– Se spune că aţi stat zece ani în Anglia. De ce v-aţi întors în România? se ridică un tânăr impetuos ce pare a fi un ziarist din Bucureşti.
– M-am întors în 2008, după ce am trăit nouă ani în Anglia. Dragostea de ţară a fost mai puternică decât interesele mele de business.
Studenţii râd, dar Sandu le taie râsul:
– Dragostea de România!
– Câţi bani aţi câştigat în Anglia? insistă ziaristul.
– Altă întrebare, vă rog!
– Este adevărat că aţi făcut peste zece milioane de lire sterline jucând la Bursa de la Londra? atacă o ziaristă cu o voce stridentă.
– Vă mulţumesc! Următoarea întrebare!
– Firma Algorithm a câştigat în 2010 licitaţia organizată de Primărie pentru reabilitarea cu fonduri europene a reţelei de apă şi canalizare a oraşului, rămâne în picioare ziarista.
– Asta nu-i o întrebare.
– Este adevărat că aţi atras fonduri europene de 20 de milioane de euro? vine întrebarea ziaristei.
– Datele sunt publice, vă rog să vă documentaţi!
– Termenul de finalizare a fost depăşit cu 14 luni şi lucrările au fost blocate. Circulaţia şi infrastructura străzilor au fost afectate în proporţie de 50%.
– Următoarea întrebare! zâmbeşte Iulian.
– De ce aţi abandonat lucrările?
– Vă mulţumesc pentru întrebare!
– De ce nu aţi plătit firma căreia i-aţi subcontractat lucrările şi care a săpat 12 kilometri de şanţuri şi tunele pentru amplasarea conductelor de apă şi canalizare?
– Vă atenţionez că, dacă veţi continua să puneţi în circulaţie astfel de informaţii eronate, avocaţii mei vor formula o plângere în tribunal împotriva dumneavoastră şi a instituţiei media care v-a trimis aici. Eu ştiu cine v-a trimis, domnişoară!
– Cu ce v-aţi ocupat înainte de ’89, domnule Bolozan? aruncă ziarista întrebarea ca pe o grenadă şi sala e cuprinsă de un murmur admirativ.
A mâncat rahat cu polonicul! Îmi vine să prind grenada în mâini şi s-o arunc pe fereastra îngheţată. Numai eu ştiu ce-a mâncat Iulian, dragă mamă.
Iulian scoate pistolul şi-l pune la tâmplă. Rânjeşte la camerele de luat vederi.
– Aş putea să scap de judecata voastră, dar e prea uşor pentru voi.
Îşi duce mâna stângă la buzunarul de la piept al hainei şi scoate un plic. Ştiu ce conţine acel plic.
– Aici sunt opt mii de euro! Te rog să-i numeri, nea Sandule! îi întinde plicul bătrânului.
Sandu nu-l atinge. Iulian pune plicul pe catedră. Îşi coboară pistolul de la tâmplă şi-l aşază pe plic.
– Cine vrea să intre în posesia acestor bani, trebuie să mă împuşte în cap.
Iulian a înnebunit, dragă mamă!
– Sunt opt mii de euro. Sunt prea puţini pentru o crimă care va sparge audienţele televiziunilor? Dar nu-i o crimă, oameni buni! Am aici un act legalizat la notar prin care cei opt mii de euro îi revin celui care mă împuşcă în cap. Nea Sandule, te rog să-l citeşti cu voce tare! îi întinde hârtia bătrânului.
Sandu aruncă doar o privire şi se retrage, de parcă ar fi văzut ceva scârbos. Iulian insistă, arătându-i semnătura din josul paginii. Sandu dă din cap numai să scape, e adevărat ce spui, Bolozane!
– Cu aceşti bani, un cetăţean al oraşului nostru îşi poate întreţine familia timp de un an de zile. Haideţi! Nu-i ruletă rusească, este sacrificiu! Semnezi şi tragi! Tragi şi câştigi! Câştigi cu preţul sacrificiului! Oferta este valabilă un minut din acest moment.
Iulian aşază hârtia lângă plicul apăsat de pistol. Se spijină cu ambele coate de catedră, aşteptând ca un barman invizibil să-i aducă un whisky. Sandu sare peste pupitru şi se repede la catedră. Sfâşie hârtia în bucăţele, apucă pistolul şi-l îndreptă spre fruntea lui Iulian. S-a mişcat ca un profesionist. Cu cealaltă mână bâjbâie după plic. Acel plic putea să fie al meu în urmă cu trei-patru ore, dragă mamă.
– Ai să-mi dai nişte bani, Bolozane! Am muncit pentru tine...
– Poliţia! se aude un strigăt.
– Săriţi, îl omoară!
– Lasă pistolul!
Oamenii s-au ridicat. Şi eu m-am ridicat.
– Ţi-ai bătut joc de mine, Bolozane! Ţi-a bătut joc de mine şi de copiii mei! Ţi-am dat şpagă 5.000 de lei ca să-mi pui o vorbă la sindicat să-mi dea şi mie un apartament cu trei camere. Erau bani mulţi în ’88! Mai ţii minte, Bolozane? 5.000 de lei, bani strânşi cu nevastă-mea, care a murit de inimă rea, Dumnezeu s-o ierte! Doi ani de zile m-am rugat de tine să-mi dai un apartament. Era dreptul meu, Bolozane! Mai ţii minte ce-mi ziceai: că sunt beţiv şi că nu-mi fac norma, că stric colectivul şi din cauza mea secţia nu-şi face planul, băga-mi-aş pula în planul tău, Bolozane! M-ai umilit pe dreptul meu! Trebuia să te omor atunci, când te-am bătut la Revoluţie! Nu m-au lăsat Grigore şi cu Nelu, pentru că eu am vrut să-ţi crăp capul şi să mă piş pe creierul tău de jigodie comunistă. Ţi-ai bătut joc şi de munca lor! Ei s-au dus pe lumea ailaltă, s-au dus batjocoriţi! Te omor, jigodie, te omor!
– Criminalule! se aude o voce din sală.
– Eu nu sunt criminal! se întoarce Sandu cu pistolul spre oameni. Jur pe copiii mei că nu sunt criminal!
– Copiii tăi sunt în Germania! se aude o voce flegmatică, dar nimeni n-are chef de glume.
– Mi-am crescut copilaşii într-o garsonieră de doisprezece metri pătraţi, fără baie şi bucătărie. Şi am muncit pentru acest criminal! Bolozan e criminalul! răcneşte Sandu şi îndreaptă arma spre fruntea lui Iulian. Am muncit pentru tine, criminalule, cu oamenii ăştia, câţi am mai rămas! arată cu mâna în care ţine plicul spre figuranţii din primul rând.
– Nebunule!
– Ne dai lapte şi făină ca să te iertăm, nu-i aşa? Dar eu nu te iert, Bolozane!
– Poliţia!
Sandu îşi duce fulgerător pistolul la tâmplă. Ce vrea să facă? Nu-l mai văd. Aud detunătura, apoi ţipete. Studenţii s-au urcat pe bănci şi fluieră.
Un urlet înfiorător acoperă panica. A murit Sandu! A murit Iulian, dragă mamă! Mă ridic pe vârfuri, nu apuc să văd cine răcneşte, dar aud clar răcnetul:
– A înghiţit-o, a înghiţit-o, a înghiţit-o cu totul! Pământul a înghiţit-o!
– Cine a înghiţit-o? Unde a înghiţit-o? se aprind vocile.
– Pământul a înghiţit uzina!
– Care uzină?
– Uzina Mecanică a dispărut!
Recunosc vocea. Apuc să-l zăresc printre oamenii din faţa mea pe domnul Poşircaru, cocoţat pe podiumul catedrei. Strânge în braţe automatul de cafea:
– Uzina nu mai este! A înghiţit-o pământul!
Oamenii mă împing din spate şi mă izbesc de cei din faţă. Studenţii sar peste bănci. Îmi apuc geanta, dar nu pot să mă mişc. Cineva cheamă Salvarea! Sunt prins între trupuri care se îmbrâncesc, se lovesc, se zvârcolesc. Mă sufoc. Aş putea să mor aici. Aşa te-ai împins şi tu la cozile de pe vremea lui Ceauşescu, ca să apuci un kil de carne de porc, dragă mamă? Dar n-ai murit. Eu o să mor sub porcul ăsta de student slinos, care a sărit peste mine şi îmi striveşte pieptul, mă sufoc, mă sufoc, dragă mamă! Îmi tremură braţele. Nu-mi mai simt picioarele. Mă zbat şi mă rostogolesc peste pupitru, pe rândul din faţă, e un loc gol, la mijloc, culoarele laterale sunt blocate, oamenii se calcă în picioare, toţi vor să ajungă la cele două uşi din dreapta şi stânga catedrei, unde este Iulian?, el m-a adus în nebunia asta, el să mă scoată! Rareş a dispărut cu iPhone-ul, ziariştii au fugit, eu stau pe loc, în mijlocul rândului, şi urmăresc cum amfitreatrul se goleşte ca o clepsidră, sar încă un rând de bănci, şi încă unul, am scăpat, mai am trei rânduri până să ies, mă aud strigat din spate, cine să mă strige în haosul ăsta? Poşircaru are dreptate, haosul o să ne chinuiască pe toţi.
Ajung în primul rând, îmi verific paltonul, nu mi-am pierdut niciun nasture, amfiteatrul se goleşte, dar afară se aud vaiete, îl văd pe oţelar înţepenit ca o stafie în acelaşi loc, trebuie să ajung la Olga, a murit Olga, iartă-mă, dragă mamă!
Ies pe hol. Văd femei prăbuşite pe trepte, făcându-şi vânt cu căciulile, şi câţiva figuranţi care înjură şi îşi plâng rănile. Observ un automat de cafea tras lângă perete. Unde e Poşircaru? Mai este un automat postat lângă o coloană din piatră care susţine plafonul. Să-l ia dracu’ pe Poşircaru! Să-l ia dracu’ pe Sandu! Să-l ia dracu’ pe Iulian! Să vă ia dracu’ pe toţi!
Cobor scările spre parter, să fug dracului din facultate! Şi aici e înghesuială, unii vor să coboare, alţii vor să urce.
– Leonid! Leonid!
Numele meu se aude din spate, dar eu vreau să cobor repede. Cobor treaptă după treaptă.
– Leonid!
Mă întorc. O femeie se repede spre mine, parcă ar vrea să mă îmbrăţişeze. Mă apucă de mână. Îi simt degetele fierbinţi în palma mea.
– Leonid, Leonid... Mă mai ţii minte?
Mă clatin şi o privesc în ochii. Îi recunosc ochii, dar nu ştiu cine este.
– Sunt Lidia!
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
