15/28 august 1916. Romania intra in razboi, in schimbul recunoasterii de catre Aliati a drepturilor ei asupra tuturor teritoriilor locuite de romanii din Austro-Ungaria. La Bucuresti, entuziasmul este general si nimeni nu banuieste grelele incercari care vor urma. Impresia generala este ca interventia Romaniei este mai mult o manifestare de forta decat un adevarat razboi. Insuficient inzestrata, prost condusa si fara experienta de razboi, armata romana nu poate lupta pe doua fronturi. Prinse intre fortele austro-ungaro-germane, la nord, si cele bulgaro-germano-turce, la sud, trupele romane bat in retragere. Muntenia si Dobrogea sunt ocupate, iar curtea regala, guvern, parlament, institutii ale statului si sute de mii de refugiati se aduna in Moldova. In aceasta Moldova suprapopulata si subalimentata, foamea, frigul si tifosul fac mai multe victime decat focul inamicului. Cu o tara devastata de ocupanti, cu resursele militare secatuite si lipsita de sprijin material si logistic din partea aliatilor, guvernul roman nu are prea multe solutii. Atmosfera din Bucurestii acelor luni, aflati sub ocupatie straina, este surprinsa de diplomatul bulgar Petar Neikov, un avizat observator al realitatilor romanesti.
Evenimentele din Romania mi-au aratat in scurt timp ca adevarata legatura cu tinuturile natale nu se rupe prea usor. La sfarsitul lui noiembrie, cand nu reusisem inca sa asimilez primele impresii de la noul meu post, interesant din multe puncte de vedere, am fost instiintat telegrafic sa plec imediat spre Sofia, unde urma sa ma alatur statului major al generalului Tantilov, numit reprezentant pe langa noua administratie militara a Romaniei ocupate. Ordinul a venit total neasteptat pentru mine si, la 30 noiembrie 1916, am parasit Constantinopolul, in drum spre Romania.
Sederea mea in Bucurestii aflati sub ocupatie a fost scurta, insa de neuitat, deoarece am vazut de aproape cum arata o tara sub jugul cuceritorului. Si consider ca merita sa acord atentie acestor trei luni, pe care abia le-am suportat.
Prima priveliste memorabila ne-a aparut pe drum, pe Dunare, intre Lom si Calafat. Ne-am urcat intr-un vas austriac, curat si ingrijit. Acesta ni se parea o oaza alba intre malurile intunecate si pustii. Insa si aceasta oaza purta amprenta razboiului. Vasul avea o incarcatura remarcabila: aproape 200 de ofiteri romani, in frunte cu un batran general, cazuti prizonieri in ultimele lupte pe Arges, calatoreau spre Germania, unde urma sa fie internati in lagarele de prizonieri.
I-am urmarit din curiozitate pe acesti tineri, in uniforme impecabile, care stateau pe canapelele din jur. Fetele lor erau netede, proaspat barbierite, parul pieptanat cu grija, privirea luminoasa, chiar vesela. Unii citeau, altii stateau de vorba, iar ceilalti jucau carti. Pentru acesti tineri, raz-boiul se terminase si ei se grabeau sa uite ororile acestuia. Pe langa aceasta, ii astepta o calatorie gratuita in tari straine, visul tainic al oricarui roman.
Am gasit un Calafat pustiit, jefuit pana la ultimul cui de trupele noastre de voluntari. Casele jefuite se holbau la noi cu o expresie ingrozitor de acuzatoare. Cu mare greutate am gasit o masina, care trebuia sa ne duca pana la Craiova, capitala Olteniei, sediul provizoriu al guvernatorului. Dupa un drum de trei ore printr-o bezna totala, intrerupta deseori de impuscaturi ale ultimelor confruntari, am ajuns in Craiova - inghetati, infometati si istoviti. A doua zi trebuia sa ne prezentam guvernatorului german al Romaniei, generalul T?lff von Tschepe und Weidenbach.
In aceeasi noapte insa, la cantina militara, am fost martorul unei privelisti foarte amuzante si instructive. Se apropia Craciunul si, pe langa coletele saptamanale, toti gradatii germani din Craiova pregateau lazi mari, care trebuia trimise in Germania. In cladirea cantinei domnea o activitate febrila. In curtea din fata, voluntari germani, cu pipe in gura, pazeau bogatiile care urma sa inveseleasca de sarbatori familiile lor infometate. Porcii grohaiau, purceii guitau, curcile si gastele macaneau. Iar fortele de ocupatie din Craiova se bucurau inca de acum de fericirea pe care urma sa o aduca de sarbatori in familiile infometate din patria lor. Privelistea era atragatoare si instructiva. Taranii romani cazusera intr-o mare saracie. Si Craciunul lor se apropia, insa dupa expeditiile de aprovizionare ale "unchesilor" germani nu le-a mai ramas decat sa stranga bine cureaua si sa astepte zile mai bune.
In a treia zi a sederii mele la Craiova am fost insarcinat sa plec primul la Bucuresti, unde trebuia sa ma ingrijesc de cazarea delegatiei militare bulgare. Am plecat cu o masina militara, insotit de un ofiter austriac.
O calatorie de neuitat prin cateva recente campuri de lupta. Campiile Olteniei si Munteniei purtau urmele inca proaspete ale confruntarilor. Soselele netede de altadata erau rascolite si greu practicabile. Peste tot, afete de tunuri, masini de aprovizionare si starvuri de cal. Toata aceasta campie atat de roditoare, candva vesela, era transformata intr-o adevarata pustietate. Zeci de kilometri n-am zarit nici tipenie de om. Iar in majoritatea satelor candva bogate viata inghetase, iar taranii se stransesera pe la casele lor. Pe ulitele si terenurile acelor sate, in jurul bisericilor si scolilor, aceeasi priveliste stranie. Unchesi germani, cu pipe in gura, pazeau, netulburati de nimeni, turme intregi de oi si curci, rate, gaste si purcei. Aceasta bogatie luata de la tarani era tinuta pentru nevoile fortelor de ocupatie sau pentru nenumaratele masini care erau trimise saptamanal in Germania. taranilor nu le mai ramanea nimic, pentru ei sarbatorile urma a fi lipsite de bucurie.
Cu cat ne apropiam de Bucuresti, cu atat se iveau in fata ochilor urmele confruntarilor. Spre amurg am ajuns din urma unitati de artilerie grea austriaca si cavalerie ungara. Aceste unitati se indreptau spre Bucuresti pe niste drumuri distruse cu totul. Pentru mine, privelistea era nemaipomenit de apasatoare, sinistra. As fi putut vreodata sa ma gandesc ca voi intra intr-o zi in capitala tarii in care m-am nascut, pe urmele cuceritorilor si eu sa fiu unul dintre acestia? Daca mi-ar fi spus cineva, nu l-as fi crezut.
Se lasase de mult noaptea atunci cand am intrat intr-un Bucuresti intunecat si pustiu. Centrul acestuia, candva stralucind de lumini si circulatie, era acum de nerecunoscut.
Inca o capitala spulberata, injosita, jefuita. In fizionomia unui oras aflat sub ocupatie straina exista ceva degradant si umilitor in acelasi timp. Orasul va este cunoscut. Trasaturile sunt aceleasi, expresia este alta. Zeppelin-urile trecusera pe deasupra orasului. Victimele lor fusesera demult ridicate si ingropate. Distrugeri provocate de razboi nu existau. Bucurestii capitulasera. Iar invingatorii au fost intampinati de autoritatile orasului aproape cu paine si sare.
Mare parte a infumuratei oligarhii romanesti parasise orasul. Printre cei care au ramas erau unii fruntasi, cunoscuti ca mari germanofili. De asemenea, si un numar considerabil de familii aristocratice, ale caror saloane trebuia sa fie deschise pentru cotropitori. Un fel de diplomatie, destinata a-l imblanzi pe dusman. Chiar si bulgarii, desconsiderati candva, faceau obiectul unei atentii deosebite. Cand generalul nostru a sosit la Bucuresti, toate familiile nobile s-au intrecut in a-l invita, impreuna cu statul sau major, la receptii, serate si partide de bridge.
Vechi cunostinte, barbati si femei, au inceput sa ma viziteze la birou. Vizitele erau predominant de natura pragmatica. Iarna era deosebit de grea. Mancarea nu lipsea, insa combustibilii erau o raritate. Toti clantaneau de frig prin case si ma rugau sa le dau putine lemne.
Mi-a fost dat sa vad in aceste grele luni de iarna la ce umilinte sunt capabili a se preta oamenii stramtorati si aflati in mizerie, altminteri oameni demni si mandri. Ei nu solicitau nimic de la germani, ci preferau sa se adreseze fie catre noi, fie catre austrieci. Iar noi am cautat deseori sa le facem un serviciu, in masura puterii limitate de care dispuneam.
In Bucuresti, ca si in intreaga Romanie ocupata, germanii au organizat cel mai extins jaf din istorie, insa aproape intotdeauna actionau in asa fel incat sa arunce vina asupra aliatilor lor si sa-i compromita in fata populatiei romanesti. Inca din primele saptamani ale sederii noastre, germanii
ne-au facut o figura foarte urata. Ei au cedat, pentru nevoile autoritatilor noastre militare, intregul local Capsa: hotel, restaurant, cafenea si cofetarii, local renumit nu numai in Romania, ci si in intreaga Europa de Rasarit. Fara sa banuiasca absolut nimic, ai nostri s-au instalat in aceasta bine-cunoscuta cladire din centrul orasului. Nu stiau ca, cu doua-trei nopti inainte, germanii au transportat cu camioanele din pivnitele cladirii tot ce era mai valoros: vinuri vechi si scumpe, cognacuri de pe vremea lui Napoleon, cele mai rare lichioruri si munti de ciocolata, folosita la preparea unora dintre cele mai bune bomboane din lume.
Cand, spre groaza rafinatilor boieri bucuresteni, s-a aflat de acest mare jaf, intreaga vina a cazut asupra noastra, a bulgarilor, si, bineinteles, germanii nu au facut nimic pentru a nega acest zvon. Dimpotriva. De cate ori avea loc un mare jaf, fie in Capitala, fie in imprejurimi sau in provincie, ei ridicau din umar si spuneau: asta e mana bulgarilor.
Traducere si adaptare: Daniel Cain
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
