28 iulie 1914. Evitat de cateva ori, Marele Razboi izbucneste in cele din urma. Ce facem? se intreaba politicienii de la Bucuresti. Un Consiliu de Coroana convocat la Sinaia da raspunsul: neutralitate. Deocamdata. Neutralitatea nu este decat o perioada necesara pentru pregatirile de razboi. Romania devine obiectul presiunilor celor doua tabere beligerante - Antanta si Puterile Centrale. Cum romani se gasesc si in Rusia, si in Austro-Ungaria, diplomatiile ambelor parti au ce oferi. Ionel Bratianu, aflat la putere din ianuarie 1914, se arata "prudent" si "rezervat" in privinta momentului intrarii Romaniei in razboi. Dupa doi ani in care nu s-a vorbit decat de iesirea din neutralitate, in august 1916 se ajunge la o intelegere intre Romania si Antanta: intrarea in razboi, in schimbul recunoasterii de catre Aliati a drepturilor ei asupra tuturor teritoriilor locuite de romanii din Austro-Ungaria. Atmosfera din Bucurestii acelor luni este surprinsa de diplomatul bulgar Petar Neikov, un avizat observator al realitatilor romanesti.
Pentru politica externa romaneasca, decizia Consiliului de Coroana din 1914 a reprezentat o cotitura decisiva. A devenit tot mai clar ca in ambele partide de guvernamant se intensifica tot mai mult curentul conform caruia tara nu numai ca trebuie sa se rupa de Tripla Alianta, ci si sa se alature, la momentul oportun, Antantei, care oferea perspective mai largi pentru o Romanie Mare.
Au inceput mari pregatiri militare - chipurile pentru pastrarea neutralitatii, in realitate insa pentru o interventie impotriva Ungariei vecine. In vara lui 1915 aceste pregatiri au devenit foarte palpabile in zona muntoasa din jurul Sinaiei, unde ne petreceam pe atunci lunile de vara. Spre mijlocul lui iulie, am intreprins o excursie care trebuia sa dureze doua-trei zile. Am stabilit traseul, fara sa-mi dau seama ca acesta trece prin zona de granita. La sfarsitul primei zile, frant de oboseala dupa un drum lung si foarte abrupt, am ajuns langa cabanele unei centrale hidroelectrice, amplasata la o altitudine de peste 2000 m. Aveam acolo cunostinte care ma invitasera sa-i vizitez.
Spre surprinderea mea, am observat de departe miscari de oameni si animale
intr-o poiana de langa centrala. Acolo se aflau, amestecati, civili si militari, care stateau langa cai. Doua-trei persoane s-au rupt din multime si au venit spre mine. Una dintre ele era celebrul director al Sigurantei Nationale, Romulus Voinescu, care mi-a amintit, fara nici un fel de introducere, ca zona este interzisa si ca trebuie imediat sa ma intorc inapoi in Sinaia. I-am raspuns ca acest lucru nu este cu putinta. Se lasa noaptea si eram extrem de obosit. A intervenit colonelul care il insotea pe Voinescu si, dupa o scurta deliberare, mi-au permis sa innoptez, cu conditia ca a doua zi sa plec foarte devreme.
Si asa s-a intamplat. Numai ca la intoarcere m-a prins o furtuna strasnica, m-am ratacit si m-am trezit intr-o rapa, care dadea in trei mari prapastii. Am fost nevoit sa-mi petrec doua nopti sub cerul liber si abia in a treia zi am reusit, dupa o catarare foarte dificila, sa ajung pe creasta muntelui si sa gasesc drumul spre Sinaia.
Acest incident si in special faptul ca
m-am intors la trei zile dupa intalnirea din zona interzisa au provocat senzatie, iar ziarele au profitat de aceasta intamplare. Am devenit un om suspect, iar unii m-au acuzat de spionaj in favoarea Ungariei.
Intre altele fie zis, statutul meu printre romani devenea tot mai dificil. Suspiciunile autoritatilor sporeau de la o zi la alta. Atasatul nostru militar isi desfasura cu abilitate activitatea de culegere de informatii, iar banuielile cadeau in special asupra mea. Se stia ca am - nu numai in Capitala - relatii personale si de rudenie si ca vorbesc limba ca un roman. Iar suspiciunile romanilor s-au intensificat dupa ascensiunea nefericita pe varfurile Carpatilor.
Lucrurile au mers pana intr-acolo incat, atunci cand, prin dispozitie de la Sofia, trebuia sa merg la Predeal, la granita maghiara, pentru a organiza trecerea prin Romania a tinerilor mobilizati, care locuiau in strainatate, ministrul de interne, Vasile Mortun, nu mi-a permis acest lucru si a declarat ca oricine altcineva ar putea merge in locul meu la Predeal. In acest fel, am fost constrans sa plec la Brasov pentru a ma ingriji acolo, si nu pe pamant romanesc, de bulgarii mobilizati care se intorceau in tara. La Brasov am stat mai bine de o luna. Pe acolo au trecut in jur de 2.000 de tineri bulgari si eu trebuia permanent sa-i cazez, sa ma ingrijesc de hranirea lor si sa-i expediez, deoarece autoritatile romane nu permiteau decat intrarea unui singur vagon sigilat pe zi.
In aceeasi toamna a lui 1915, Bulgaria a intrat in razboi si armata bulgara a navalit in Serbia. Situatia functionarilor din Legatie a devenit extraordinar de grea. Tot mai clara parea alegerea pe care urma sa o faca Romania. Autoritatile romane, in special Siguranta, ne tratau ca pe niste inamici.
Anul care s-a scurs din septembrie 1915 pana in august 1916 - cand si Romania a intrat in razboi - a fost anul unor asteptari tensionate si al temerilor ascunse. Alianta noastra cu Puterile Centrale nu era populara in Bulgaria, iar alianta cu Turcia era perceputa ca fiind impotriva naturii. Se vedea ca incet, dar sigur, Romania se indrepta spre tabara adversarilor nostri. Informatiile noastre erau ca, de o buna bucata de vreme, erau purtate tratative intense intre fortele Antantei si guvernul lui Ionel Bratianu. Spre sfarsitul primaverii lui 1916, Simeon Radev a plecat in Macedonia, iar eu am ramas sa conduc Legatia. Intr-o zi, batranul Ivan Hagienov, om cu multe legaturi la Bucuresti, a venit sa ma vada si sa-mi spuna ca negocierile s-au incheiat. El mi-a redat cele mai importante puncte ale obligatiilor reciproce si a adaugat ca Romania a cerut ca interventia ei sa se amane cu cateva luni. In cazul in care ea ar fi fost atacata de Bulgaria, Rusia se obliga sa-i sara in ajutor.
Aceasta schimbare radicala in politica externa a Regatului a fost considerabil inlesnita dupa moartea batranului rege Carol I. Regele Ferdinand nu se gandea sa manifeste nici un fel de rezistenta tipica unui Hohenzollern, cu atat mai mult cu cat se afla sub influenta totala a hotaratei regine Maria, promotoare a politicii engleze.
In vara lui 1916, era clar pentru oricine ca Romania face ultimele pregatiri pentru intrarea in razboi. Rezervistii erau deja avertizati, iar in Bucuresti, sub privirea tuturor, se luau ultimele masuri pentru camuflarea orasului. Spre sfarsitul lui iulie, mari unitati militare au inceput sa se deplaseze spre granita ungara, iar calatoriile spre nord, deosebit de limitate, aveau loc in vagoane inchise, cu geamuri varuite.
Nu a trecut mult si, pentru a doua oara intr-un interval de trei ani, romanii ne-au declarat razboi. Intreaga Legatie, cu exceptia unui secretar, trebuia sa paraseasca din nou Bucurestii. Pe 28 august, ziua declararii razboiului, parasisem deja capitala Romaniei, in drum spre Budapesta, unde trebuia sa predau arhiva secreta a Legatiei.
Restul personalului, in frunte cu ministrul plenipotentiar Simeon Radev, a fost trimis la Sofia, pe cel mai lung traseu, care a durat o luna intreaga. Impreuna cu acesta calatorea si familia mea - mama, sotie si doi copii - si alti membri ai coloniei noastre. Au calatorit prin Rusia, Finlanda, Suedia si Germania. Aveam sa-mi revad familia abia la Constantinopol, unde aveam sa fiu trimis putin mai tarziu.
Insa inainte de a pleca la noul meu post, guvernul m-a insarcinat cu o misiune foarte interesanta: sa insotesc in Dobrogea un grup de jurnalisti, trimisi sa urmareasca succesele armatei noastre pe campurile dobrogene de lupta. Turtucaia, Silistra si Dobrici cazusera dupa scurte, dar sangeroase lupte, purtate de armata generalului Tosev impotriva romanilor, sarbilor si rusilor. In timpul retragerii, romanii si sarbii au savarsit mari atrocitati. Guvernul nostru dorea ca acestea sa fie constatate de corespondentii ziarelor straine si sa primeasca o publicitate cat mai mare. Iar mie mi-a fost dat sa redactez un raport amanuntit despre tot ce am vazut si auzit.
Era o sarcina grea. Marii jurnalisti sunt persoane pretentioase, plini de chef si nerabdatori. Oameni deosebit de mobili, vioi, ageri si cu spirit. Am calatorit confortabil. Dispuneam de un luxos vagon ministerial, cu locuri de dormit pentru toti, cu servitor si bucatar. Nu era insa deloc usor sa te descurci cu ei. Se pandeau unii pe altii, iar unii dintre ei dispareau deseori si plecau pe teren. In calitate de conducator al grupului si responsabil in fata autoritatilor militare am fost nevoit sa-i mustruluiesc de cateva ori.
Cat despre misiunea mea personala, pot sa spun ca am strans toate datele mai importante intr-un raport, pe care l-am prezentat in cateva exemplare imediat dupa ce m-am intors in Sofia. Nici astazi nu-mi pot explica cum unul dintre aceste exemplare a ajuns in mainile romanilor. In orice caz, l-am vazut cativa ani mai tarziu in mainile lui Romulus Voinescu, directorul Sigurantei, care, pe un ton serios, mi-a declarat ca un om care a scris un asemenea dosar nu poate sa fie tolerat in Romania.
Traducere si adaptare: Daniel Cain
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
