întrebat fiind ce şi‑ar dori să primească din Liguria, a răspuns scurt: „O piatră”. Iar una dintre fotografiile făcute de Gianni, care mă înfăţişează, văzut de sus, în mijlocul plajei de pietriş, un gentleman care caută ceva în centrul unei imense aglomerări de pietre, va decora cu siguranţă coperta cărţii la care scriu, Poema şi poetul, aşa se va chema ea (aşa s‑a chemat iniţial, dar, până la urma, după îndelungi căutări, cartea a apărut cu titlul definitiv Câmp minat). Apoi, între ţărm şi plajă se înalţă un baraj de stânci şi stabilopozi, pe care şed contemplativii, pescarii sau îndrăgostiţii. Mai sus, pallazzo‑urile mai vechi sau mai noi, sunt din piatră. Marmura, faianţa, gresia şi mozaicul domnesc peste tot. De aici şi senzaţia de frig. Temperatura nu coboară sub zero grade, la amiază sunt în jur de 15 şi, să nu uităm, suntem la mijlocul lui februarie, dar eu tremur de frig. Piatra şi vântul care bate dinspre munţi mă umplu de frig. Stratul de grăsime protector, cică, nu mă ajută deloc, iată de ce, ceea ce părea inevitabil s‑a produs, m‑am întors acasă bocnă de răcit.
***
Dar acest decor auster de piatră şi ciment – pasajele au margini de ciment şi, pe centru, dreptunghiuri de dale înguste de cărămidă – este înviorat de culoare şi vegetaţie. Nici o construcţie nu e aidoma alteia: cu excepţia unui singur cartier de blocuri, un fel de Mănăştur al lor, o aglomerare de blocuri cenuşii, impersonale, botezată nu fără umor „Lavatrice” (care se traduce cu „maşini de spălat”), un experiment arhitectonic evident ratat, toate celelalte etalează o risipă de culoare – predomină cele calde, luminoase – şi inventivitate, căci soluţiile impuse de capriciile terenului sunt teribil de ingenioase. Adăugaţi la asta faptul că pe marginea trotuarului se înalţă palmieri monumentali, portocali şi lămâi plini de flori, dar şi de fructe – unele sunt coapte, altel verzi –, iar în curţi, pe balcoane şi pe orice palmă de pământ cresc magnolii, pini mediteranieni, molizi, salcâmi, arbuşti de mimoză înfloriţi, bouganvilea şi veţi constata că acest imperiu al pietrei şi cimentului, mângâiat de apele blânde ale Mării Ligure nu este deloc inospitalier.
II
***
Dar noi nu ne‑am dus la Genova ca simpli turişti. De altfel, Ana, la aeroport, întrebată fiind despre scopul călătoriei, a răspuns franc, nu fără oleacă de mândrie, că mergem la nunta fiicei noastre.
Copiii locuiesc într‑un apartament situat la etajul patru al unui palazzo modern înălţat pe o costişă, drept urmare din strada abruptă trebuie să urci câteva zeci de trepte, nu le‑am numărat deşi am avut intenţia la un moment dat, oricum nu cred să fie patruzecişipatru, ca la Monumentul de la Moisei. Casa copiilor, ce frumoasă surpriză! E spaţioasă, luminoasă, decorată cu mult bun gust: ferestre şi uşi din lemn masiv, marmură albastră pe jos, gresie albastră în baia „prezidenţială”, mobilier din lemn de cireş, o măsuţă indiană în sufragerie, cu un coş împletit din papură, plin cu ghivece cu violete africane deasupra şi o carte semnată de un scriitor african – Sony Tabou Lansi, Le sette solitudine di Lorsa Lopez – alături. Acesta va fi raiul meu, cu biblioteca plină de cărţi în italiană, spaniolă, engleză, română, şi stativele elegante pentru CD-uri cu muzică clasică, jazz, pop-rock. Holul generos se prelungeşte în sufrageria deschisă care dă în balconul care pare a îmbrăţişa apartamentul. Acolo, pe sofaua din sufragerie, şezum şi scrisem liniile acestea, într‑un carnet de însemnări superelegant, primit în dar de la copii, fabricat de Antica Cartoleria – Libreria Lotti – celebră firmă de profil – mărturisesc că mi‑a fost destul de greu să‑l încep, dar apoi simţeam cum mă cheamă, îndemnându‑mă să scriu într‑însul, iar eu nu pregetam să notez, spre surprinderea celor din jur, „Aveţi grijă doar ce vă iese pe gură”, îi avertizam. Acolo, pe sofaua din sufragerie, în ritmuri de jazz şi muzică clasică, şezum şi scrisem, privind pe geam ţarcul unde o căpriţă a ros tot ce i‑a ieşit în cale, privind părculeţul unei societăţi sportive de cartier unde câţiva inşi joacă bile, colinele cu arboret mediteranian şi munţii înzăpeziţi din zare.
***
Părinţii locuiesc pe via Laviosa 26, Fabio, mezinul, la numărul 28, iar Ştefi şi Luca la 30, pe aceeaşi stradă care, inevitabil, cât de curând, se va chema via Oliva, nu-i aşa?... (asta era atunci, căci de câţiva ani copiii s-au mutat într-un palazzo dîn Piaţa Bonavino, în Centro Pegli...)
***
Prima plimbare pe passegiata, faleza de pe malul mării, un fel de corso unde se plimbă localnicii, părinţii cu copiii îmbrăcaţi în costume de carnaval, bunicii cu nepoţii, cuplurile. Nimeni nu merge ţinându‑se de mână ca noi şi copiii noştri, acesta e certamente un obicei barbar, est‑european... Femeia ligură şi‑a câştigat autonomia, păşeşte băţoasă alături de bărbatul ei, aşa scundă, brună, cu faţa brăzdată de riduri şi picioarele strâmbe, cum e ea. Într‑un loc aud frânturi de vorbă românească; sunt două femei mai în vârstă într‑un grup compact, probabil mama şi bunica venite să‑şi vadă odrasla şi rudele italiene. Şi nu sunt singurele, mai târziu am cunoscut‑o pe Snejana, care e din Chişinău, a terminat Literele la Bucureşti, s‑a căsătorit cu un prieten de‑al lui Luca, au deja un copil, al doilea e pe drum. Iată cum tinerele noastre contribuie la sporul demografic din peninsulă, în vreme ce noi ne împuţinăm vertiginos, peste patruzeci de ani nu vom fi mai mulţi de 15 milioane, afirmă specialiştii europeni, dar mai îngrijoraţi sunt politicienii şi afaceriştii care văd cum se împuţinează piaţa şi li se diminuează pe zi ce trece şi pe nesimţite profitul.
***
Într‑o însorită după‑amiază am adus omagiul nostru Majestăţii Sale Genova. Am vizitat împreună cu copiii centrul istoric. Cele două catedrale – a lui Iisus şi a Maicii Domnului – sunt construite din brâie de piatră de diferite culori: alb, negru, violet, maroniu. În interior, şiruri de coloane monumentale, picturi realizate de mari maeştri precum Rubens, de pildă, sculpturi, fresce, vitralii extraordinare; atâta măreţie sfârşeşte prin a te copleşi. Catedralele sunt cvasipustii; iată de ce am zăbovit emoţionat de‑a dreptul la auzul rugăciunilor intonate de câteva măicuţe pline de zel şi de un preot bătrâior. Am pătruns şi în Palazzo Ducale, un edificiu uriaş care găzduieşte tot felul de întâmplări culturale: conferinţe, galerii de artă, expoziţii – în perioada aceea era o retrospectivă a pointiliştilor italieni – congrese, festivaluri ş.a.m.d. Ce poet nu visează să participe la Festivalul de poezie de la Genova? (Ajuns acasă, am deschis Tratatul de inspiraţie, antologia de poezie contemporană a lui Sorescu, din 1985, care cuprinde şi o seamă de interviuri cu poeţi cunoscuţi la numeroasele întâlniri la care a participat, ştiut fiind faptul că el a fost, în celălalt regim, un fel de reprezentant oficial al culturii române peste hotare. Unul dintre interlocutorii săi a fost Edoardo Sanguineti, poet, critic, profesor genovez, directorul Festivalului amintit. Interviul e din mai 1979, anul primei ediţii, se pare, când tema dezbaterii a fost „Poezia şi publicul”. Atunci, ca şi acum, receptarea poeziei era ca şi nulă. Unii încercau să readucă oamenii înspre poezie apelând la tradiţia ei orală, sau la melanjul cu muzica. Alţii erau mefienţi, acuzând teatralitatea ieşirilor în public, sau chiar imposibilitatea de a fi receptat un text obscur, ceea ce ar da câştig de cauză poemelor facile, cantabile, în dauna celor valoroase. Un poet suedez aminteşte o iniţiativă din ţara sa, care poate părea ciudată, dar care seamănă cu cea lansată de Irina Petraş aici, la Cluj, atunci când a propus Primăriei să accepte să se lipească poeme în autobuze, ori să facă să curgă poeme printre anunţurile privind ora exactă, temperatura aerului etc. pe panourile publicitare din pieţele centrale ale oraşului; vasăzică, în Suedia omul are posibilitatea ca, formând un anume telefon, să i se recite o poezie.)
III
***
Clădirile cele mai impozante din centrul oraşului, locuite pe vremuri de patricieni, negustori bogaţi etc., sunt acum sedii de bănci. Celelalte, la parterul cărora se află tot soiul de magazine, baruri şi alte asemenea, sunt ocupate de imigranţi; cei mai mulţi sunt latino‑americani (numeroşi ecuadorieni) dar şi asiatici, africani. Noaptea, târziu, e bine să eviţi locurile acestea, mi se şopteşte.
***
Un miracol: un proiectil tras de englezi în timpul celui de‑al doilea război mondial a căzut în Chiesa di Gesu, dar n‑a explodat. Un miracolo!
***
Într‑un parc din Nervi copiii şi veveriţele se joacă în voie. Am uitat acasă nucile cu care să ademenim veveriţele. Nu‑i nimic, am luat două pietricele şi le‑am bătut ritmic una de cealaltă. Deîndată una dintre vieţuitoare s‑a apropiat, a amuşinat preajma, gata să muşte din piatra aruncată în faţa ei. Câtă cruzime din parte‑mi! O altă surată atârna straniu pe un trunchi de palmier, gata să cadă în cap.
***
Dar primul „obiectiv” n‑a fost nici unul dintre locurile de pelerinaj ale turiştilor pripăşiţi pe aici, ci Biserica din Pegli şi cimitirul. Am păstrat, împreună cu Gianni, un moment de reculegere la mormântul părinţilor săi. Tatăl său a urmat tradiţia familiei, iar dacă bunii şi străbunii săi au fost mari constructori de ambarcaţiuni, el s‑a specializat în executarea de recipienţi din lemn, buţi, butoaie, şiştare şi altele de acest fel. Multe cripte monumentale, aparţinând marilor familii, dar şi ziduri de marmură unde sunt păstrate urnele cu cenuşa celor dispăruţi. Gianni a ţinut să‑mi arate şi mormântul unui celebru arhitect, fiu al oraşului: pe iarba care acoperă mormântul se află o piatră uriaşă ovală, albă, primită în dar, se pare, de arhitectul însuşi de la japonezi, ca semn de preţuire şi de gratitudine.
***
Într‑o altă zi Gianni m‑a dus să‑mi arate Muzeul maritim. Pe vremuri clădirea unde se află muzeul era debarcader; acolo se îmbarcau emigranţii pentru America. Acum am admirat galerele, galioanele, fregatele şi brigantinele care au creat faima genovezilor de mari constructori, navigatori şi negustori. Am străbătut o galeră pe culoarul îngust care separa cele două rânduri de sclavi care trăgeau la vâsle. Pe acolo se plimba supraveghetorul cu biciul în mână, atent la tot ce mişca în front, gata să pedepsească imediat pe cel ce încerca să tragă chiulul. Pe lângă sclavi, galeoţii şi voluntarii erau cei ce munceau pe galere. Un imperiu financiar clădit pe munca infernală a acestor nenorociţi, asta a fost Republica Genoveză în vremurile ei de glorie! Neam de negustori şi de bancheri, genovezii au ştiut specula orice în favoarea lor. Circula o vorbă în Evul Mediu; cică, după descoperirea Americii de către Columb (genovez sau spaniol, iată o dispută care nu s‑a încheiat încă), aurul şi argintul se năştea în America, murea în Spania şi era îngropat la Genova. Iar cum cei avuţi sunt şi avari, şi lor, genovezilor, le‑a mers buhul de zgârciţi; scoţienii Mediteranei, aşa sunt porecliţi. Acuma rămâne de văzut în ce măsură erau şi mai sunt avari înrăiţi sau doar economi...
***
La Camogli. Strâng pietre de pe prundişul plajei. Gianni zice, citând un poet al locului, Firmi, dacă am reţinut bine numele, autor al unei canţone celebre, că pietrele acestea sunt cuvintele pe care îndrăgostitul nu a avut curajul să le spună iubitei, iată de ce cu ele se hrăneşte marea!...
***
Între Camogli şi Portofino e un munte pe care copiii îl traversează, trecând prin dreptul unei mănăstiri, ca să ajungă pe un istm unde zăbovesc adesea, fac plajă, se scaldă, stau în contemplaţie. Îi spun La Rocca. Mi‑am adus aminte de Valea cu greieri, locul meu privilegiat de la poalele Munţilor Rodnei şi m‑am umplut de nostalgie.
Fragment din volumul „La drum”, în pregătire la editura Limes
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
