Cum poti deveni compozitor? O intrebare banala, la care Vasile Herman zambeste. Nimic mai simplu. Inveti istoria si teoria muzicii, te delimitezi de inaintasi, incerci sa fii original si... compui. Cauti formule muzicale de o maxima expresivitate. Percutia, de pilda, poate conferi unei lucrari camerale valente simfonice. Sunt si alte solutii la indemana compozitorului. Foarte simplu, nu? (Radu Constantinescu)
In primii ani de studentie, am scris numeroase compozitii, dar eram inca departe de ceea ce voiam sa fiu. Dupa anul doi, mi s-a spus ca pot sa ma inscriu din toamna pentru specializarile compozitie sau dirijat. M-am prezentat la cea de-a doua specializare, in fata maestrului Antonin Ciolan, care era seful comisiei si care a spus dupa ce am terminat: "Il iau!". Maestrul Ciolan era un om nu prea inalt, dar robust, chel, cu o fata prelunga, extrem de sigur pe el in tot ceea ce facea. Vorbea intr-o pitoreasca limba cu accent moldovenesc. Formula sa de adresare preferata era "Draguta". Cand dirija, era de o exigenta exemplara. El a fost cel care a pus pe picioare orchestra Conservatorului si a infiintat Filarmonica din Cluj. De orientare germana in ceea ce priveste tehnica dirijatului si conducerea muzicala, se referea intotdeauna la Hans Bulow, la Arthur Nikisch si la alti corifei ai muzicii germane. A intrat in anecdotica faptul ca orchestra Conservatorului, care a evoluat extraordinar sub bagheta sa, avea anumite parole pe podiumul de concert. Ciolan sustinea parerea ca, pentru a asigura o crestere a sonoritatilor, un crescendo, trebuie sa pornesti de la piano. Tot asa, cand descresti, trebuie sa pornesti de la o intensitate sonora mare. Toate aceste momente interpretative aveau nume codificate (Bulow, Nikisch), pe care le cunosteau doar instrumentistii. Asa se face ca, prin 1955, orchestra Conservatorului din Cluj, aflata la Bucuresti in primul sau turneu, i-a pus in incurcatura pe colegii din Capitala. La o repetitie, cand dirija unul dintre studentii sai, Antonin Ciolan, stand cu mainile la spate, arunca spre orchestra faimoasele parole: Bulow, Nikisch. Rezultatul era formidabil. Instrumentistii bucuresteni nu au inteles la inceput despre ce era vorba, dar, ulterior, au preluat si ei modelul clujean.
Revenind la examen, trebuie sa spun ca, din nu stiu ce motive, cei de la secretariat nu m-au trecut admis, asa ca a trebuit sa ma inscriu la compozitie. Ne-am prezentat trei candidati: Cornel Taranu, Schuster Klaus si eu. Se pare ca examinatorii, Tudor Jarda si Iuliu Muresan, au fost multumiti, intrucat am fost anuntati ca am reusit toti trei, asa ca, in toamna lui 1953, iata-ma ajuns la clasa de compozitie a profesorului Sigismund Toduta. Metoda de predare a compozitiei in cazul lui Toduta era cunoscuta ca una bazata pe stiluri. Adica fiecare forma muzicala trebuia sa fie trecuta de student prin toate stilurile, de la Renastere, baroc, clasicismul vienez, la romantism si, in final, la asa-zisul stil propriu; numit impropriu asa, fiindca nu era posibil ca un invatacel sa aiba inca din primii ani de studiu un stil propriu. In acelasi timp, Toduta cerea tuturor imitatii dupa Bach, Mozart, Beethoven, Schuman, mai putin dupa Debussy sau alti compozitori mai apropiati in timp de noi. Iata, insa, ca, de undeva dinspre Bucuresti, au inceput sa vina vesti ca acolo, la clasele de compozitie, era mai multa libertate, in sensul ca studentul, dupa ce invata o forma anumita si elementele ei constitutive, avea libertatea sa evolueze cum dorea din punct de vedere stilistic si tehnic. Noi, la Cluj, am continuat pe linia traditionala. Din pacate, aceasta abordare stilistica avea si o fateta negativa, deoarece studentul era constrans sa lucreze intr-o maniera oarecum clasica, ceea ce pe mine m-a marcat atat de puternic, incat cu greu am putut scapa de unele procedee, cum ar fi imitatia polifonica, care m-au stapanit pana foarte tarziu si mi-au franat oarecum evolutia stilistica si tehnica. Aceasta abordare i-a indepartat de Toduta pe unii dintre elevii sai, care au preferat sa se duca la Bucuresti. Printre ei - Mihai Moldovan, Liviu Glodeanu, Mircea Istrate. Timpul le-a dat dreptate. Ei s-au impus in Capitala drept compozitori de mare valoare.
In 1957, la terminarea studiilor, a trebuit sa prezint lucrarea de absolvire, avand de optat intre o prima parte de simfonie, un act de opera si un oratoriu/o cantata. Am ales oratoriul, care s-a numit Pintea Viteazul, pentru cor barbatesc, orchestra si doi solisti. Rememoram aici timpuri ale copilariei, intrucat actiunea se petrece in Maramures. Sunt constient ca aveam anumite afinitati cu muzica respectiva si cu subiectul luat din poezia populara, intrucat se spune ca familia noastra este urmasa lui Pintea, chiar daca nu am gasit nici o dovada concreta a acestei descendente. Oratoriul a primit calificativul foarte bine, dar nota maxima nu mi-a adus nici un folos. De abia de acum incepea greul...
Pana prin 1962-''63, nu am reusit sa-mi formez un stil. L-am abordat la inceput pe cel neoclasic, pe baze folclorice. Apoi, mi s-a parut un drum inchis. Am adoptat un stil ultracromatic, bazat tot pe forme clasice: sonata, suita etc. Nici acesta nu mi s-a parut suficient de expresiv. Urma sa gasesc altceva. Am fost obsedat de Hindemith, apoi de Bartok, dar toate acestea nu ma duceau nicaieri. O intamplare fericita mi-a pus in mana o serie de partituri si carti care m-au scos la liman. O cunostinta de familie, cetatean american cu resedinta in Venezuela care a vizitat Romania, m-a intrebat la plecare ce doresc sa-mi trimita. I-am facut o lista cu note si carti. Nu dupa multa vreme, am primit un pachet voluminos in care erau partituri de Stockhausen, Stravinski, Boulez, "Istoria dodecafoniei" a lui Roman Vlad. Toate acestea mi-au limpezit gandurile. Mi-am dat seama ca drumul meu trebuie sa treaca neaparat prin modernism si prin avangarda. De acum va incepe "simfonia creatiei" care va cuprinde, in special, creatie simfonica si de camera de factura simfonica.
M-a fascinat percutia care da unei formatii instrumentale un suflu simfonic. Prima mea lucrare reusita ca urmare a acestei abordari compozitionale s-a intitulat Variante pentru doua clarinete, pian si cinci grupuri de percutie. Era un fel de simfonie scurta, cantata in octombrie 1965 de catre Filarmonica din Cluj, sub bagheta lui Emil Simon. Am avut mari emotii. Succesul pe care piesa l-a avut chiar si la public m-a facut sa fiu mai sigur pe mine. In acel moment, mi-am dat seama ca am depasit stadiul primitiv folcloric al creatiei din momentul absolvirii facultatii. Incepeam sa-mi conturez un stil cu adevarat propriu, care s-a consolidat in aproximativ patru-cinci ani.
Cu timpul, lucrarile simfonice sau semisimfonice au dobandit un timbru special, care aducea o nota autohtona in cadrul modernismului. Aici as include Cantilatii pentru orchestra sau Cantata nr. 1 pe versuri de Marin Sorescu, unde aveam un ansamblu mai special, cu o soprana, doua piane, o viola si trei grupuri de percutie. Asemenea modalitati de lucru au produs oarece valva si au contribuit la infiintarea, pe plan national, a unor ansambluri speciale, ca de pilda Ars Nova al lui Cornel Taranu. Reciproc, acestea au stimulat compozitorii care doreau sa se plaseze pe orbita avangardei si a modernismului. Primul concert al Ars Novei a avut loc in 1968 si Cornel Taranu mi-a comandat in acest scop o lucrare. M-am gandit sa compun o suita cu urmatoarele instrumente: un flaut, o marimba, un vibrafon si un percutionist. Am intitulat-o: Episoade. Lucrarea a fost bine primita, tiparita si cantata in tara si peste hotare. Abia acum puteam spune ca am ajuns la un drum propriu. Dar aparuse o alta problema.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
