Pasajul Român
În 1860, capitala Principatelor Unite clocotea de o viaţă nouă, plină de speranţe şi de elanuri. Unirea, prinţul român sau prinţul străin, votul universal, împroprietărirea ţăranilor, secularizarea averilor mănăstireşti, independenţa, iată problemele care frământau de peste douăzeci de ani generaţia prezentă şi a căror dezbatere ajunsese acum la intensitate maximă. În faţa vijelioaselor curente de opinii, bărbile albe se retrăgeau intimidate; tineri talentaţi şi plini de elan îşi spuneau cu îndrăzneală cuvântul.
Principalul instrument de agitaţie era atunci presa. Bucurându-se în sfârşit de mai multă libertate, presa uza şi uneori abuza de drepturile ei. Gazetele apăreau şi dispăreau unele după altele, îşi schimbau numele de trei ori pe an, încercând astfel să ocolească sancţiunile unei legi destul de drastice. În epoca aceasta frământată, cartierul general al noilor tendinţe era Pasajul Român. Un vechi adagiu pretinde la vremuri noi oameni noi; mai trebuia însă şi un mediu nou. Pasajul oferea un cadru pitoresc. Ridicat doar de câţiva ani, acest crâmpei de stradă, această mare sală de adunare, de discuţie şi de bârfeală era o sinteză bucureşteană.
Aici e, precum spun unii,
Mititelul Bucureşti.
Cum se înfăţişa prin 1860 Pasajul Român? Dacă s-ar fi oprit cineva pe Podul Mogoşoaiei, nu de mult pavat cu piatră – dar câte pietre, atâtea găuri! – înecat de praf vara şi de noroi iarna; dacă s-ar fi oprit, bunăoară, sprijinit cu spatele de dugheana fraţilor Urseni, peruchierii, unde se vindea „parfum Guerlain, Piver, Pinot”, oglinzi, piepteni şi asortimente de păr, ce privelişte ar fi avut înaintea ochilor? Mai întâi frumoasa clădire nouă, curată şi mândră a Pasajului; era nouă fiindcă abia avea patru ani pe atunci. Un om de iniţiativă, tapiţerul Friedrich Bossel, care făcuse şi un teatru în sala care-i purta numele, cumpărase de la Pericle Ghica locul în pantă din coasta bisericii Creţulescu care lega Podul Mogoşoaiei cu uliţa din dosul Teatrului cel Mare şi clădise pe acel loc Pasajul. Cum acolo fusese mai înainte o uliţă mărginită pe ambele laturi de tarabe cu mărunţişuri, dulciuri şi distracţii ca la Moşi, o înjghebare negustorească ce luase numele de Bazarul Român, numele a fost moştenit şi de pasaj, măcar că mulţi îi ziceau Pasajul Bossel.
Noua trecere pardosită cu asfalt şi cu câteva rânduri de trepte avea la parter prăvălii pe o parte şi pe alta şi, la etaj, apartamente de închiriat. Tot Pasajul era acoperit cu geamuri, astfel încât înăuntru nu ploua, nu ningea, nu se făcea noroi şi nici praf. Acolo trecătorul se găsea la adăpost de obişnuitele necazuri ale capitalei valahe, care l-au făcut pe Saint-Marc Girardin să exclame că la Bucureşti e nevoie de trăsură cum e nevoie de cizme la Paris. Astfel pasajul constituia pentru bucureştenii noştri o binevenită şi atractivă noutate. Unii mai apucaseră a vedea asemenea minunăţii prin oraşele franţuzeşti şi italieneşti pe unde umblaseră, pentru alţii era însă o plăcută surpriză care le dădea o măgulitoare senzaţie de modern.
Este probabil că 1856 a fost anul edificării acestui pasaj, deoarece în acel an Consiliul comunal al Capitalei stabilea ce condiţii trebuie să îndeplinească un pasaj, şi anume: să fie o uliţă mai strâmtă, până la cel mult doi stânjeni lăţime, rezervată numai pentru circulaţia pietonilor, având acoperiş de sticlă şi putându-se închide la ambele capete.
Fiindcă acum ştim despre ce este vorba, să trecem Podul Mogoşoaiei şi să vizităm pasajul. Prima prăvălie pe dreapta, la colţul cu podul, o ţinea „pieptănarul” Hotsch, care avea o vestită prăvălie cu articole de galanterie, în tovărăşia lui Müller; urmaşii lui Müller vor continua în acelaşi local comerţul până în 1925. Cealaltă prăvălie din colţul din stânga era închiriată de librarul Ioanid, celebrul editor de calendare populare şi proprietarul întinsei grădini din strada Polonă, pe locul căreia a luat naştere mai târziu frumosul cartier de vile Parcul Ioanid.
Pe dreapta şi pe stânga lui era o pitorească înşiruire de prăvălii. Dar nu numai de magazine. Ce nu se întâlnea acolo? Cronica rimată a pasajului spunea că în acel mititel Bucureşti
Cărturarii şi nebunii
În Pasaj îi întâlneşti.
Şi, într-adevăr, acolo puteau fi găsiţi cămătari ce dădeau împrumut cu dobândă de sută la sută; primadone gâlcevitoare; gazetari tămâietori ai mărimilor; tineri care jucau în cărţi agonisita părinţilor; fanfaroni care tremurau de frig iarna, în frac şi mănuşi albe; galanţi scoşi din cutie, dar cu hainele încă neplătite; amploiaţi care nu ştiau să scrie şi o mulţime de sirene, marşande care nu se vedeau ziua, dar se foiau al naibii toată noaptea! Lumea aceasta amestecată se întâlnea în Pasaj fie la plimbare, fie cuibărită prin localurile de pe margini: case de joc cu perdele verzi lăsate; dughene de tutungii unde se vindea marfă de Găieşti în loc de tutun de boccele; birturi greceşti şi franţuzeşti; cofetării; chipierii; ateliere de fotografiat unde „te scotea cu trei ochi şi un picior”; apoi coafori care ciunteau la tuns cum ciunteşte grădinarul pomii primăvara; croitori hoţomani care furau la costum trei coţi din opt cât se cerea. Se mai făcea reclamă, în epoca despre care vorbim, unui atelier de „metacromotipie” cu un bogat asortiment de tablouri tipărite în ulei. În sfârşit, jos de tot, sub scară, era „tunelul” unde îşi înecau în vin necazul actorii de la Teatrul cel Mare, neplătiţi cu lunile. Toată negustorimea aceasta nu sta degeaba; aici se făceau afaceri bunişoare şi agonisita mergea la cumpărarea de case şi de moşii, dacă nu lua drumul băncilor din Viena.
Alături de forfota negustorească şi de zvăpăiata agitaţie a tineretului de ambe sexe, deci alături de „nebuni”, după spusa cronicii rimate a pasajului, se mai întâlneau în acel mititel Bucureşti artiştii şi „cărturarii”. O dată C.D. Aricescu recomanda expoziţia de pictură din Pasaj a lui Fidelis Valş. Mai târziu a locuit acolo şi Grigorescu, la nr. 7, în 1870. În Pasajul Român era uliţa ziarelor, aşa cum a fost mai târziu strada Sărindar. Au avut redacţia în pasaj: Românul, Convenţiunea, Reforma, Uniunea Română, Unirea, Informaţiuni Bucureştene, Nichipercea, Satyrul, Ghimpele, Cimpoiul, Revista Română, Concordia, Proprietarul Român etc. Pentru tipărirea acestor foi se găseau în pasaj două tipografii: a lui Copaining şi cealaltă, mai cunoscută, a „Lucrătorilor Asociaţi”, unde era meşter tipograf Petre Ispirescu. Pentru tipărirea revistelor umoristice ilustrate se mai găsea în pasaj şi un „stabiliment” litografic, al lui Daniellis. Se făcea pe atunci o aprinsă gazetărie politică, plină de patimă.
Acolo, la anumite ceasuri ale zilei, puteau fi întâlniţi Hasdeu şi Odobescu; Bolliac şi Pappasoglu, arheologi amatori şi vrăjmaşi fără cruţare; Radu Ionescu şi fantastul Pantazi Ghica; V.A. Urechia şi Bossueceanu de la „Unirea”; ciudatul Valentineanu de la Reforma şi Comăneanu; Ştefan Vellescu, actor şi creator de tipuri; N.T. Orăşanu, copilul teribil al epocii; figura de luptător a lui Marc Antonio Canini şi cel dintâi combatant pentru agricultură ştiinţifică, Ion Ionescu de la Brad; Ion Ghica şi Nicolae Filimon; I.C. Fundescu şi Depărăţeanu; Nicoleanu şi Grigore Grandea şi atâţia alţii, nu numai dintre oamenii condeiului, dar şi actori, cântăreţi şi pictori.
Ei frecventau redacţiile ziarelor la care scriau, sau îşi vizitau prietenii; acolo se porneau interminabile discuţii, mutate după un timp alături, la „cofetăria de la rond”, premergătoarea vestitei „madame din Pasaj”, sau la cafeneaua lui Briol, trecută la nemurire de Filimon în Nenorocirile unui slujnicar: Era un „stabiliment montat după modă şi gustul parizian, unde amatorul de jocuri de noroc găsea, în mic, tot confortul şi atmosfera cafenelelor de pe bulevardele Parisului, adică biliarde, table, şah şi chiar banco-faro la necesitate”. Scriitorul adăuga ca un amănunt pitoresc: „Aici este locul de întâlnire al slujnicarilor sau, mai bine zis, refugiul lor pe timpul cel aspru al iernii. În acest stabiliment se află o masă pe care garsonii cafenelei o numesc în deriziune masa faliţilor, căci mai toţi cei ce şed împrejurul ei nu fac nicio cheltuială”.
La nevoie, colegii cu locuinţa în pasaj dădeau adăpost celor ce se aflau în invaliditate temporară. Era obiceiul ca aceşti boemi ai epocii să se ajute între ei ca fraţii. În acest sens este edificator aşa-zisul roman La Paris cu orice preţ de I.C. Fundescu. Se spunea acolo că personajul principal „îşi făcuse un centru din camera mea din Pasajul Român, din camera de la hotelul Viena, unde locuia Depărăţeanu, şi din chilia de la biserica Enii, unde locuia Philimon. Cu ce trăiam însă? Munceam toţi şi puneam la mijloc. Depărăţeanu avea şi ceva parale. Philimon câştiga mult pentru că avea şi funcţiunea de secretar la Arhivele Statului, era cântăreţ la biserică şi flautist în orchestra Teatrului cel Mare”.
Acolo, în pasaj, se discuta în amănunt politica zilei, ultimul cancan despre cutare sau cutare persoană din „înalta nobilime” sau chixul baritonului Steller de la operă. În atmosfera prietenească discuţiile se prelungeau, rândurile de consumaţii se repetau generos şi minţile se înfierbântau. Nu era deloc neobişnuit ca aceia care intraseră limpezi la minte şi cu opiniile politice sau artistice bine întemeiate să-şi piardă până la urmă aici nu numai credinţele, ranchiunele şi ideile, dar chiar şi obiectele absolut necesare. Aşa a păţit-o o dată însuşi Nicolae Filimon, care, transformat prin nenumărate libaţiuni în tizul său literar Nichita Felinărescu, nu a mai ştiut ce a făcut cu flautul şi a dat anunţ la gazetă să i-l aducă cine l‑o găsi: „Cine va vedea undeva un flaut alcătuit din două bucăţi de abanos negru şi una de fildeş alb, cu clapele de argint şi dispuse pentru un artist stângaci, este rugat să binevoiască a înştiinţa pe proprietarul lui, D.N. Filimon, la redacţia Reformei în Pasajul Român.”
Oamenii se bucurau de un singur avantaj: că de obicei nu locuiau departe şi nu aveau multe trepte de urcat.
Noaptea târziu, când se amânau pe a doua zi aceste îndelungate discuţii de cafenea, înfăţişarea Pasajului era alta. Chefliii (nu erau nici pe departe numai intelectuali) se dezlănţuiau. Bolta de sticlă duduia de strigăte şi de urlete. Beneficiind de întuneric, încurajaţi de ecoul cu nenumărate răspunsuri de sub învelitoarea de geamuri, cei ce se credeau în voce îşi încercau puterea plămânilor răcnind aproximative arii din opere; cine nu le putea ţine piept pe tărâm artistic trântea pe pavaj plesnitori sau, ca să nu se lase mai prejos, miorlăia, guiţa sau răgea, după gust şi posibilităţi. Concertul era întrerupt, numai trecător, de câte o aversă neaşteptată pornită de la etaj, de unde se golea în capul turbulenţilor conţinutul diverselor vase aflate la îndemână.
Viaţa din mica republică a artelor nu era deloc tihnită şi evlavioasă! La această atmosferă zgomotoasă se adăuga scandalul întreţinut de existenţa „marşandelor” de la etaj, care totdeauna au făcut casă bună cu artiştii. Oarecare ispititoare taină o mai provocau şi casele de joc cu perdelele lăsate. Era atunci o vreme când romanul lui Eugène Sue Misterele Parisului făcuse să apară şi la noi, în dâra senzaţionalului său succes, cărţi ca Misterele Bucureştilor de G. Baronzi, Misterele din Bucureşti de I.M. Bujoreanu şi Misterele mahalalelor de N.T. Orăşanu. Nici teatrul nu a scăpat de această influenţă, fiindcă tocmai atunci Iorgu Caragiale juca la Teatrul cel Mare Misterele din Pasaj. Nu cunoaştem textul piesei, dar e probabil că numai titlul era misterios, conţinutul rămânând destul de comun. În schimb, pentru încordarea atmosferei, se trăgea cu pistolul pe scenă, ceea ce producea totdeauna impresie. „Încolo – scria Puang-Hong-Ki (adică Hasdeu) în Satyrul – aceeaşi imposibilitate de intrigă, aceeaşi exageraţiune de moravuri,. Aceeaşi obscuritate de caractere, aceeaşi silinţă de a ajunge la efect prin spectacol: prin căţei, împuşcături, muzică şi danţuri”. După cum se vede, cel puţin latura veselă şi zgomotoasă a pasajului era bine evocată; dar „toate acestea sunt departe de a fi un lucru original şi mai departe de a fi o comedie”.
Alt element „misterios” din Pasaj îl formau acei care se numeau în limbajul vremii „oribilii uzurari”, vădită importaţie literară. Ei ne sunt înfăţişaţi în literatura vremii drept ultima resursă a boiernaşilor şi a artiştilor ajunşi la ananghie. Cămătarul era chemat prin fecior şi venea târşind picioarele, purtând şapcă în cap şi ochelari cu sticla crăpată. Boiernaşul punea amanet blana pentru şase galbeni, cu dobânda de doi sfanţi la galben, dobândă care se opera pe toată luna, chiar dacă banii se cereau numai pentru zece zile. Totuşi cămătarului blana nu i se părea o garanţie îndestulătoare şi mai aduna călimările de pe masă, cărţile din bibliotecă şi „potretul” din perete, care era o litografie după tabloul lui Aman Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul.
Viaţa Pasajului Român a inspirat şi alte condeie, mai simandicoase. Bunăoară pe al lui Vasile Alecsandri însuşi, care a lăsat în manuscris un fel de cântecel comic în franţuzeşte, probabil fragment dintr-o piesă pe care n-a mai apucat s-o termine.
Dans cette ville où le pavage
Fait le bonheur du genre humain,
Il est un célèbre passage,
Appelé „Passage Roumain”.
On y voit un grand étalage
D’opinions et de couleurs,
On y rencontre des frondeurs
Et des principes de passage.
Parfois… un tel, bouillant de rage
Y promène son front rêveur
C’est un Brutus, c’est un sauveur,
C’est un grand homme… de passage.
Parfois aussi une fille peu sage
Y vient vers le déclin du jour
Chercher un éternel amour
Et trouve un amour… de passage.
Enfin, dans cette immense cage
Ouverte aux vents des passions,
Tout passe, amour, opinions,
Comme des oiseaux de passage!
În oraşul acesta în care pavajul/ Îl face pe om fericit/ Există un celebru pasaj/ Numit Pasajul Român.
Aci se văd expuse o mare varietate/ De opinii şi culori/ Întâlneşti frondeuri/ Şi principii trecătoare (textual „de passage”, (joc de cuvinte – N.V.)
Uneori, cutare, fierbând de mânie,/ Îşi plimbă chipul gânditor,/ El e un Brutus, un salvator,/ Un om mare… trecător.
Câteodată o fetişcană nu prea cuminte/ Soseşte pe înserat/ Să caute o iubire veşnică/ Şi găseşte un amor… trecător.
În sfârşit, în această enormă colivie/ În care bate vântul tuturor pasiunilor,/ Totul trece, iubiri şi opinii / Ca nişte păsări călătoare (joc de cuvinte similar – N.V.).
Şi aşa, cu plimbări, cu discuţii, cu biliard şi cu răcnete, se petrecea zi după zi viaţa în pasaj. Târziu noaptea, când toată larma se potolea, când ultimul consumator pleca de la cafenea, silit de chelnerii care stingeau luminile una după alta şi începeau să urce scaunele pe mese, pasajul putea aspira la pacea cuvenită nopţii. Dar, vai!, nu pentru mult timp. Mai trebuia să se îndeplinească încă un „mister” înainte ca „aurora cu degetele ei de roză” să ridice cortina asupra unei zile noi, de altfel asemenea cu toate celelalte. Vom asista deci la golirea caselor de joc de pătimaşii întârziaţi în jurul meselor cu postavul verde.
La biserică la Creţulescu ceasul bate din turn ora trei. Dincolo de cafeneaua lui Briol, în dreptul scărilor ce se afundă în Piaţeta Pasajului, se ivesc trei cete ieşind ca din nişte găuri întunecoase. Sunt membrii „conferinţelor internaţionale”, poreclite astfel fiindcă în jurul meselor de joc se adunau tot felul de greci, polonezi, unguri şi români. Unii părăseau hrubele epuizaţi şi abia mişcându-se, alţii certându-se în felurite limbi şi trântind furioşi cu bastoanele în pavaj, cântând, urlând, fluierând şi răcnind.
Larma deştepta pasajul: se deschideau ferestrele, se striga tăcere, se azvârlea cu ce se găsea mai la îndemână.
În vuietul mărit până la nebunie, o singură fiinţă îşi urma netulburată somnul: sergentul de noapte!… Dar mult nu mai rămânea nici el nesupărat, sărmanul! Pentru că un glumeţ afumat, „atât cât îi stă omului bine” şi mai ales înveselit de greutatea banilor câştigaţi din buzunar, se apropia de paznicul ordinii şi siguranţei şi, punându-i bastonul în piept, declama ca Iancu Jianu din piesa lui Anestin, care se juca atunci la Teatrul cel Mare:
Trage podul mai la vale
Că-ţi trântesc un glonţ în şale,
Trage podul mai la drept,
Că-ţi trântesc un glonţ în piept!…
Împuns la fiecare ameninţare, garantul ordinii se trezea, în fine, speriat…
În coada procesiunii nocturne se târa un biet vânzător de dulciuri, cu tablaua atârnată de gât, bufetul ambulant al celor trei „conferinţe internaţionale”. Se îndrepta şi el obosit spre necăjitul lui adăpost de noapte. Sergentul, trezit brusc din somn, îl umfla din treacăt de păr şi fără multă vorbă începea să-i care. Dar soluţia lui nu era pe gustul „conferenţiarilor”, care protestau zgomotos. Vardistul începea să fluiere, ferestrele se deschideau iarăşi şi scandalul clocotea acoperit sub bolta de sticlă. Vardistul căra îndârjit şi bufetgiul urla…
Atunci unul dintre aşii tripourilor, care îşi zicea cu un nume de împrumut Scarlat, tip elegant ce se îmbrăca la Coulouvrin şi se coafa la Georges, recurgea la soluţia potrivită cu obiceiul pământului: îl lua la înjurături pe vardist, ameninţându-l cu bastonaşul. Şi după ce-l domolea bine şi-l făcea să dea drumul bufetgiului, îi azvârlea de departe o monedă, pe care păzitorul ordinii publice o prindea cu îndemânare în stânga, în timp ce saluta respectuos cu dreapta. Convoiul ajungea acum la scările de jos, deasupra tunelului. Sergentul se lipea bine de perete, salutând trecerea „boierilor”. La urmă, bătutul, cu tablaua după el, îşi târa picioarele ostenite şi bolborosea ceva pe limba lui, frecându-şi căpăţâna…
… Şi iar mai trecea o vreme. Acum Pasajul dormea adânc. Singur sforăitul vardistului ritma trecerea vremii. Până la ziua albă, doar dacă vreun Mitică Râmătorian (eroul nuvelei Nenorocirile unui slujnicar de N. Filimon ), întârziat la vreo Rezi (Personaj din aceeaşi nuvelă ), va mai tulbura timid liniştea atât de meritată a pasajului!
Ceasul din turn de la Creţulescu bătea pe rând patru, apoi cinci. Îi răspundeau la intervale mai grăbite sau mai leneşe cel de la Bărăţie, de la Sf. Sava, de la Sărindar, de la Zlătari… O pisică se furişa pe lângă ziduri cu paşi catifelaţi. Pasajul se răsfăţa, în sfârşit! În cele mai tihnite ale lui ceasuri…
Din volumul Nicolae Vătămanu, Mică istorie bucureşteană, ediţia a II-a în pregătire la Editura Vremea, colecţia Planeta Bucureşti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
