Dereglementarea
Ca să înţelegem mecanismele care au dus la Marea Recesiune, trebuie să mergem înapoi în timp, spre curentul în favoarea dereglementării căruia preşedintele Reagan l-a sprijinit atât de mult. În „Neghiobi capitalişti“, identific cinci „greşeli“ hotărâtoare, care în acelaşi timp reflectau tendinţe mai ample din societatea noastră şi se stimulau reciproc – culminând cu cea mai gravă criză economică dintr-o perioadă de trei sferturi de secol. Câteva dintre ele ilustrează noua putere a finanţelor – numirea lui Greenspan, pentru că el susţinea dereglementarea, dereglementarea în sine, începută sub Reagan, dar continuată sub Clinton, inclusiv distrugerea zidurilor reglementate între băncile de investiţii şi cele comerciale.
Autorităţile reglementatoare nu au făcut ceea ce ar fi trebuit să facă, dar delictele ca atare au fost comise de sectorul financiar. La vremea în care eu scriam aceste articole, nu puteam percepe decât parţial cât de prost ajunseseră să stea lucrurile. Ştiam că băncile îşi gestionaseră defectuos riscul şi alocarea capitalului – în paralel cu oferirea de bonusuri enorme propriilor conducători pentru treaba minunată pe care o făceau. Ştiam că sistemul de bonusuri în sine crease stimulentul pentru riscuri excesive şi un comportament lipsit de viziune. Ştiam că agenţiile de rating eşuaseră lamentabil în a-şi face datoria de evaluare corectă a riscului de creditare. Ştiam că securitizarea, mult lăudată pentru capacitatea de gestionare a riscului, îi motivase pe iniţiatorii de credite ipotecare să relaxeze standardele de acordare a unui împrumut (ceea ce se numeşte „problema hazardului moral”). Ştiam că băncile nu se dădeau în lături de la practici de creditare rapace.
Dar nu ştiam cât de departe ajunsese depravarea morală a băncilor, disponibilitatea lor de a se angaja în practici exploatatoare, nesăbuinţa lor. Nu ştiam, de exemplu, cât de departe ajunseseră cu creditarea discriminatoare. Nu ştiam de felul în care manipulau piaţa valutară şi alte pieţe. Nu ştiam de neglijenţa cu care-şi tratau înregistrările contabile, în goana lor nebună după mereu mai multe credite neperformante. Şi nu ştiam cât de departe ajunsese comportamentul fraudulos, nu doar din partea băncilor, ci şi a agenţiilor de rating şi a altor participanţi la piaţă. Concurându-se între ele, care mai de care, să acorde un rating mai ridicat (căci erau plătite numai dacă băncile de investiţii „foloseau” calificativele lor, şi le foloseau numai dacă le erau foarte favorabile), aveau toate motivele să ignore deliberat informaţii relevante, care ar fi putut duce la un calificativ mai puţin favorabil.
Capitolele publicate aici chiar oferă, însă, o descriere edificatoare a punctului în care a greşit sectorul financiar.
Pieţele financiare şi creşterea inegalităţii
În aceste articole şi în alte locuri din acest volum, mă ocup pe larg de sectorul financiar, şi din motive întemeiate. Aşa cum atât de convingător a demonstrat Jamie Galbraith de la Universitatea Texas, există o legătură clară între financializarea crescândă a economiilor lor şi creşterea inegalităţii. Sectorul financiar este emblematic pentru ceea ce s-a greşit în economia noastră – un factor major de contribuţie la creşterea inegalităţii, sursa principală a instabilităţii din economia noastră şi o cauză importantă a slabei performanţe înregistrate de economie în ultimele trei decenii.
Fireşte că nu aşa se presupunea că ar fi trebuit să fie. Liberalizarea pieţelor financiare („dereglementarea“) se presupunea că le-ar permite experţilor financiari să aloce mai eficient resursele limitate de capital şi să gestioneze riscurile mai bine; rezultatul se presupunea că ar trebui să fie o creştere mai rapidă şi mai stabilă. Partizanii unui sector financiar puternic aveau dreptate într-o privinţă: e greu să ai o economie cu performanţă bună, fără un sector financiar înalt performant. Dar, precum am văzut de atâtea ori, sectorul financiar nu funcţionează foarte bine, lăsat de capul lui; are nevoie de reglementări stricte, aplicate efectiv şi eficace, atât pentru a-l împiedica să aducă daune restului societăţii, cât şi pentru a avea siguranţa că realmente îndeplineşte funcţiile pe care se presupune că le îndeplineşte. Din nefericire, dezbaterile recente despre reforma sectorului financiar s-au concentrat doar pe prima jumătate a acestei sarcini: cum să împiedicăm băncile şi alte instituţii financiare să dăuneze restului societăţii, expunând-o la asumarea de riscuri excesive sau alte forme de exploatare, acordând prea puţină atenţie celeilalte jumătăţi.
Criza cu care Statele Unite şi lumea s-au confruntat în anul 2008 a fost, cum spuneam mai devreme, un dezastru provocat de om. Mai văzusem şi înainte acest film: cum o combinaţie de idei cu mare putere de convingere (chiar dacă eronate) şi interese puternice îşi pot da mâna în a produce rezultate dezastruoase. Ca economist-şef al Băncii Mondiale, observasem cum, după sfârşitul colonialismului, Occidentul a reuşit să le vâre pe gât ţărilor în curs de dezvoltare idei aparţinând fundamentalismului pieţei libere – multe din ele reflectând perspectivele şi interesele finanţiştilor de pe Wall Street. Bineînţeles, ţările în curs de dezvoltare nu prea aveau de ales: puterile coloniale jefuiseră aceste ţări, exploatându-le fără milă, secătuindu-le resursele, dar fără a-şi bate capul să le dezvolte sistemele economice. Ele aveau nevoie de asistenţă din partea ţărilor avansate, iar ca o condiţie pentru acordarea acestei asistenţe, oficialii de la FMI şi din alte părţi impuneau anumite cerinţe: ca ţările în curs de dezvoltare să-şi liberalizeze pieţele financiare şi să-şi deschidă pieţele interne în faţa unui potop de bunuri din ţările avansate, în acelaşi timp în care ţările avansate refuzau să şi le deschidă pe ale lor în faţa produselor agricole ale Sudului sărac.
Politicile au eşuat: în Africa a scăzut venitul pe cap de locuitor; America Latină a avut parte de stagnare, cu beneficiile creşterii limitate mergând la o pătură subţire din vârful piramidei. Între timp, Asia de Est a pornit pe altă cale; aici, guvernele au fost cele care au condus efortul de dezvoltare („statul dezvoltator”, cum a fost numit fenomenul), iar veniturile pe cap de locuitor s-au dublat şi s-au triplat rapid – ajungând până la urmă să crească de opt ori. În treimea de secol în care americanii şi-au văzut veniturile stagnând, China a trecut de la a fi o ţară sărăcită, cu un venit pe cap de locuitor care nu depăşea 1 la sută din cel corespondent al Statelor Unite şi un PIB care nu depăşea 5 la sută din cel al Statelor Unite, la a fi cea mai mare economie a lumii (măsurată în ceea ce economiştii numesc parităţi ale puterii de cumpărare). Până la sfârşitul următorului sfert de secol, era prognozată să devină de două ori mai mare decât economia Statelor Unite.
Dar ideologiile sunt de multe ori mai influente decât evidenţa. Economiştii pieţei libere nu s-au uitat decât rareori spre succesul economiilor de piaţă administrată din Asia de Est. Au preferat să vorbească despre eşecurile Uniunii Sovietice, care a ocolit cu totul utilizarea pieţei. După căderea Zidului Berlinului şi colapsul comunismului, părea că pieţele libere triumfaseră. Deşi nu aceasta era lecţia de tras de aici, Statele Unite şi-au folosit puterea, în calitate de singură superputere rămasă, pentru a-şi promova interesele economice – sau, mai precis, pentru a promova interesele corporaţiilor sale mari şi puternice. Iar printre acestea, probabil cele mai influente erau cele din sectorul financiar. Statele Unite au împins alte ţări să-şi liberalizeze pieţele financiare. Rezultatul? Rând pe rând, s-au confruntat cu crize – inclusiv unele dintre ţările cărora le mergea atât de bine înainte să-şi fi liberalizat pieţele.
Într-un anumit sens, totuşi, nu ne-am purtat mai rău cu aceste ţări decât ne-am purtat cu noi înşine. Atât sub Clinton, cât şi sub Bush, am aplicat acasă şi în străinătate politicile pe care le cerea sectorul financiar. În „Anatomia unei crime”, abordez acest subiect, al modului în care politicile menţionate au dus la o criză. (În cartea mea intitulată În cădere liberă vorbesc mai pe larg despre aceste probleme.)
Aici, pe mine mă interesează modul în care sectorul financiar contribuie la creşterea inegalităţii. Canalele prin care financializarea a avut aceste efecte sunt mai multe. Sectorul financiar excelează la capitolul vânătorii de rentă economică, de însuşire a avuţiei. Există două moduri de a te îmbogăţi: prin creşterea în dimensiuni a plăcintei naţionale sau prin încercarea de a obţine o porţie mai mare dintr-o plăcintă care deja există – situaţie în care dimensiunea plăcintei se poate reduce. Veniturile de la vârful sectorului financiar au legătură mai degrabă cu aceasta din urmă. Chiar dacă o parte din avuţia celor din sectorul financiar se face pe seama altor oameni bogaţi, inclusiv mare parte din ceea ce se obţine prin manipularea pieţei, un procent însemnat provine din sifonarea banilor dinspre partea de jos a piramidei economice. Acesta este cazul miliardelor generate prin practici abuzive de administrare a cărţilor de credit şi de creditare exploatatoare şi discriminatoare. Dar tot atât de valabil este şi în privinţa abuzurilor de putere de monopol în cazul cărţile de credit şi de debit: comisioanele exagerate pe care ele le impun comercianţilor funcţionează ca o taxă asupra fiecărei tranzacţii – o taxă care burduşeşte conturile bancherilor, în loc să contribuie la bunăstarea societăţii; pe pieţe competitive, comisioanele ajung, inevitabil, să fie transmise mai departe, sub forma unor preţuri mai mari pe care le plătesc oamenii obişnuiţi.
Cel puţin înainte de criză, cei din sectorul financiar se lăudau că ei sunt motorul creşterii economice, că „spiritul lor inovator” dusese ţara pe culmi ale performanţei economice.
Adevărata măsură a performanţei unei economii este dată de nivelul de bunăstare al familiei reprezentative, iar din acest punct de vedere s-a înregistrat o creştere zero în ultimul sfert de secol. Dar chiar dacă am folosi ca unitate de măsură PIB-ul, performanţa a fost una anemică – mult mai proastă decât în deceniile dinainte de liberalizarea financiară şi financializarea economiei –, şi această creştere, atâta câtă a fost, nu prea poate fi pusă pe seama sectorului financiar. Dar, cu toate că e greu de demonstrat orice efect pozitiv asupra creşterii, e uşor de stabilit legătura dintre escrocheriile sectorului financiar şi instabilitatea economiei, evidenţiată cel mai pregnant prin criza din 2008.
Datele despre PIB şi profituri ne spun o grămadă de lucruri despre cum a reuşit sectorul financiar să ajute economia s-o ia pe căi greşite. În anii dinaintea crizei, sectorul financiar a absorbit o porţiune din ce în ce mai mare a economiei – 8 la sută din PIB, 40 la sută din totalul profiturilor corporatiste –, fără cine ştie ce performanţe care să justifice această creştere. A existat, desigur, o bulă a creditării, dar în loc să conducă la niveluri mai ridicate ale investiţiilor reale, care ar fi dus la salarii mai mari şi la creştere durabilă, s-a dus spre speculaţie şi preţuri mai mari pe piaţa imobiliară. Un preţ mai mare pentru terenurile de pe Riviera franceză sau pentru apartamentele din Manhattan destinate miliardarilor nu se traduce printr-o economie mai productivă. Ceea ce ne ajută să explicăm de ce, în ciuda saltului uriaş înregistrat de raportul avuţie/venit, salariul mediu a stagnat şi rentabilitatea reală a capitalului nu a scăzut. (Una dintre legile elementare ale economiei – cea a randamentelor descrescătoare – spune că rentabilitatea capitalului ar fi trebuit să scadă şi că salariile ar fi trebuit să crească. Progresele tehnologice ar fi întărit concluzia că salariul mediu trebuia să crească, chiar dacă unele salarii, pentru anumite tipuri de muncă, ar fi scăzut.)
Excesul de risc din sectorul financiar, combinat cu succesul în a diminua stricteţea reglementării, a dus, într-un mod care era previzibil şi fusese prevăzut, la cea mai gravă criză din ultimele trei sferturi de secol. Ca întotdeauna, săracii au cel mai mult de suferit din asemenea crize, fiindcă ei îşi pierd locurile de muncă şi se confruntă cu un şomaj prelungit. În acest caz, efectele asupra americanilor de rând au fost deosebit de grave, dat fiind că peste 14 milioane de locuinţe au fost executate silit între 2007 şi 2013, şi, dată fiind amploarea reducerilor de cheltuieli guvernamentale, inclusiv pentru educaţie. Politica monetară agresivă (aşa-numita relaxare cantitativă) s-a concentrat mai mult pe restabilirea preţurilor la acţiuni, decât pe relansarea creditării către întreprinderile mici şi mijlocii şi, ca urmare, a fost mult mai eficientă în a reface avuţia celor bogaţi, decât în a-i aduce beneficii americanului de rând sau a crea locuri de muncă pentru el. Iată de ce, în primii trei ani de aşa-numită relansare, cam 95 la sută din creşterile de venit s-au dus la grupul de 1 la sută din vârf şi de ce, la şase ani după izbucnirea crizei, avuţia medie era cu 40 la sută sub nivelurile anterioare crizei.
Mai e încă un rol pe care sectorul financiar l-a jucat în crearea inegalităţii crescânde din America şi din lume (şi a slabei performanţe financiare): am remarcat mai devreme că inegalitatea supradimensionată din ţara noastră este rezultatul politicilor aplicate de guvernanţi. Sectorul financiar a presat pentru adoptarea unor politici de natură să sporească inegalitatea şi a elaborat o ideologie care să le susţină. Bineînţeles, unii participanţi la pieţele financiare s-au constituit în adversari importanţi ai acestui curent, fiindcă există mulţi care îmbrăţişează filosofia „interesului luminat”. Dar, în general vorbind, sectorul financiar a promovat insistent ideea că pieţele lăsate libere au ca rezultate eficienţa şi stabilitatea şi că, pe baza acestei ipoteze, guvernele ar trebui să liberalizeze şi să privatizeze; totodată, a susţinut că impozitarea progresivă trebuie să fie limitată, din cauza efectelor sale adverse asupra stimulentelor; şi a pretins sus şi tare că politica monetară trebuie să se concentreze pe inflaţie, nu pe crearea locurilor de muncă. Iar după ce toate aceste politici au adus după ele Marea Recesiune, concentrarea obstinată pe deficitele fiscale a dus la reduceri de cheltuieli publice care au lovit în cetăţenii obişnuiţi. Aceste politici, la rândul lor, au prelungit declinul economic.
Transparenţa
Părerea cvasigenerală este că economiile de piaţă funcţionează cel mai bine în condiţii de transparenţă – doar cu informaţii bune se poate face o alocare judicioasă a resurselor. Dar în timp ce pieţele – şi mai ales cele financiare – propovăduiesc, poate, transparenţa pentru alţii, fac tot ce le stă în putinţă ca s-o limiteze în ceea ce le priveşte pe ele; la urma urmei, pe pieţele transparente şi competitive, profiturile sunt împinse spre zero. Întrebaţi orice om de afaceri: nu-i deloc amuzant să fii pe asemenea pieţe. Trebuie să te zbaţi ca să supravieţuieşti. Nu prea există potenţial de urcat preţurile. Tocmai de aceea se face atâta tevatură pe seama secretelor comerciale şi a confidenţialităţii. Toate acestea sunt fireşti şi bine înţelese. Dar statul se presupune că vine să încline balanţa de cealaltă parte, pentru a contracara aceste tendinţe şi a sili pieţele să aibă un comportament mai competitiv şi mai transparent. Ceea ce nu se va întâmpla, însă, dacă guvernul a devenit prizonierul corporaţiilor, şi mai ales al pieţelor financiare. În această privinţă m-am simţit eu însumi extrem de dezamăgit de ceea ce s-a întâmplat în timpul administraţiei Clinton. Cumva, te aştepţi ca administraţiile de dreapta să facă aşa ceva, dar nu şi una care pretinde că „pune oamenii pe primul loc”. În „Neghiobi capitalişti”, eu explic cum au creat administraţiile Clinton şi Bush nişte stimulente care să „cosmetizeze cifrele”. Din păcate, administraţia Obama n-a reuşit să se folosească de criza din 2008 ca să impună mai multă transparenţă – permiţând tranzacţiilor cu instrumente derivate netransparente de pe piaţa extrabursieră, care au creat un asemenea haos în timpul crizei, să continue să se desfăşoare, chiar dacă cu unele restricţii.
Rolul economistului
Pe lista cu cei care poartă vina, capitolul despre anatomia unei crime mai adaugă o categorie: cea a economiştilor – numeroşii economişti care au susţinut că pieţele se autoreglementează, care au furnizat aşa-zisele fundamente intelectuale ale curentului în favoarea dereglementării, în ciuda îndelungatei istorii de eşecuri ale pieţelor financiare nregelementate şi insuficient reglementate şi în ciuda progreselor importante pe care teoria economică le făcuse în a demonstra de ce pieţele financiare trebuie să fie şi au nevoie să fie reglementate. Aceste progrese s-au concentrat pe importanţa imperfecţiunilor informaţiei şi a imperfecţiunilor concurenţei – importante în toate sectoarele economiei, dar mai ales în sistemul financiar. Mai mult decât atât, atunci când o firmă oarcare dă faliment, există consecinţe pentru proprietarii ei şi pentru familiile lor, dar, de regulă, nu pentru întreaga economie. După cum au spus liderii noştri politici şi băncile însele, nu putem îngădui ca vreuna din marile bănci să dea faliment. Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci ele trebuie să fie reglementate. Căci, dacă sunt prea mari ca să le lăsăm să cadă, iar ele ştiu acest lucru, asumarea unor riscuri excesive este un pariu unilateral: dacă riscul aduce câştigul scontat, băncile pot să-l păstreze; dacă nu, pierderea o plăteşte contribuabilul.
Legea Dodd-Frank, de reformare a sectorului financiar, nu a făcut nimic în sensul rezolvării problemei firmelor prea mari pentru a fi lăsate să cadă. Într-adevăr, modul în care noi am abordat criza n-a făcut decât s-o agraveze: am încurajat băncile să fuzioneze, ba în unele cazuri chiar le-am forţat, astfel încât concentrarea de putere asupra pieţei este încă şi mai mare decât era înainte de criză. Această concentrare a puterii de piaţă mai are încă o consecinţă: duce la o concentrare a puterii politice, atât de evidentă în lupta continuă pentru adoptarea unor reglementări bancare eficace. Un domeniu în care s-au făcut progrese prin legea Dodd-Frank a fost limitarea posibilităţii ca instituţiile financiare cu asigurare federală să subscrie instrumente derivate – acele produse riscante care au dus la colapsul AIG şi la cea mai costisitoare operaţiune de salvare financiară din toată istoria omenirii. Deşi părerile sunt împărţite în privinţa categoriei din care fac parte aceste produse financiare – instrumente pentru pariuri bursiere sau pentru asigurare –, nu există nicio justificare pentru ca ele să fie furnizate de instituţii emitente de împrumuturi, şi mai ales de cele care beneficiază de garanţia statului. Dar Congresul, cu formulări redactate de însăşi Citibank, a respins până şi această prevedere, în 2014, fără măcar o singură audiere parlamentară!
Influentul documentar Inside Job a pus în lumină ceea ce se prea poate să se fi petrecut în sânul branşei care se ocupă de ştiinţa economiei. Economiştii sunt deprinşi să spună că stimulentele contează – într-adevăr, acesta este cam singurul lucru asupra căruia economiştii par să cadă de acord. Sectorul financiar îi răsplăteşte din belşug pe cei care nu-l contrazic: contracte bănoase de consultanţă, burse de cercetare şi altele asemenea. Documentarul ridică o întrebare: nu cumva acest lucru a influenţat opiniile unor economişti?
Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Publica
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
