MEMORII/ „Domnule, mie nu-mi plac glumele la masa!” striga Arghezi

"Peregrinari universitare europene" este o cartecare uneste univesitatea româneasca de alte universitati europene(Berlin-Est, Viena, Padova, Paris IV - Sorbona si Udine) siprestatiile stiintifice cu oameni si evenimente din 1954 pânaastazi.

Autorul, Alexandru Niculescu (n. 1928, Craiova),este profesor emerit al Universitatii din Udine si, de cativa ani,profesor asociat al Universitatii din Bucuresti.

A fost profesor (titular) de lingvistica romanicala Universitatea din Bucuresti, Gastprofessor laUniversitatea din Viena (1963-1965), Incaricato laUniversitatea din Padova (1965-1971), professeur associe laUniversitatea Paris IV - Sorbona (1980-1993) si, incepand din 1986,profesor ordinario de limba si literatura româna laUniversitatea din Udine (Italia). Exilat in Franta (1985).

Lucrarile sale principale privesc evolutia sistructura limbii române in comparatie cu celelalte limbi romanice -ceea ce lingvistii români denumesc locul (pozitia) limbii româneprintre limbile romanice. Alexandru Niculescu a preferat savorbeasca despre Individualitatea limbii române printre limbileromanice. Au aparut, sub acest titlu, patru volume (vol. I, II,1965, 1978, Editura stiintifica, Bucuresti, vol. III, IV,1999-2004, Editura Clusium, Cluj). O sinteza a cercetarilor sale aaparut, in Italia, la Verona (2006), sub titlul L'altralatinità.

Alexandru Niculescu a studiat, in lucrarile sale,si probleme ale istoriei crestinismului românesc. (Despre acesteaspecte ale activitatii sale v. Autobiografie stiintifica inrevista Dacoromania (serie noua), 2008, Cluj.

Este casatorit cu profesoara Florica Dimitrescusi are un fiu, Adrian.

In curand, la Editura Logos ii va aparea un volumde memorii din care publicam cateva fragmente

Profesorul Iorgu Iordan, la a carui catedra magaseam, mi-a propus, in 1961, un stagiu de formare ca romanist inOccident. Maestrul dorea sa ma specializez in lingvistica romanicacomparata (cunoscand eu destul de bine limbile italiana sifranceza). Ca stiam franceza, ca orice Român du Danube, nuera de mirare; dar ca vorbeam italiana Iorgu Iordan stia dinItalia, unde, impreuna cu Al. Rosetti, participasem la Congresul delingvistica de la Florenta, din 1956. Eram, pe atunci, un tanarasistent pe care Iorgu Iordan il propusese a face parte din"delegatia" româneasca, pentru ca la congres se discutau problemeale limbilor literare romanice, iar eu scrisesem, cum am maiamintit, un studiu despre "limba si stilul lui B. Delavrancea".Lucrarea mea cerceta mai mult aspectele stilistice. Or, la acelcongres participau si mari specialisti in stilistica romanica (LeoSpitzer, B. Terracini, printre cei mai cunoscuti). In plus, alaturide cei doi academicieni, luasem parte la intilniri stiintifice (laMilano, la profesoara Rosa Del Conte, la Napoli, la profesorul Th.Onciulescu) si, luand cuvantul, imi dovedisem si eu, "tanarulasistent", competenta lingvistica.

In 1957, Iorgu Iordan a reinfiintat, asa cum ammai aratat, Catedra de lingvistica romanica. Romanistica - stiabine eminentul romanist - solicita insa celor care o predau inUniversitate o formatie culturala si lingvistica in celputin doua limbi romanice, afara de limba româna. Pe care, debine, de rau, socotea profesorul Iordan, eu o aveam! O perioada destudiu in Occident imi era deci necesara, pentru"specializare".

Iorgu Iordan voia sa ma trimita la studiisuperioare de romanistica - precum se formase si el - in Occident.La Paris sau la Viena. Prin 1961-1962, România, inca subapasatoarea supraveghere sovietica, isi cauta un drumpropagandistic propriu spre Vest. Si prima etapa in aceste nazuinteoccidentale era Austria (de curand eliberata) cu capitala ei,Viena. Se intamplase in plus si alt eveniment favorabil: lacursurile de vara de la Sinaia, in anul 1961, participaseprofesorul C. Th. Gossen cu sotia sa, iar regretatul Boris Cazacu,directorul acestor cursuri, imi daduse sarcina de a ma ocupa inspecial de acestia, facand cu ei ore "suplimentare" de specialitatein problemele limbii române. Ceea ce imi atrasese aprecierile celordoi "elevi" deosebiti. C. Th. Gossen, un lingvist romanistcunoscut, era atunci profesor la Universitatea din Viena sidirector al Institutului de romanistica. Fusese elev al mareluiWalter von Wartburg (maestrul care isi raspandise elevii in toataEuropa - pana si in Berlin-Est!). Scrisese de curand o lucrareinteresanta despre ceea ce se numea "la mise en relief" (germ.Hervorhebung) - adica despre procedeele stilistice de"reliefare" folosite in limba italiana. Lucrarea sa o citisempartial - ma pregateam chiar sa scriu o recenzie a cartii. Viena,deci, insemna, pentru mine, Gossen, si italiana, si stilistica (defapt, in termenii lui Spitzer, stilistica limbii, nu stilisticaliterara). Parisul?… Era departe, era mare, prea mare pentrucuprinderea mea de studiu. Parisul era literatura si cultura lumii- in România, mai ales, totul era impregnat de valorile culturii silimbii franceze. Franta ma inhiba, precum o constructie gigantacareia nu-i puteam aduce, prin straduintele mele intelectuale,contributii demne de interes. Eram - ma consideram - preaneinsemnat, prea provincial, prea lipsit de sensul maretieifranceze… La grandeur de la France! (De aceea preferasem -si in Facultate - italiana!)

(...) Imi aduc si acum aminte intrevederea cuprofesorul Iordan, in toamna anului 1961. M-a primit in cabinetulsau de director al Institutului de Lingvistica. Iordan aveaposibilitatea sa propuna - prin Ministerul Invatamantului - elevide-ai sai ca lectori in strainatate. "Unde ai dori mata sa teduci?" - a sunat intrebarea lui. "La Paris sau la Viena?"Marturisesc ca am raspuns fara ezitare: "La Viena!". ProfesorulIorgu Iordan, care studiase in special in Germania, mi-a raspuns:"Asa ma gandeam si eu!". Adica "gand la gand, cu bucurie!". Eraseara. Am plecat de la Institutul de Lingvistica, de pe CaleaVictoriei, si, pe drum, spre casa, imi spuneam ca, prin Italia (dela Congresul din Florenta), viata mea se indrepta spre Austria, laViena…

(...) In 1963, Pastele ortodox era despartit decel catolic: al nostru, in aprilie, cel catolic, la sfarsitul luiaprilie - inceputul lui mai.

Intr-o buna zi de aprilie 1963, dimineata,devreme, am primit, telefonic, un mesaj de la MinisterulInvatamantului: "Veti pleca imediat cu tovarasul Iorgu Iordan, lapostul de profesor la Viena"!

Bineinteles, am cerut un ragaz de o saptamana, amdat repede la tradus cateva capitole dintr-un curs de lingvisticaromanica, am fotocopiat unele capitole din cartea binecunoscuta alui E. Bourciez, Éléments de linguistique romane, mi-amcumparat cele de trebuinta tot intrebandu-ma ce s-o fi intamplat -si, pe la sfarsitul lunii, iata-ma in avion, cu profesorul IorguIordan, zburand spre Viena.

Viena era primul oras eliberat - pasnic - de subocupatia militara ruseasca: se vedea clar aceasta bucurie in ochiifiecarui Austriac, mai ales ai celor cu care noi, Iordan si cumine, intram in contact. Viena: lumea libera! Dar si Viena aceeacare, dupa revolutia din Ungaria din 1956, cunoscuse - inprofunzime - dramele luptelor pentru libertate ale poporuluimaghiar.

Nu prea intelegeam noi bine, atunci, in 1963, ceinseamna libertatea, nici care era, as spune, fascinatia acestuimare si cald oras, o adevarata metropola, cum scriam mai sus, incare, pentru noi, Românii, incepea Occidentul, "Vestul". Celelaltetari ale Europei Centrale erau inca sub cizmele comuniste aleSovieticilor dar pareau totusi a fi mai aproape de Occident."Orientul" incepea cu Ungurii si cu noi, Românii. Tara noastra,atunci, aproape ca nu exista pentru Austrieci. Ambasada "RPR" sestraduia sa ne faca oarecum cunoscuti lumii austriece. Pe o stradade langa Burggarten exista chiar o biserica ortodoxa româneasca,infiintata cu multi ani in urma, in vremuri de pace, iar bisericaera instalata, bizar, intr-un… apartament in care, intr-o parte alui, locuia si preotul care oficia slujba! Pe vremea aceea cred caera Moisescu, despre care se spunea ca era ofiter acoperit desecuritate.

Iata-ne, deci, pe Iorgu Iordan si pe mine, ajunsila Viena, in plina vacanta universitara de Pasti 1963. Ce puteamface? Sa ne plimbam prin Viena si, dupa ce se terminau zilelelibere de vacanta, sa facem o vizita la Institut, insotiti deatasatul cultural al Ambasadei. Imi aduc aminte si azi deimpresiile puternice pe care mi le lasau strazile si edificiile pecare le vedeam in calea noastra. Staats-Opern, Kärtner-strasse,Burghof si, mai ales, impunatorul Stephans Dom,catedrala Vienei (unde a trebuit sa ma ascund de profesorul meupentru a ma reculege cateva clipe intr-o rugaciune). Imi dadeam,acum, seama de cele ce-mi spusese odata profesorul ConstantinDaicoviciu din Cluj: "Viena este capitala noastra!". El era dinTransilvania. Eu, in schimb, un "paysan du Danube", valah, abiaacum descopeream Viena.

In sfarsit, la inceputul saptamanii urmatoare, amajuns si la Romanisches Institut! Incepuse, oarecum,activitatea, biblioteca, secretariatul erau deschise, dar…profesorii nu se prezentasera inca la cursuri. In acest Institutsemidesert am intrat noi, trei, cei "trei crai de la Rasarit":Iorgu Iordan, atasatul cultural si cu mine. Tinuta oficiala:pardesiu (lung!), cravata, palarie, drepti, rigizi, pentru ca eram,draga Doamne!, "oficiali"! Ne-a intampinat, parca il vad, un tanarasistent in camasa si pulover, care lucra in camera lui: ArnulfStefenelli, specialist in studii clasice, devenit ulterior, inGermania, incepand din 1982, profesor de filologie romanica laUniversitatea din Passau. Cu o calda naturalete, Stefenelli ne-ainformat - pe coridor - ca profesorul Gossen este in Italia si canu se va intoarce decat in primele zile ale lunii urmatoare, prinmai… Pana atunci, nu pot (eu) incepe cursurile. Deci… repausobligatoriu!

Ne desparteau de aceasta data multe zile. IorguIordan ma instiinteaza ca el nu poate ramane pana atunci. Deciramaneam singur la Viena! Marturisesc ca nu ma prea simteam bine:eram obisnuit a fi insotit, ca o garantie, de cineva mai mare simai bun cunoscator al locurilor si al situatiei decat mine. Imidadeam insa seama ca prezenta lui Iorgu Iordan era pur decorativa:greutatea noii functii de profesor "invitat" cadea in sarcinamea.

(...) In primavara lui 1965 - prin luna mai -poetul Tudor Arghezi a primit Premiul Herder (cu obligatia de arecomanda Fundatiei un tanar bursier). O inalta distinctieculturala, bine retribuita, pe care Fundatia Herder (dupa numelemarelui Johann-Gottfried Herder, 1744-1803, care incurajasedezvoltarea literaturilor nationale), cu sediul in Germania, odistribuia, la Viena, unor valorosi reprezentanti ai culturii dintarile din Est. Tudor Arghezi era primul român premiat. Iarstudenta la filologie (pe atunci) Mihaela Tonitza (mai tarziucasatorita cu talentatul actor care a fost regretatul StefanIordache) era prima bursiera Herder. Profesorul C. Th. Gossen ilpropusese pe Arghezi - la sugestia oficialitatilor din România -,pentru ca romanistul vienez fusese desemnat de consiliul Fundatieispre a face propuneri de intelectuali valorosi "din Est" si aconduce atribuirea premiului.

Pe langa festivitatea oficiala care a avut loc laUniversitate (Rector, consiliu universitar, profesori, ambasadorulRomâniei si personalul Ambasadei - alaturi de ei, studentii mei sicu mine), seara, a avut loc un banchet oferit de AmbasadorulRomâniei, la care am fost si eu invitat. Tudor Arghezi era insotitde familie: pe langa sotia sa, care nu-l scapa o clipa din ochi,erau cu el Barutu si - pare-mi-se - Mitura. Festinul se desfasurain bune conditii conviviale pana cand, in lipsa altor subiecte deconversatie (ce puteau spune niste bieti securisti-functionari deAmbasada unui mare poet, om de frunte al culturii românesti?),cineva din asistenta a inceput a spune "bancuri". Ca sa auzim cutotii vocea ragusita, dar manioasa, a poetului: "Domnule, mie nu-miplac glumele la masa! Mai bine tacem!" Si o puternica tacere s-aasternut peste comeseni, fie din jena, fie din respect, fie, poate,pentru ca isi dadusera seama cat de departe erau, mental, de celsarbatorit…

Eu insa dintr-o data am devenit indraznet!"Maestre, ati accepta sa va intalniti cu studentii de laRomanisches Institut al domnului Gossen (referintaobligatorie!) care studiaza limba si literatura româna?" "Bucuros!"i-a fost raspunsul.

In ziua urmatoare, mare tevatura in sala mare decurs a Institutului de Romanistica. Gossen, doamna Renate Gossen,alti profesori si toti studentii mei erau prezenti. Arghezi- si clanul sau familial - au sosit, punctualissim, primiti deGossen si de mine. In sala de curs, eu am inceput sa fac oprezentare a Poetului si a poeziei sale - asemuindu-i poemele cupoezia lui Federico García Lorca: acelasi apel la straturi socialepopulare, la limbajul colorat al vorbirii vulgare. Am incercat deasemenea sa stabilesc paralelisme cu poezia lui Baudelaire, cureprezentarile ei repugnante transpuse in poem (La charogne -"bube, mucegaiuri si noroi"). Altfel spus, in fata romanistilordin Institut am cautat sa situez opera poetica a lui Tudor Argheziin context european romanic. Studentul (pe atunci) Bruno Stachel acitit doua poeme ale celui sarbatorit, in limba româna si intraducere germana.

I-a placut Maestrului! (De ceilalti nu-mi pasa:ei luau act de similitudini poetice româno-romanice!) In franceza(Arghezi vorbea numai franceza) s-a intretinut cu studentii, cuprofesorul Gossen si cu sotia sa etc. Reusisem sa "incropesc" intermen scurt o reuniune de literatura româneasca contemporana, laUniversitatea din Viena. Unde altadata trecuse Mihai Eminescu,iata-l, acum pe Tudor Arghezi!

Profesorul Gossen, mai ales, era foartesatisfacut. Dar mie, atunci, mi-a incoltit un gand despre care voipovesti mai departe: as putea sa fac eu insumi o propunere depremiere!...