Petru se aşezase într‑o poziţie aflată în spatele unei mlaştini la sud de Stănileşti şi oamenii lui Janus s‑au prăbuşit obosiţi în acele tranşee. Nu au avut mult timp să se odihnească. În ziua următoare, o duminică, turcii, care veniseră rapid din spate, au lansat atacuri repetate. Moldovenii lui Cantemir, în ciuda lipsei lor de experienţă, au rezistat bine, iar ruşii, ca un întreg, le‑au asigurat spatele. Dar mesajele urgente ale ţarului pentru Repnin, ca să aducă şi cea de‑a treia divizie în faţă pentru a le sprijini pe celelalte două, nu au avut niciun răspuns. Oamenii lui Repnin erau ţinuţi pe loc de cavaleria tătară la Stănileşti şi nu puteau să mai avanseze.
În seara aceea, după o zi lungă, cu atacuri turceşti din ce în ce mai agresive şi cu ţarul alarmat de absenţa oamenilor lui Repnin şi de lipsa proviziilor, s‑a ţinut un consiliu rus de război. Nu prea aveau încotro: retragerea era imperativă. Ea a început în timpul nopţii şi a continuat în dimineaţa următoare, în direcţia diviziei lui Repnin, la Stănileşti. Retragerea a fost un coşmar. Turcii făceau presiuni foarte aproape în spatele lor, lansând permanent atacuri asupra ariergardei ruseşti. Escadroanele tătăreşti galopau înainte şi înapoi printre căruţele ruseşti, iar cea mai mare parte a convoiului de bagaje a fost pierdută. Infanteria rusă era epuizată şi ocupată să‑şi potolească setea. Companiile şi batalioanele formau careuri şi mergeau în această formaţie pe malul râului, unde, pe rând, unii beau apă, în timp ce alţii se băteau cu călăreţii tătari. Doar târziu, luni după‑amiaza, în 9 iulie, a reuşit toată infanteria să se reunească la Stănileşti, unde, pe un promontoriu, au început să sape şanţuri puţin adânci, ca să poată rezista împotriva călăreţilor care mişunau în jurul lor.
Înainte de lăsarea întunericului, a început să sosească o lungă linie de infanterie turcă, inclusiv ienicerii. Şi, în prezenţa marelui vizir, elita armatei otomane a lansat un atac major asupra tranşeelor de‑abia schiţate ale taberei ruse. Disciplina rusească a rezistat şi oamenii lui Petru au început un foc susţinut asupra rândurilor de ieniceri care avansau. Primul atac a fost respins, iar infanteria turcă a început, la rândul ei, să‑şi sape tranşee pe toată raza liniilor ruseşti. A sosit şi artileria turcă, iar tunurile au fost dispuse într‑un semicerc larg; până la lăsarea întunericului, 300 de tunuri stăteau cu gurile îndreptate spre tabăra rusă. Mii de călăreţi tătari, laolaltă şi polonezi şi cazaci trimişi de Carol patrulau pe malul opus. Nu era nicio scăpare: ţarul şi armata lui erau înconjuraţi.
Puterea turcilor era copleşitoare: 120.000 de infanterişti şi 80.000 de cavalerişti. Forţa lui Petru era de numai 38.000 de infanterişti; cavaleria lui era departe în sud, cu Ronne. Era captiv între râu şi cele 300 de tunuri care puteau să măture tabăra lui cu obuze şi proiectile. Cel mai grav era că şi oamenii lui ajunseseră atât de epuizaţi de foame şi căldură, încât unii nici nu mai erau în stare să lupte. Era greu şi să iei apă de la râu; oamenii trimişi acolo în acest scop se întorceau sub ploaia de gloanţe venită de la călăreţii tătari masaţi pe malul opus. Tranşeele lui erau insuficiente şi un segment întreg din ele era acoperit doar cu cadavrele cailor de la căruţe şi de o improvizată chevaux de frise. În mijlocul taberei fusese săpată o mică groapă în care să se adăpostească Ecaterina şi femeile din suita ei. Înconjurate de căruţe şi protejate de soare cu o prelată, aveau o barieră fragilă împotriva obuzelor turceşti. Înăuntru, Ecaterina aştepta calmă, în timp ce femeile de lângă ea plângeau.
Situaţia lui Petru era imposibilă. În noaptea aceea, s‑a uitat peste tot în jurul lui, la miile de focuri de tabără ale uriaşei armate turceşti care străluceau pe colinele de pe ambele maluri ale râului, cât vedeai cu ochii. Dimineaţa, când turcii, fără nicio îndoială, aveau să atace, soarta lui era pecetluită. El, ţarul rus, învingătorul de la Poltava, avea să fie zdrobit şi, probabil, plimbat pe străzile Constantinopolului într‑o cuşcă. Roadele strădaniei lui înfocate, uriaşe, de douăzeci de ani, erau pe punctul de a se evapora într‑o zi. Era posibil să se ajungă acolo? Şi totuşi, de ce nu? Nu exact acelaşi lucru se întâmplase şi cu inamicul lui, Carol? Şi dintr‑un motiv identic: prea orgolios, prea sigur de destinul lui, el s‑a aventurat prea departe în teritoriul inamicului.
De fapt, situaţia era şi mai rea decât a lui Carol la Perevolucina. Acolo armata suedeză nu era încercuită de forţe superioare, iar regele însuşi a putut să fugă. Dar aici turcii aveau toate cărţile: ei puteau să captureze armata rusă, pe noua ţarină şi, cel mai grav, pe omul pe care se sprijinea totul, ţarul însuşi. La ce ar fi trebuit să renunţe, ce sacrificii uriaşe de teritorii sau de bogăţii ar fi trebuit să facă Rusia ca să‑şi poată plăti libertatea?
Există o poveste care spune că în acel moment ţarul a întrebat dacă Neculce, comandantul forţelor moldovene, ar putea cumva să‑l ducă, pe el şi pe Ecaterina, la graniţa ungurească. Neculce a refuzat, ştiind că, indiferent dacă ar fi reuşit să treacă printre liniile turceşti, toată Moldova era deja înţesată de călăreţi tătari. Unii au considerat că această cerere arată laşitate din partea lui Petru. Dar când lupta e pierdută şi armata e pe punctul de a capitula, şeful statului este obligat să se gândească la salvarea naţiunii. Petru ştia că în momentul acela el este Rusia. Ştia ce lovitură ar fi pentru Rusia, dacă, împreună cu armata pe care o construise cu atâta grijă, ar fi fost şi el luat prizonier. Cu timpul, armata ar fi putut să fie reconstruită – dacă ar fi fost el acolo s‑o facă. Dar pierderea lui ar fi fost ireparabilă.
În dimineaţa următoare, marţi, 10 iulie, ar fi trebuit să se termine. Artileria a deschis focul şi ruşii s‑au pregătit pentru o ultimă rezistenţă, dar ienicerii nu au atacat. Ca o măsură disperată, Petru a ordonat un atac şi mii de ruşi epuizaţi s‑au ridicat din tranşee şi s‑au aruncat asupra primelor linii ale otomanilor, făcând multe victime înainte de a fi forţaţi să se retragă. În timpul atacului, ruşii au luat şi prizonieri, iar de la unul dintre ei Petru a aflat că ienicerii au suferit mult în lupta din ziua precedentă şi erau destul de reticenţi să atace cu toată forţa liniile ruşilor. Acest lucru îi oferea ţarului măcar un mic avantaj în negocierea termenilor capitulării sale.
În timpul perioadei de acalmie, Petru le‑a propus lui Şeremetiev şi vicecancelarului său, Şafirov, să trimită un sol la marele vizir, ca să vadă ce condiţii ar putea oferi turcii. Şeremetiev, care evaluase cu obiectivitate situaţia militară, i‑a spus deschis stăpânului său că propunerea este ridicolă. De ce ar lua turcii în considerare şi altceva decât capitularea? Pisica nu negociază cu şoarecele. Dar Ecaterina era şi ea prezentă şi l‑a încurajat pe soţul ei să procedeze aşa. Lui Şeremetiev i s‑a ordonat să conceapă o propunere în nume propriu, ca şef al armatei ruse.
Pregătind oferta, Petru contempla perspectivele pe care le avea cu un realism sumbru. Ştiind că regele Carol e oaspetele şi aliatul sultanului, s‑a resemnat cu gândul că, orice pace ar încheia, va include aranjamente atât pentru disputele cu suedezii, cât şi pentru cele cu turcii. El s‑a resemnat cu gândul că va trebui să facă nişte concesii drastice. În cele din urmă, deşi acest lucru nu era conţinut în prima lui propunere, era pregătit să predea Azovul, să desfiinţeze Taganrogul şi să cedeze tot ce câştigase de la turci cu douăzeci de ani înainte. Suedezilor le‑ar fi redat Livonia, Estonia, Karelia – tot ce luase în război, cu excepţia Sankt‑Petersburgului, „paradisul lui iubit“. Dacă nici acest lucru nu ar fi fost de ajuns, el ar fi dat în schimb străvechiul oraş Pskov şi alte teritorii. În plus, era pregătit să îi dea voie lui Carol să se întoarcă acasă în Suedia, să‑l recunoască pe Stanisław rege al Poloniei şi să promită să înceteze intervenţia în afacerile poloneze. Ca să‑l tenteze pe marele vizir şi pe alţi oficiali turci, el ar fi oferit mite generoase: 150.000 de ruble era darul pe care îl avea în vedere pentru marele vizir. Până la amiază, propunerile au fost schiţate, iar Şafirov a fost trimis cu un trompetist, sub un steag alb, ca să le prezinte marelui vizir.
Fără ca ruşii să ştie, sosirea lui Şafirov în tabăra marelui vizir i‑a produs o uşurare imensă războinicului ezitant. În cortul lui de mătase cu mai multe camere, bătrânul Baltadji fusese năucit şi tensionat. Trupele lui cele mai bune, ienicerii, nu erau încântate de reluarea atacului. Un alt atac, chiar şi asupra slăbitei tabere ruse, putea să împuţineze serios numărul lor, în timp ce se zvonea că Austria habsburgică se mobilizează pentru un alt război. Pe urmă, marele vizir mai avea o veste pe care Petru încă nu o aflase: cavaleria rusă a lui Ronne capturase Brăila, pusese mâna pe multe dintre proviziile turcilor şi incendiase câteva dintre depozitele de praf de puşcă. În coasta lui, Poniatowski şi hanul tătar îl implorau să lanseze atacul final şi să termine dintr‑o lovitură lupta, războiul şi pe ţar. Şovăitor, Baltadji era pe punctul de a accepta şi de a da ordin pentru marele asalt, când Şafirov a fost adus în cortul său. Vicecancelarul rus i‑a înmânat scrisoarea de la Şeremetiev, care sugera că războiul nu se duce cu adevărat în interesele vreuneia dintre părţi, ci a fost stârnit de intrigile altora. Cei doi generali ar trebui, din acest motiv, să oprească vărsarea de sânge şi să caute termeni posibili de pace.
Marele vizir a văzut mâna lui Allah. Putea să fie un învingător şi un erou, fără să mai rişte vreo luptă. Trecând peste pledoariile întristate ale lui Poniatowski şi ale hanului, Baltadji a ordonat oprirea bombardamentului şi s‑a aşezat fericit la masa negocierilor cu trimisul rus. Negocierile au durat toată noaptea. În dimineaţa următoare, Şafirov a trimis vorbă în tabăra rusă, spunându‑le că, deşi marele vizir e dornic să facă pace, discuţiile trenează. Nerăbdător, Petru l‑a instruit pe trimisul său să accepte orice fel de termeni pe care acesta îi oferea, „cu excepţia sclaviei“, dar a insistat pe un acord imediat. Trupele ruse sufereau de foame, iar dacă pacea nu venea, Petru voia să se folosească de ultimele lor puteri într‑un ultim atac asupra tranşeelor turceşti.
Îmboldit de această ameninţare a reizbucnirii luptei, Baltadji şi‑a formulat condiţiile. În legătură cu turcii, acestea erau cele la care se aşteptase şi Petru: ţarul urma să cedeze toate roadele obţinute în urma campaniei din 1696 şi a tratatului din 1700. Azovul şi Taganrogul aveau să fie înapoiate, Marea Neagră avea să fie abandonată, forturile de pe Niprul inferior distruse. Mai mult, trupele ruse urma să fie evacuate din Polonia şi dreptul ţarului de a avea un ambasador permanent la Constantinopol anulat. În ceea ce priveşte Suedia, regele Carol al XII‑lea avea să primească permisiunea de a trece liber spre casă şi ţarul trebuia „să încheie o pace cu el, dacă se ajungea la o înţelegere“. În schimbul acestor angajamente, armata otomană avea să stea deoparte, permiţând armatei ruseşti încercuite să se retragă paşnic spre casă.
Când Petru a auzit de aceste clauze, a fost uluit. Nu erau uşoare – el urma să piardă totul în sud –, dar erau mult mai blânde decât se aşteptase. Nu se spunea nimic despre Suedia şi Baltica, în afară de faptul că regele Carol s‑ar duce acasă şi Petru ar trebui să încerce să încheie pace cu el. În aceste circumstanţe, era o salvare. Turcii mai adăugaseră încă o clauză: Şafirov şi colonelul Mihail Şeremetiev, fiul feldmareşalului, să rămână în Turcia ca ostatici până când ruşii îşi îndeplineau promisiunile de a returna Azovul şi celelalte teritorii.
Petru era nerăbdător să semneze mai repede, până când marele vizir nu se răzgândea. Şafirov l‑a luat pe tânărul Şeremetiev şi s‑a întors imediat la tabăra turcească, unde tratatul a fost semnat, în 12 iulie. În 13, armata rusă, încă înarmată, s‑a grupat în coloane Şi a început să iasă din tabăra nenorocoasă de pe Prut. Înainte ca Petru şi armata lui să poată pleca, au trecut, fără să ştie, printr‑o criză finală, potenţial dezastruoasă.
(...)
Marele vizir câştigase bătălia de la Prut, deşi nimeni, nici măcar sultanul, nu avea să‑i mulţumească. Petru şi Carol au pierdut amândoi, primul, mai puţin decât ar fi putut, al doilea, pentru că nu câştigase nimic, atunci când ar fi putut câştiga totul. Aliaţii lui Petru, domnitorii Moldovei şi ai Valahiei, au pierdut şi ei: unul şi‑a pierdut teritoriile, celălalt, capul. Predarea lui Cantemir, prinţul Moldovei, a fost una dintre condiţiile iniţiale ale marelui vizir. Domnitorul fusese ascuns între bagajele ţarinei Ecaterina, într‑una dintre căruţe, şi doar trei dintre oamenii lui ştiau unde se află. Aşa că Şafirov i‑a răspuns cinstit marelui vizir că e imposibil să‑l predea pe Cantemir, pentru că încă din prima zi de luptă nu îl mai văzuse nimeni. Marele vizir a lăsat chestiunea deoparte, declarând cu dispreţ: „Ei bine, să nu mai vorbim despre asta. Două mari imperii nu trebuie să prelungească un război de dragul unui laş. Îşi va primi curând pedeapsa meritată.“
Cantemir a scăpat cu ruşii, luându‑şi soţia şi copiii din Iaşi şi, alături de douăzeci şi patru de boieri de frunte, s‑a dus în Rusia cu armata ţarului. Acolo, Petru l‑a copleşit cu favoruri, dându‑i titlul de cneaz şi oferindu‑i mari proprietăţi lângă Harkov. Fiul lui a intrat în serviciul diplomatic rus şi a devenit ambasador rus în Anglia şi Franţa. Principatul lui Cantemir, Moldova, nu a fost atât de norocos. Baltadji le‑a dat permisiunea tătarilor să devasteze oraşele şi satele, cu foc şi sabie.
Soarta lui Brâncoveanu, domnul Valahiei, care mai întâi îl trădase pe sultan şi apoi îl trădase pe ţar, a fost, în final, cea aşteptată: turcii nu au mai avut niciodată încredere în el. Deşi fusese avertizat că la Constantinopol căzuse în dizgraţie şi începuse să trimită mari sume de bani în Europa Occidentală ca să‑şi pregătească un exil confortabil, Brâncoveanu şi‑a întârziat plecarea. În primăvara lui 1714, el a fost arestat şi trimis la Constantinopol. Acolo, în ziua în care împlinea şaizeci de ani, a fost decapitat, împreună cu cei doi fii ai săi.
Fragment din Petru cel Mare. Viaţa şi lumea lui de Robert K. Massie, în pregătire la Editura Allfa. Traducere de Claudia Olteanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
