Economistul american Joseph Stiglitz este luareat al Premiului Nobel pentru economie în 2001. A publicat multe cărţi de referinţă, câteva au apărut în traducere la Editura Publica. Cea de faţă a apărut în acest an.
Cartea aceasta nu este un volum scolastic obişnuit, ci o culegere de articole şi eseuri scrise pentru diverse reviste şi ziare, în ultimii câţiva ani, pe tema inegalităţii – hăul care s-a căscat, tot mai larg, mai ales în America, dar şi, într-o măsură mai mică, în multe alte ţări ale lumii. Articolele au însă la bază o lungă istorie de cercetare academică, începută pe vremea când eram doctorand la MIT şi bursier Fulbright la Cambridge, în Marea Britanie, la mijlocul anilor 1960. Pe atunci – şi până foarte recent – nu exista aproape niciun interes faţă de acest subiect printre universitarii americani ai ştiinţelor economice. Iată, aşadar, că le datorez foarte mult îndrumătorilor tezei mele de doctorat, doi dintre marii economişti ai secolului XX: Robert Solow (a cărui proprie disertaţie fusese pe acest subiect) şi Paul Samuelson, pentru a mă fi încurajat să urmez această direcţie de studiu, ca şi pentru marile lor revelaţii. Şi îi mulţumesc în mod special lui George Akerlof, primul meu coautor, care a împărţit Premiul Nobel pe 2001 cu mine.
INTRODUCERE
Nimeni nu poate nega astăzi că există o mare divizare în America, separându-i pe cei mai bogaţi dintre cei foarte bogaţi – numiţi uneori „cei 1 la sută“ – de restul lumii. Vieţile lor sunt altfel: au alte griji, alte nelinişti şi alte stiluri de viaţă.
Americanii de rând îşi fac griji când se gândesc cum vor putea plăti studiile superioare ale copiilor, ce se va întâmpla dacă se îmbolnăveşte grav cineva din familie, cum or să se descurce cu banii după ce ies la pensie. În toiul Marii Recesiuni, zeci de milioane de oameni îşi făceau griji la gândul că ar putea să-şi piardă locuinţa. Milioane dintre ei chiar şi-au pierdut-o.
Cei din grupul de 1 la sută – şi, în chiar mai mare măsură, cei din grupul de 1 la mie aflat în vârful piramidei – se confruntă cu un cu totul alt gen de probleme: ce fel de avion particular să-şi cumpere, care e cea mai bună metodă prin care să-şi pună veniturile la adăpost de taxe şi impozite. (Ce se va întâmpla dacă Statele Unite forţează desfiinţarea secretului bancar în Elveţia? Oare nu vor veni Insulele Cayman la rând? Andorra o fi sigură?) Pe plajele din Southampton, se vaită de zgomotul pe care-l fac vecinii, când vin cu elicopterul de la New York. Şi îşi fac griji şi la gândul consecinţelor în cazul în care vor cădea de pe cracă – e aşa de mult până jos... şi, în rare ocazii, chiar se întâmplă.
Nu cu mult timp în urmă, am participat la un dineu găzduit de un membru al grupului celor 1 la sută, un om inteligent şi implicat. Conştientă de marea divizare, gazda noastră adunase laolaltă miliardari, profesori universitari şi alte figuri respectate din societate, care îşi făceau griji în privinţa inegalităţii. Pe măsură ce pălăvrăgeala de început a reuniunii îşi urma cursul, l-am auzit fără să vreau pe unul dintre miliardari – care luase startul în viaţă moştenind o mare avere – discutând cu un altul despre problema americanilor leneşi care încearcă să trăiască pe spinarea celorlalţi. Curând după aceea, au trecut direct la subiectul paradisurilor fiscale, aparent fără să-şi dea seama de ironia situaţiei. De mai multe ori pe parcursul serii au fost invocate Maria Antoaneta şi ghilotina, când plutocraţii reuniţi îşi reaminteau unii altora cât de riscant este să permiţi inegalităţii să crească excesiv: „Amintiţi-vă de ghilotină!“ a fost laitmotivul serii. Şi prin acest refren ei au exprimat mesajul central al acestei cărţi: gradul de inegalitate din America nu este inevitabil; el nu este rezultatul legităţilor inexorabile ale economiei. Este o chestiune de politici economice şi de decizii politice. Este posibil, păreau ei să spună, ca aceşti oameni puternici să facă ceva în privinţa inegalităţii.
Acesta nu este decât unul dintre motivele pentru care preocuparea privind inegalitatea a devenit o maximă urgenţă chiar şi în sânul grupului celor 1 la sută: în număr tot mai mare, ei îşi dau seama că o creştere economică durabilă, de care depinde prosperitatea lor, nu poate avea loc atunci în copleşitoare majoritate, cetăţenii ţării au venituri care stagnează.
În cadrul reuniunii anuale a elitelor lumii de la Davos, în 2014, Oxfam a arătat limpede în ce grad creşte inegalitatea la nivel mondial, atrăgând atenţia că un autobuz în care s-ar urca vreo 85 dintre miliardarii planetei ar însuma tot atâta bogăţie cât jumătatea inferioară a populaţiei mondiale, adică vreo trei miliarde de oameni. Un an mai târziu, autobuzul se micşorase – nu mai era nevoie decât de 80 de locuri. La fel de dramatic, Oxfam a constatat că grupul de 1 la sută din vârful piramidei deţinea acum aproape jumătate din avuţia lumii – şi este pe cale să posede la fel de multă avuţie ca restul de 99 la sută din populaţie, luată în bloc, până în 2016.
Marea divizare se pregăteşte de foarte mult timp să apară. În deceniile de după Al Doilea Război Mondial, America a crescut în cel mai rapid ritm cu putinţă, şi a crescut împreună cu toţi americanii. Cât timp toate segmentele de populaţie şi-au văzut veniturile cum cresc, a fost vorba de o prosperitate comună. Veniturile celor de la baza piramidei creşteau mai repede decât veniturile celor de la vârf.
A fost o epocă de aur în America, dar ochii mei tineri vedeau laturile mai întunecate. Crescând pe malul sudic al Lacului Michigan, în Gary, statul Indiana, unul din oraşele industriale emblematice ale ţării, am văzut sărăcie, inegalitate, discriminare rasială şi şomaj episodic, pe măsură ce recesiunile zguduiau ţara, una după alta. Conflictele sindicale erau ceva obişnuit, muncitorii lutpându-se să obţină partea ce li se cuvenea din prosperitatea pe bună dreptate lăudată a Americii. Auzeam discursuri despre cum America e o societate a clasei mijlocii, dar în cea mai mare parte a lor, oamenii pe care eu îi vedeam ocupau treptele de jos ale acelei presupuse societăţi de mijlocaşi, iar vocile lor nu se numărau printre cele ce influenţau soarta ţării.
Noi nu eram bogaţi, dar părinţii mei reuşiseră să îşi adapteze stilul de viaţă la veniturile realizate – şi până la urmă, mare parte din luptă în asta constă. Purtam hainele rămase de la fratele meu mai mare, pe care mama întotdeauna le cumpăra de la reduceri, dar atentă să ia lucruri trainice, şi mai puţin să economisească de azi pe mâine: nu te scumpeşti la tărâţe ca să fii ieftin la făină, o auzeam spunând. Pe vremea copilăriei mele, mama, care absolvise Universitatea Chicago în toiul Marii Depresiuni, îl ajuta pe tata, care lucra în asigurări. Cât ea era plecată la muncă, de noi avea grijă „servitoarea“, Minnie Fae Ellis, o femeie bună ca pâinea caldă, foarte muncitoare şi extrem de inteligentă. Deşi nu aveam decât zece ani, mă tulbura şi mă frământa întrebarea: de ce ea nu are decât şase clase, într-o ţară despre care se presupune că este atât de bogată şi că le oferă şanse tuturor? De ce avea grijă de mine, şi nu de copiii ei?
După ce eu am terminat liceul, mama şi-a urmat visul ambiţios al vieţii ei: să-şi reia studiile pentru diploma de institutoare şi să predea la şcoala elementară. A predat în şcolile de stat din oraşul nostru, Gary; după ce s-a instalat migraţia spre suburbii a albilor, a rămas printre foarte puţinele cadre didactice dintr-o şcoală care devenise, în fapt, una segregată. După ce a fost obligată să se pensioneze, la vârsta de 67 de ani, a început să predea în campusul din nord-vestul statului Indiana al Universităţii Purdue, străduindu-se să garanteze accesul cât mai multor studenţi. Trecută binişor de optzeci de ani, s-a retras până la urmă din activitate.
La fel ca atât de mulţi alţii dintre contemporanii mei, aşteptam cu nerăbdare schimbarea. Ni se spunea că societatea e greu de schimbat, că e nevoie de timp. Cu toate că eu n-am suferit din cauza greutăţilor cu care s-au confruntat colegii mei de generaţie din Gary (lăsând la o parte un mic grad de discriminare), mă identificam cu cei loviţi de soartă. Abia peste decenii aveam să studiez în amănunt statisticile despre venituri, dar simţeam că America nu este ţara tuturor posibilităţilor, aşa cum se pretindea a fi: existau o sumedenie de ocazii fantastice pentru unii, dar mult prea puţine pentru alţii. Poveştile lui Horatio Alger erau simple basme, cel puţin în parte – mulţi americani, deşi harnici şi perseverenţi, n-au avut nicicând parte de succes. Eu m-am numărat printre cei norocoşi, cărora America într-adevăr le-a oferit o posibilitate: o bursă naţională de merit la Amherst College. Mai mult decât orice altceva, ocazia aceea mi-a deschis în faţă o lume întreagă de alte posibilităţi.
Aşa cum arăt în „Mitul Epocii de Aur a Americii“, când eram în penultimul an de facultate la Amherst, mi-am schimbat specializarea, trecând de la fizică la economie. Îmi doream cu toată fiinţa să aflu de ce societatea noastră funcţionează aşa cum funcţionează. Am devenit economist nu doar ca să înţeleg inegalitatea, discriminarea şi şomajul, ci şi, speram eu, ca să pot face ceva în privinţa acestor nenorociri care îmi afectează ţara. Cel mai important capitol al tezei mele de doctorat, susţinută la MIT sub îndrumarea lui Robert Solow şi Paul Samuelson (care aveau să primească ulterior, amândoi, câte un Premiul Nobel), se concentra pe factorii determinanţi ai distribuţiei venitului şi avuţiei. Prezentată într-o adunare a Societăţii de Econometrie (asociaţia internaţională a economiştilor care se ocupă de aplicaţii matematice şi statistice în economie) în anul 1966 şi publicată în jurnalul acesteia, Econometrica, în anul 1969, teza mea continuă să servească adesea, chiar şi după o jumătate de secol, drept cadru analitic pentru studierea acestui subiect.
Audienţa pentru o analiză a inegalităţii era una limitată, nu doar în rândul publicului larg, ci şi printre economişti. Pe oameni nu-i interesa subiectul. În branşa economică, se manifesta uneori chiar o ostilitate făţişă. Situaţia a rămas neschimbată chiar şi după ce inegalitatea în ţară a început să crească vizibil, cam din perioada în care Reagan a devenit preşedinte. Un economist marcant, laureat al Premiului Nobel şi profesor la Universitatea Chicago, pe nume Robert Lucas, a descris-o elocvent: „Dintre tendinţele care dăunează studiului riguros al economiei, cea mai seducătoare şi [...] otrăvitoare este concentrarea pe chestiuni care ţin de distribuţie“.
La fel ca atât de mulţi alţi economişti conservatori, el susţinea că modul cel mai bun prin care săracii pot fi ajutaţi este creşterea produsului economic total al ţării, „plăcinta întreagă“, din care să ajungă şi la săraci o parte, şi considera că, dacă ne concentrăm pe micuţa porţie acordată săracilor, ne distragem atenţia de la problema cu adevărat fundamentală: cum facem să crească toată plăcinta. De fapt, în ştiinţa economiei există o lungă tradiţie a convingerii că aceste două subiecte (cel a eficienţei şi cel a distribuţiei, al mărimii plăcintei şi al modului în care este împărţită) pot fi tratate separat şi că sarcina economistul este una îngust definită, importantă, dar grea – treaba lui este doar să-şi dea seama cum poate fi maximizată dimensiunea plăcintei. Împărţirea plăcintei e o chestiune de decizie politică, ceva de care economiştii trebuie să se ferească cu orice chip.
Când atitudini ca aceea a lui Lucas erau atât de la modă în branşa economiştilor, nici nu-i de mirare că aceştia nu şi-au bătut capul aproape deloc cu inegalitatea crescândă din ţară. N-au acordat mare atenţie faptului că, în timp ce PIB-ul creştea, veniturile celor mai mulţi americani băteau pasul pe loc. Această indiferenţă a făcut în final ca ei să nu poată veni cu o explicaţie convingătoare despre ceea ce se întâmpla în economie, să nu poată pricepe implicaţiile inegalităţii crescânde şi să nu poată propune politici economice apte să aşeze ţara pe o direcţie de mers diferită.
Tocmai de aceea am primit cu atâta bucurie, în 2011, oferta celor de la publicaţia Vanity Fair de a aduce aceste probleme în atenţia unui auditoriu mai larg. Articolul rezultat, intitulat „Of the 1 Percent, by the 1 Percent, for the 1 Percent” („A celor 1 la sută, de către cei 1 la sută, pentru cei 1 la sută“), chiar a avut o audienţă mult mai largă decât articolul meu din Econometrica, publicat cu zeci de ani în urmă. Noua ordine socială despre care vorbeam în articolul din Vanity Fair – acei 99 la sută dintre americani aflaţi în aceeaşi barcă pe care n-o pot mişca din loc – a devenit sloganul mişcării Occupy Wall Street: „Noi suntem cei 99 la sută“. Articolul prezenta teza care îşi găseşte ecoul în articolele de aici şi în scrierile mele ulterioare: noi toţi aproape, inclusiv mulţi dintre cei aflaţi în grupul de 1 la sută, am ieşi mai câştigaţi dacă ar exista mai puţină inegalitate. Era în interesul luminat al celor 1 la sută să ajute la edificarea unei societăţi mai puţin divizate. Nu doream să instig la declanşarea unei noi lupte de clasă, ci, mai degrabă, să definesc un nou sentiment al coeziunii naţionale, care dispăruse odată cu marea divizare care s-a căscat ca un hău în societatea noastră.
Articolul meu avea drept ţintă întrebarea de ce ar trebui să ne pese de creşterea masivă a inegalităţii – era o chestiune ce ţinea nu doar de valori şi moralitate, ci şi de economie, de natura societăţii noastre şi de sentimentul identităţii noastre naţionale. Existau interese strategice încă şi mai vaste. Cu toate că rămânem în continuare cea mai mare putere militară – cheltuind aproape jumătate din ceea ce se cheltuieşte în toată lumea –,războaiele noastre de durată din Irak şi Afganistan au dat la iveală limitele acestei puteri: nu am fost în stare să cucerim un control clar asupra unor petice de pământ în ţări care sunt mult, mult mai slabe decât Statele Unite. Forţa Statelor Unite a fost dintotdeauna cea a puterii de influenţă, îndeosebi în ceea ce priveşte influenţa morală şi cea economică, exemplul pe care îl reprezintă pentru alţii şi înrâurirea ideilor pe care ţara noastră le cultivă, inclusiv cele referitoare la forma sa de organizare economică şi politică.
Din păcate, dată fiind inegalitatea crescândă, modelul economic american nu şi-a făcut datoria faţă de categorii numeroase ale populaţiei – familia americană reprezentativă are o situaţie financiară mai dificilă decât avea cu un sfert de secol în urmă, ajustând cu inflaţia. Chiar şi procentajul celor ce trăiesc în sărăcie a crescut. Deşi o Chină aflată în ascensiune este caracterizată prin niveluri înalte ale inegalităţii şi un deficit democratic, economia le-a adus mai mult câştig celor mai mulţi dintre cetăţenii acestei ţări: a scos din sărăcie vreo 500 de milioane de oameni, în exact aceeaşi perioadă în care stagnarea a pus stăpânire pe clasa mijlocie din America. Un model economic care nu serveşte majorităţii cetăţenilor săi este puţin probabil să devină un exemplu de urmat pentru alte ţări.
(...)
Articolul iniţial din Vanity Fair şi seria de articole pe care am scris-o pentru „Marea Divizare“ constituie nucleul de bază al acestei cărţi. Timp de aproape cincisprezece ani, am scris, de asemenea, şi un articol lunar de opinie pentru Project Syndicate. Dedicat iniţial efortului de a aduce gândirea economică modernă în ţările aflate în tranziţie către o economie de piaţă, după căderea Cortinei de Fier, Project Syndicate a ajuns în timp să se bucure de atât de mult succes, încât articolele îi sunt publicate acum în ziare din toată lumea, inclusiv în majoritatea ţărilor avansate. Deloc surprinzător, multe din articolele pe care eu le-am scris pentru Project Syndicate se ocupau de unul sau altul din aspectele inegalităţii, şi o selecţie a acestora – alături de articole publicate în variate alte ziare şi periodice – este prezentată aici.
Deşi subiectul principal pe care se concentrează aceste eseuri este inegalitatea, am decis să includ câteva despre Marea Recesiune – articole scrise în perioada premergătoare şi imediat următoare crizei financiare din 2007–2008, când America şi lumea întreagă au intrat într-o perioadă de mare apatie. Articolele cu pricina merită un loc în acest volum pentru că există o interdependenţă inextricabilă între criza financiară şi inegalitate: inegalitatea a contribuit la izbucnirea crizei, criza a exacerbat inegalităţi deja existente, iar adâncirea acestor inegalităţi a creat un important curent contrar în economie, făcând cu atât mai dificilă o revenire robustă. La fel ca inegalitatea în sine, n-a existat nimic inevitabil nici în privinţa profunzimii crizei, nici în privinţa duratei ei. Adevărul este că criza nu a fost un cataclism al naturii, ca o inundaţie sau un seism de-o gravitate care se întâlneşte doar o dată la 100 de ani. Noi ne-am făcut-o singuri, cu mâna noastră, la fel ca în cazul inegalităţii supradimensionate, a fost rezultatul deciziilor noastre economice şi politice.
Această carte are în principal ca subiect economia inegalităţii. Dar, aşa cum tocmai am arătat, nu se poate trage o linie de demarcaţie clară între decizia politică şi cea economică. În diverse eseuri dintre cele care alcătuiesc acest volum, ca şi în cartea mea anterioară, Preţul inegalităţii, descriu nexul cauzal dintre politică şi economie: cercul vicios prin care mai multă inegalitate economică se traduce prin inegalitate politică, mai ales în sistemul politic al Americii, care conferă o asemenea putere necontrolată banilor. Inegalitatea politică, mai departe, face să crească inegalitatea economică. Iar acest proces s-a văzut consolidat pe măsură ce tot mai mulţi americani au fost dezamăgiţi de procesul politic: după criza din 2008, sute de miliarde de dolari s-au dus pe salvarea băncilor, şi prea puţini bani au fost alocaţi pentru ajutorarea celor în pericol să-şi piardă locuinţele. Sub influenţa lui Timothy Geithner, secretarul Trezoreriei, şi a lui Larry Summers, preşedintele Consiliului Economic Naţional – amândoi aflaţi printre arhitecţii politicilor de dereglementare care au ajutat la coacerea crizei –, administraţia Obama nu a sprijinit iniţial eforturile de restructurare a creditelor ipotecare, menite să protejeze milioanele de americani care căzuseră victimă practicilor discriminatoare şi prădalnice din partea băncilor, ba chiar a încercat să se opună acestei iniţiative. Deloc de mirare, aşadar, că atât de multă lume îi blestemă şi pe cei care sunt pentru, şi pe cei care sunt contra.
(...)
În ultimii zece ani, patru dintre problematicile cruciale cu care s-a confruntat societatea noastră au fost: marea divizare – enorma inegalitate care îşi face apariţia în Statele Unite şi în multe alte ţări avansate –, proasta gestiune economică, globalizarea şi rolul statului şi al pieţei. Aşa cum se arată în această carte, cele patru tematici se întrepătrund. Inegalitatea crescândă a fost atât o cauză, cât şi o consecinţă a eforturilor noastre macroeconomice, a crizei din 2008 şi a lungii stări de apatie şi moleşeală care a urmat. Globalizarea, oricâte merite ar avea în stimularea creşterii, a dus aproape sigur şi la o inegalitate mai mare – cu atât mai mult cu cât am gestionat atât de prost globalizarea. Proasta gestionare a economiei noastre şi a globalizării se leagă, mai departe, de rolul pe care grupurile de interese îl joacă în viaţa politică – o viaţă politică în care sunt tot mai mult reprezentate interesele celor 1 la sută. Dar cu toate că politica a reprezentat una dintre cauzele necazurilor noastre actuale, numai prin politică vom putea găsi soluţii, fiindcă piaţa, de una singură, nu o va putea face. Pieţele lăsate de capul lor vor duce la şi mai mult monopol al puterii, la şi mai mult abuz din partea sectorului financiar, la şi mai mult dezechilibru în relaţiile de comerţ internaţional. Numai printr-o reformă a democraţiei noastre – făcându-i pe guvernanţi mai răspunzători în faţa tuturor oamenilor, mai atenţi să le reprezinte interesele – vom reuşi să aruncăm o punte peste marea divizare şi să readucem ţara la o prosperitate împărtăşită de toţi.
Eseurile din această carte sunt grupate în opt părţi, fiecare precedată de un scurt eseu introductiv, care încearcă să explice contextul în care au fost scrise articolele sau să atingă pe scurt câteva dintre subiectele pe care nu am putut să le abordez în spaţiul strâmt al articolelor reproduse aici.
Voi începe cu „Prefaţă – crăpături vizibile“. În anii dinaintea crizei, liderii noştri economici, printre care şi Alan Greenspan, guvernatorul-şef al Rezervei Federale, se puteau împăuna cu o nouă economie în care fluctuaţiile, blestemul permanent al trecutului, aveau să fie lăsate în urmă; aşa-numita mare moderaţie aducea cu sine o nouă eră a inflaţiei reduse şi a creşterii aparent ridicate. Dar cei care au acordat o atenţie fie ea cât de mică problemei au văzut cu toate acestea nu sunt decât un strat subţire de poleială, mascând proasta gestiune economică şi corupţia politică extinse la scară naţională (din care o parte fusese dată la iveală odată cu scandalul Enron); chiar mai rău, creşterea era una de care nu aveau parte cei mai mulţi americani. Marea divizare se adâncea şi mai mult.
Din volumul cu acelaşi titlu, în curs la apariţie la Editura Publica. Traducere de Smaranda Nistor
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
