Fostul ambasador Gabriel Gafiţa pregăteşte la Editura Nemira un volum de povestiri în care împărtăşeşte cu cititorii români experienţa acumulată în anii de dimplomaţie. Chiar dacă autorul este diplomat, povestirile din Zahăr şi miere nu sunt memoriile sale, deşi unii ar putea fi convinşi că sunt. Ficţiunea, odată creată, nu se mai lasă ţinută în frâu, iar limba are o răbdare infinită de a se lăsa maltratată de vorbitorii ei.
Ce face o ambasadă când nu mai are steaguri? Cum beneficiază un delegat de servicii extra la hotel? Ce ideal în viaţă are un român de succes în străinătate? De ce o româncă tânără e mai bună decât o româncă harnică? Ce şanse au rromii în Europa şi ce şanse are Europa în faţa rromilor? Cum poţi scăpa de un şef ostil ca să te bucuri de viaţă în locul lui?
Ambiţii, speranţe, eşecuri, confruntări, abuzuri, intrigi, reuşite, toate tratate neutru, rece, fără patimă, tot astfel cum excesele, absurdul şi enormităţile s-au instalat comod în viaţa noastră reală. Ba chiar ne-au devenit simpatice, apropiate, pline de un umor firesc. Atât de firesc încât, transpuse în alte locuri din lume, nu ne mai dăm seama că formează imaginea externă a României actuale.
Gabriel Gafiţa s-a născut la 4 martie 1952 la Bucureşti, ca fiu al editorului şi istoricului literar Mihai Gafiţa. A urmat studii liceale şi universitare la Bucureşti (1959-1975), absolvind Facultatea de Limbi Germanice. În perioada 1977-1990 a fost lector la editura minorităţilor Kriterion. În 1990-1991, a lucrat ca expert guvernamental pentru minorităţile naţionale la Guvernul României, participând cu intervenţii la mai multe reuniuni ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa consacrate problemelor interetnice. În anul 1991 a îmbrăţişat cariera diplomatică, ocupând în Ministerul Afacerilor Externe funcţii de la referent până la secretar de stat. A fost consilier cultural în Marea Britanie şi ambasador în Canada, Malaezia şi Portugalia.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1976. A debutat în revista „Amfiteatru” din Bucureşti în 1968. Prima sa carte a fost volumul de proză fantastică Moartea măştilor (1971). În continuare, a publicat romanele Lumină pentru cei singuri (1975), tradus în Bulgaria (1978) şi Iarna e o altă ţară (1980), care s-a bucurat de o bună primire atât din partea publicului cât şi a presei literare, fiind tradus în R.D. Germană (1983), Polonia (1984) şi Ungaria (1985). În 2012 romanul a fost reeditat în Germania în format e-book. Două romane scrise în deceniul 1980-1989 i-au fost respinse de cenzură, neputând apărea decât după căderea dictaturii: Martiriu parţial (1991) şi Schiţă de portret pentru cap de familie (1995).
O scurtă prelungire
Ambasada avea două consulate generale în subordine: în oraşele T. şi M. Consul general în oraşul T. era dl. Stere Pădureţ. Consul general în oraşul M. era dl. Sofian Zdrâncă. Domnul Stere Pădureţ făcuse patru ani la post şi primise anunţul de rechemare, cu termen în timpul verii, aşa cum se făceau de obicei schimbările de personal. Urma să fie înlocuit la începutul lunii august de un nou consul general, dl. Dorijan Buluţă, a cărui soţie gravidă trebuia să nască în septembrie, drept care familia era pusă într-o dilemă: fie se grăbeau să ajungă la post până la mijlocul lunii iulie cel mai târziu, altminteri soţia nu mai putea zbura cu avionul, fie venea doar soţul singur, iar ea rămânea să nască în România, ceea ce însemna că, o bună bucată de vreme după naştere, nu putea călători cu un copil atât de mic. Asta pentru că noi, ambasada şi consulatele generale, ne aflam într-o ţară îndepărtată, foarte îndepărtată de România, unde se ajungea cu greu, după un zbor lung, cu o schimbare de linie aeriană şi o escală de câteva ore pe unul sau altul din marile aeroporturi europene.
Dorijan Buluţă l-a sunat pe dl. Pădureţ ca să-l întrebe când intenţiona să plece din oraşul T., în aşa fel încât să-şi rezerve biletele de avion din timp, urmând să zboare în mijlocul verii, când lumea era în vacanţă şi călătorea încoace şi încolo. Pe dl. Pădureţ telefonul l-a enervat la culme: cu ce drept venea succesorul lui să pună presiune pe el să plece?
– Da, o să plec, că doar n-o să rămân aici, i-a răspuns el în doi peri nerăbdătorului din Bucureşti.
– Pentru mine ar fi important să fie înainte de 15 iulie, a spus Buluţă şi a explicat împrejurarea cu soţia.
– A, nici nu se pune problema de 15 iulie, a respins dl. Pădureţ subiectul. Mai încolo… poate… mai discutăm.
Buluţă s-a enervat la rândul lui:
– Nu înţelegeţi că aici e vorba despre o naştere? Eu n-am cum să-i spun copilului să-şi amâne venirea pe lume până când vă hotărâţi dumneavoastră să plecaţi.
Asta, domnului Pădureţ - dar mai ales doamnei Pădureţ - li se păruse culmea obrăzniciei. Au pus-o pe seama faptului că Buluţă era cu cel puţin o generaţie mai tânăr. -Unul din ăştia veniţi în minister cu pluta, după revoluţie, mi-a explicat dl. Pădureţ plin de obidă, scăpându-i amănuntul că şi eu eram unul dintre aceia ”veniţi cu pluta”.
– Şi ce mă interesează pe mine copilul tău? îi replicase dl. Pădureţ în ciudă lui Buluţă la telefon. Să se nască naibii când pofteşte. Mie ministerul mi-a fixat termen limită pentru retur 31 iulie şi n-am gând să plec o zi mai devreme, e clar?
În această fază m-am trezit şi eu târât în acţiune. Dorijan Buluţă mi-a dat un telefon la ambasadă să-mi explice situaţia şi să mă roage să-l determin eu pe Pădureţ să plece în prima parte a lui iulie. Mi-a relatat cu lux de amănunte conversaţia lor telefonică şi faptul că ”acest edec al trecutului comunist” spusese despre soţia lui ”să nască dracului când pofteşte”.
Nu a trecut nici măcar o oră şi am primit un telefon de la Consulatul General din oraşul T. Era chiar dl. Pădureţ. Mi-a relatat cu indignare convorbirea avută cu Buluţă şi presiunea insuportabilă pe care acesta o exercita asupra lui pentru a-l face să plece mai devreme de la post.
– Da, dar şi dumneavoastră aţi spus despre soţia lui să nască dracului când pofteşte, i-am amintit eu cu o umbră de reproş în glas.
– A, v-a sunat să mă şi pârască, a exclamat dl. Pădureţ sarcastic. Nu, eu n-am spus de nevastă-sa nimic, ci de copil am spus… în sensul că să se nască la timp, din partea mea. Şi oi fi scăpat şi eu un ”naiba” în conversaţie, cum vi se întâmplă şi dumneavoastră, şi mie, oricui. Dar n-am spus ”dracu” în nici un caz. Vedeţi ce japiţă e tânărul şi cum îmi pune-n gură vorbe?
– Bine, domnule consul general, am vrut eu să încheiem subiectul. Acum pe dumneavoastră, după patru ani la post, de ce vă deranjează atât de mult să plecaţi cu două săptămâni mai devreme, dacă vă roagă un coleg aflat într-o situaţie mai aparte?
– Pentru că, domnule ambasador, mi-a dat Pădureţ prompt replica, eu mai am un lucru important de rezolvat aici înainte de plecare. O problemă de viaţă şi de moarte pentru familia mea.
– Ce anume?
– Ştiţi, fiul meu, Horaţiu, intră în ultimul an de facultate la IT, aici, la Universitatea din T. Fiind diplomat, plătesc taxe de studiu ca şi cum ar fi student local. Dacă ar fi considerat student străin, taxele ar fi aşa de mari că, şi dacă eu cu mă-sa aş mânca numai pâine cu ceapă restul vieţii, tot nu mi-ar ajunge salariul să-l ţin la facultate. De-aia doresc o scurtă prelungire, ca să apuc să-i plătesc taxele pentru ultimul an şi plec. Copilul a făcut aici toată facultatea. Unde să meargă acum, în ultimul an de studiu?
– Şi când trebuie să-i plătiţi taxele? Până la 31 iulie? am întrebat.
– Nu, între 10 şi 15 septembrie, a rostit el calm.
Ce mai puteai spune în faţa acestei situaţii?
– Păi, în cazul ăsta nu vă ajută cu nimic dacă mai staţi până la 31 iulie, am spus. Dumneavoastră mai aveţi nevoie să staţi până la 15 septembrie cel puţin, adică o lună şi jumătate peste termenul indicat de minister pentru retur.
– Exact, cum vă spuneam, o scurtă prelungire.
– Şi ministerul e de acord?
– La telefon mi-au spus că da, în principiu n-ar fi o problemă, dar că important e cum decideţi dumneavoastră. De aceea v-am şi telefonat.
– Şi eu ce să decid? Să se amâne venirea lui Buluţă?
– Ar fi o soluţie, da. Poate cea mai bună. Să-i nască nevasta, să crească puţin copilul ca să poată călători şi, când or fi întrunite toate condiţiile, să vină, că eu nu mă cramponez de post.
– Domnule Pădureţ, i-am spus, ordinul de numire al ministrului pentru Buluţă a fost semnat cu începere de la 1 august. Ştiţi foarte bine că nu mai poate fi schimbat.
– Ba poate fi, domnule ambasador. Orice poate fi schimbat pe lumea asta, m-a asigurat Stere Pădureţ de la înălţimea experienţei sale. Se anulează vechiul ordin şi se face altul nou. Dacă i se explică domnului ministru, nu e nici problemă, o să înţeleagă. Şi dumnealui e om, şi dumnealui are copii, deci o să semneze un nou ordin.
– Şi cine urmează să-i explice?
– Dumneavoastră. Cine e cel mai competent să aprecieze pe spaţiul de acreditare, dacă nu ambasadorul?
– Dar de ce nu scrieţi dumneavoastră direct ministrului, l-am întrebat, explicându-i situaţia şi cerându-i să vă dea o prelungire de mandat? Sunteţi şef de misiune, la fel ca şi mine, aveţi dreptul să vă adresaţi ministrului.
– -Domnule ambasador, cum mi-aş putea permite eu să trec peste capul dumneavoastră? m-a luat Pădureţ sfătos, cu falsul respect ierarhic al şmecherului de profesie. Eu am luat decât nişte referinţe de la minister, ca să vă informez şi să fiţi în cunoştinţă de cauză că se poate. Nu vă rugam eu lucruri imposibile.
Situaţia din oraşul T. mă lăsase fără replică. Până la urmă era vorba de copilul unuia (student) contra copilului altuia (încă nenăscut). Şi din amândouă părţile problema îmi era pasată mie: eu să-l grăbesc pe Pădureţ să plece, tot eu să-l amân pe Buluţă să sosească. Sau să-i găsesc o altă soluţie lui Pădureţ ca să poată rămâne până în septembrie.
Am mai vorbit o dată cu Buluţă: 15 iulie era ultimissimul termen. La 1 august, cum avea precizat în ordin, însemna să vină singur. Era prea târziu pentru soţia lui.
– Am făcut un apel umanitar la înţelegere, mi-a spus Buluţă. Dar Pădureţ e un animal tâmpit şi nu mai rezolv nimic discutând cu el. Singura mea speranţă e în dumneavoastră, domnule ambasador, ca să-l convingeţi să plece mai devreme.
M-am consultat şi cu adjunctul meu. Formula minimei rezistenţe era să cer să se respecte termenele indicate de minister. Adică Pădureţ să stea până la 31 iulie, cum i se comunicase, Buluţă să vină de la 1 august, cum scria în ordinul de numire al ministrului şi, dacă doamna Buluţă nu putea călători, să vină el singur la început, sau să-şi ceară el din Bucureşti amânarea plecării la post din motive familiale. Da, însă, dacă Pădureţ era obligat să plece la 31 iulie, nu-i mai putea plăti fiului său facultatea în septembrie şi deci tânărul era nevoit să plece şi el în România cu facultatea neterminată, motiv pentru ca întreaga familie Pădureţ să mă urască tot restul vieţii că mutilasem destinul unui tânăr. Dacă Buluţă venea singur la 1 august şi stătea despărţit de soţie şi de nou născut până când aceştia puteau călători, avea să mă urască el din toată fiinţa că-l separasem de copil la naştere şi categoric relaţia dintre mine şi viitorul consul general din oraşul T. avea să fie iremediabil compromisă. Dacă Buluţă nu venea, în schimb Pădureţ avea parte de ”o scurtă prelungire”, vorba lui, până când putea veni Buluţă, eu nu aveam ce face cu recunoştinţa celui ce pleca, în schimb rămâneam în braţe cu ostilitatea celui amânat.
Şi atunci am hotărât aşa: să vină în orice caz Buluţă cu soţia în prima jumătate a lui iulie şi urma să vedem ce facem cu Pădureţ până la 15 septembrie, când avea să plece. Am discutat cu directorul de personal din minister şi i-am propus să transfere temporar un post la ambasadă pentru două luni, pentru că aveam şi posibilitate de cazare. Familia Pădureţ nu mai putea rămâne în oraşul T., fiindcă în apartamentul lor (închiriat) urma să locuiască Dorijan Buluţă. La ambasadă era loc destul şi îl puteam notifica pe Stere Pădureţ drept detaşat la consulat în capitală.
– Post nu am de transferat la ambasadă, mi-a spus directorul de personal. Dar dumneavoastră puteţi să-l notificaţi drept viceconsul atât cât are el nevoie. La ambasadă, în oraşul T. sau în oraşul M. Şi să locuiască la ambasadă, dacă acolo aveţi loc.
– Păi, şi eu din ce trăiesc, dacă nu primesc salariu?, m-a întrebat dl. Pădureţ când i-am prezentat soluţia găsită. Sunt eu, nevasta şi băiatul, care avem de stat din iulie până în septembrie. Două luni fără salariu şi cu taxele universitare de plătit…
Fragment din povestirea O scurtă prelungire, inclusă în volumul Zahăr şi miere de Gabriel Gafiţa, în pregătire la editura Nemira, în colecţia Cuaternar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
