La 16/29 iunie 1913, Bulgaria isi ataca aliatii, Serbia si Grecia. Motivul: neintelegerile legate de impartirea Macedoniei otomane. Incepe astfel cel de-al doilea razboi balcanic. Bulgaria este nevoita sa lupte si impotriva Romaniei si Turciei, astfel incat, in scurt timp, este obligata sa ceara pace. Tratativele se desfasoara la Bucuresti, iar pacea incheiata la 28 iulie/10 august duce la o modificare majora a granitelor in Balcani. Bulgaria se considera marea perdanta a acestui tratat de pace. In schimb, prestigiul international al Romaniei este la apogeu. Atmosfera din Bucurestii acelor luni este surprinsa de diplomatul bulgar Petar Neikov, un avizat observator al realitatilor romanesti.
Intr-o calduroasa zi de iulie, delegatia bulgara a plecat spre Bucuresti. In componenta ei intrau Dimitar Toncev, ca sef al delegatiei, generalul Ivan Ficev, Simeon Radev, colonelul Stancev si altii. Linia principala se gasea in mainile romanilor si trenul special care transporta delegatia a trebuit sa ocoleasca prin Plovdiv si Stara Zagora. Singura cale inca libera, care ne lega de restul lumii.
Inca din primele intruniri ale conferintei am fost pusi fata in fata cu soarta noastra de neinvidiat. Unanimitate intre adversarii nostri si lipsa oricarui sprijin, chiar si din partea marilor puteri favorabile noua. S-a intamplat astfel ca, in ceasul hotarator, Bulgaria sa fie lipsita de orice fel de sprijin.
Adversarii nostri si-au trimis la Bucuresti intaii oameni de stat, cu recunoastere europeana: Venizelos si Pasic. Seful delegatiei romane, batranul profesor si premier Titu Maiorescu, a fost ales presedinte al conferintei. In sala de sedinte si la desele receptii am urmarit cu deosebita atentie discursul si gesturile fruntasilor coalitiei antibulgare. Plini de curtoazie, de maniera tipic europeana, de dinainte de Versailles si Neuilly, insa precisi si nemilosi.
Si eu, ca si ceilalti, am fost prezentat acestor fruntasi carunti. Pentru mine erau ca niste batrani din Biblie, desi cu exceptia lui Titu Maiorescu nu erau atat de inaintati in varsta. Toti aveau insa barbi albe si fete destul de livide, ce purtau urmele tensiunilor zilnice. Pe Venizelos il vedeam pentru prima data. Ochii lui scanteiau din spatele ochelarilor cu rama din aur, iar buzele lui schitau un zambet subtire dispretuitor. Cu lunga sa barba alba, Nikola Pasic semana cu un Mos Craciun venit nu sa dea, ci sa primeasca daruri. Cu batrana sa figura imperturbabila, Maiorescu intruchipa logica implacabila a invingatorului. Iar aristocratul Alexandru Marghiloman privea cu infumurare la aceasta intalnire a plebeilor balcanici.
Am sa redau o intamplare interesanta si destul de amuzanta pe care am trait-o
intr-una dintre cele mai tensionate zile ale conferintei. Intr-o zi, coboram pe scarile hotelului Continental, unde era cazata delegatia bulgara. In holul hotelului am dat peste presedintele conferintei, Titu Maiorescu, si importantul membru al delegatiei romane, Alexandru Marghiloman. S-au uitat la mine, iar Maiorescu m-a intrebat daca in hotel mai este careva dintre delegatii bulgari. Am raspuns ca in acel moment nu era nimeni.
- Avem, zise Maiorescu, un anunt important pentru delegatie. Il vom face in prezenta dumneavoastra. Unde ne putem retrage pentru un moment?
Am dorit sa-i invit sus, in apartamentele delegatiei. Insa oaspetii se grabeau. Marghiloman a aruncat o privire spre liftul a carui usa era deschisa.
- Sa intram aici, a spus el.
Am intrat. Insa din hol veneau spre lift si alti oaspeti ai hotelului. Atunci Maiorescu a atins un buton si liftul, model vechi, a inceput sa urce incet. Seful delegatiei romane a inceput sa vorbeasca, insa in timp ce vorbea, liftul a ajuns la ultimul etaj, unde alti oaspeti asteptau sa coboare. Iar a fost atins butonul si am inceput sa coboram. De trei ori am urcat si coborat, pana cand Titu Maiorescu si-a dus la bun sfarsit anuntul.
De fapt, acest anunt era un raspuns la demersurile noastre pe langa presedintele conferintei de pace, prin care rugam Romania sa intervina pe langa sarbi pentru ca acestia sa puna capat operatiunilor militare din jurul Vidinului. Ca o expresie a sentimentelor sale prietenesti fata de Bulgaria, Maiorescu imi comunica ca guvernul roman a intervenit pe langa cel sarb pentru sistarea operatiunilor militare in jurul Vidinului si ca sarbii au decis sa dea un ordin in acest sens.
Putin mai tarziu, intr-o zi de august, tratatul a fost semnat, cu mari ceremonii. Te deum-uri, audienta regala la Sinaia, dineuri de gala si baluri in Bucuresti. O ploaie de medalii a curs peste delegati. La examinarea scrisorii prin care Ministerul Afacerilor Straine ne solicita o lista pentru decoratii, generalul Ficev, a carui tinuta demna a facut o puternica impresie in mediile romanesti si care a participat pana la final la toate ceremoniile oficiale, a luat cuvantul si a spus: "Cred ca romanii vor intelege starea noastra sufleteasca si nu se vor ofensa daca vom refuza decoratiile pe care ni le-au propus". Am refuzat decoratiile si romanii nu s-au ofensat. Nu ne-a ramas decat sa ne intoarcem la Sofia cu capetele acoperite de cenusa.
Imi era insa scris sa ma intorc din nou in Bucuresti. La sfarsitul lui septembrie 1913, ministrul afacerilor straine, Nikola Ghenadiev, m-a avansat la rangul de secretar I si m-a numit iarasi la Bucuresti, unde am stat pana in august 1916, cand Romania ne-a declarat din nou razboi. Mi-au spus ca se impune sa ma intorc, deoarece a fost numit un nou ministru plenipotentiar, in persoana lui Simeon Radev, fost coleg de facultate la Geneva. Sederea mea in capitala Romaniei, dupa ce ca nu a fost dorita, a devenit de-a dreptul neplacuta. Evenimentele au decurs de asa natura incat au fost zile in care atmosfera de aici a devenit aproape insuportabila.
Romanii nu au nutrit niciodata mari simpatii fata de mine si de aceea ii irita faptul ca bulgarii se incapatanau sa tina in Legatia de la Bucuresti pe cineva nascut in aceasta tara, care vorbea limba romana precum un roman si avea relatii de rudenie in randul societatii bucurestene. Stiam bine ca Siguranta Statului urmarea cu atentie fiecare miscare a mea si trebuie sa recunosc ca acesta nu este un sentiment deosebit de placut.
Intrasem deja intr-o perioada a razboaielor consecutive, cu scurte perioade de pace. Razboaiele se insirau unul dupa altul: in 1911 - cel italo-turc; 1912 - primul razboi balcanic; 1913 - cel de-al doilea razboi balcanic. Si iata ca in vara lui 1914 a izbucnit si primul razboi mondial. Acesta ne-a surprins la Busteni, un sat de munte langa Sinaia. In resedinta de vara a regelui, diplomatii asteptau cu infrigurare consiliul de coroana, care urma sa decida comportamentul Romaniei. Alternativa era urmatoarea: isi va indeplini obligatiile de aliat al Puterilor Centrale sau va prefera sa ramana, macar pentru o perioada, neutra. Batranul rege dorea sa ramana credincios cuvantului sau de Hohenzollern. Unii dintre conservatori il sprijineau, insa in ultimii ani, in special in ajunul razboaielor balcanice, intervenise o vizibila schimbare in relatiile dintre Berlin si Viena, pe de o parte, si Bucuresti, pe de alta parte.
De la inceputul anului, ministerul nostru de externe era condus direct de premierul Vasil Radoslavov. Acesta si-a inchipuit ca momentul este cel mai potrivit pentru a exercita presiuni asupra Romaniei si a-i aminti obligatiile de aliat. Intr-o frumoasa zi de august descifram la Busteni o telegrama prin care ministrul plenipotentiar era insarcinat sa faca grabnic demersuri in acest sens. Insa Simeon Radev a reactionat ca un om politic, nu ca un birocrat si nu a dus la bun sfarsit aceste instructiuni. Imediat dupa primirea telegramei am inchiriat un taxi si am plecat spre Ploiesti. Acolo, intr-o incapere a statiei de telegraf si posta, cu un telegrafist la dispozitia noastra, intre Simeon Radev, la un capat al firului, si Radoslavov, la celalalt capat, s-a legat o cearta senzationala cu telegrame pe care neincetat le cifram si descrifam. Aceasta cearta a durat aproape patru ore si in cele din urma, pe la 10 seara, Radoslavov si-a retras instructiunile. Ma intreb astazi, care alt reprezentant diplomatic bulgar ar fi avut, intr-un asemenea moment decisiv, nu numai simtul politic, dar si bravura personala, de a manifesta o rezistenta indarjita impotriva unui ordin clar al sefului sau. Simeon Radev nu era insa diplomat de cariera.
Decizia Consiliului de coroana, care a avut loc cateva zile mai tarziu, a fost asa cum era de asteptat: Romania si-a proclamat neutralitatea.
Traducere si adaptare: Daniel Cain
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
