Un titlul ca Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane (Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011), ar putea părea pretenţios şi frigid din două direcţii. Odată din cauza adjectivului critic, a doua oară pentru că unii cititori sigur se vor întreba dacă chiar există material pentru un asemenea dicţionar limitat la "contemporaneităţi" judeţene. Emanuela Ilie este o universitară specializată în didactica literaturii române, care a cucerit vertiginos şi versantul criticii, mai ales cea de poezie. Ea nu se mulţumeşte să întocmească fişe bio-bibliografice ale autorilor selectaţi şi să adune câteva opinii critice. În continuarea volumului Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani. Dicţionar 1945-2008 al lui Nicolae Busuioc şi Florentin Busuioc, autoarea analizează cu perspicacitate şi acribie operele poeţilor. Despre multe dintre ele scrisese deja cronici în special în Convorbiri literare şi Timpul, aşa că abordarea nu este una diacronică doar. Tocmai pentru că a scris la cald şi a participat la destinul unor cărţi, vocabularul tehnic, chiar elitist al dicţionarului primeşte alte conotaţii. Făcând critică de întâmpinare, Emanuela Ilie şi-a impus un ton impersonal, obiectiv, care să o salveze de orice acuze de parti-pris. Cum mi-a mărturisit ea însăşi, Dicţionarul acesta nu i-a adus recunoştinţă din partea barzilor ieşeni, ba din contră. Probabil aici se poate percepe o uşoară diferenţă între centru şi ex-centru. Centrul este alcătuit din mai puţini actanţi în zona lirică, ceea ce are ca efect relaxarea perspectivei. Centrul este mai balcanic, mai à la legère în comparaţie cu ex-centrul. Apoi, volumul acesta de aproape 330 de pagini nu este înfăptuit cu chin. Cei selectaţi sunt realmente interesanţi. Şi atunci mă întreb de unde atâta jeluire lângă patul de suferinţă al poeziei contemporane, când un singur oraş produce o asemenea recoltă de inspiraţi pe o durată nu mai mare de 30 de ani? Autoarea nu este atât de optimistă, dar nu mă contrazice. Ea doar subliniază că superficiala nevoie de vedete lasă în umbră mulţi creatori buni, în favoarea altora, mereu pozaţi, deşi unii dintre ei deja prăfuiţi: "nu numai pentru majoritatea cartografilor poeziei contemporane, ci şi pentru topografii de ocazie, harta liricii ieşene apare, din păcate ca un soi de colonie cu pretenţii sau ca un Hinterland marcat, hélas, de melancolii şi nostalgii perene, reprezentabil, la o adică, abia prin 4-5 nume". Spre deosebire de alte oraşe mari, mai generoase în selecţie. Nostalgia pomenită să ascundă un snobism inflexibil al breslaşilor din zonă?
Din fericire, dicţionarul debutează cu Constantin Acosmei, minunat atât ca autor, dar şi ca om. Cel mai spectaculos nepot al lui Bacovia "nu pare a depune prea multe eforturi pentru a-şi orienta demersul textual într-o direcţie mitico-simbolică sau metafizică", scrie criticul. Dar noi ştim că metafizica lui tâşneşte chiar din "cele mai sordide detalii". Jucăria mortului, celebrul volum, ar fi dominat de cruzime, alcătuit cum este din "tranches de vie specifice: individuale şi nu prea, autobiografice şi nu prea, dar cu siguranţă greu masticabile, din cauza unei zgure de balast existenţial...". Limbajul criticului este un instrument de lucru academizat, deloc destinat popularizării poeţilor ieşeni. Publicul ţintă este cel informat în domeniu. Autoarea are lecturi bogate nu doar în poetică, iar analizele ei sunt de cele mai multe ori exacte. Există şi formulări uşor spectaculoase, ceea ce ne aduce aminte că la origine multe articole au fost cronici de întâmpinare, probabil prelucrate ştiinţific cu această ocazie.
Poeţii incluşi, din care nu voi putea aminti decât puţini, sunt diferiţi ca manieră şi inspiraţie. Ştefan Amariţei, universitar economist, "ar putea fi inclus în familia versificatorilor (neo)modernişti, gnomici şi ezoterici, cultivatori ai obscurităţii şi ambiguităţii, ai figurilor de sunet şi de construcţie care să corporalizeze teme lirice din cele mai grave". Deşi îşi ţine bine firea, criticul nu se sfieşte să pună diagnostice, chiar dacă fără minimă enervare.
Nu este supralicitată nici poezia Irinei Andone, traducătoare în engleză a lui Creangă şi Eminescu, cu studii la Oxford şi răposată la doar 30 de ani. În cazul ei, "reverberaţiile suferinţei întunecă iremediabil atmosfera oricum asfixiată, marcată de simboluri ale nefiinţei".
Un scriitor important ca Liviu Antonesei, admirat şi contestat de mulţi ieşeni, este tratat pe larg. Jurnalist uluitor de fecund, specialist cu numeroase cărţi în ştiinţele educaţiei, poetul Eonei şi al Gnozei "topografiază acelaşi teritoriu liric distinct, perfect configurat". Incursiunile alchimice sunt văzute ca predominante în zbaterile unui "eu poetic afectat şi de propriile angoase, şi de neliniştile infernului cotidian, apoi de predilecţia constantă pentru nocturnul revelatoriu, alchimic".
Radu Andriescu, supraîmbibat de cultură poetică, se complace în biografeme care creează "impresia de vâjâială, de gând hipnotizat şi dezlânat, adică de haos (postmodern!)". Intemeiate pe o "poetică a simplitaţii eliberatoare", poemele sofisticatului universitar devin, totuşi, captivante şi înnoitoare.
Un alt poet dispărut prematur este Anuţa Călin, la care sunt remarcate atracţia spre gol, vid şi presimţirea morţii.
Liviu Apetroaie, recomandat cândva de Cezar Ivănescu, care avea darul entuziasmării rapide, este perceput ca fiind dator "influenţelor (orfice!) ale maeştrilor locului, surselor poeziei moderniste şi formaţiei filosofice proprii".
Un dispărut faimos este Petru Aruştei, pictor şi bun prieten al lui Cezar Ivănescu. Poezia lui este văzută ca un bestiar "coborât parcă din gravurile Evului Mediu", susţinut de "neobositele, sfâşietoare lamentaţii aruştiene, funcţionând ca un fel de dublet zoomorf pentru personajele de prim-plan".
Versurile lui Mihai Ursachi, magistrul de Ţicău, ar fi dominate de histrionism, de "apetenţa pentru dismulaţie, mistificare şi automistificare (de unde obsesia măştilor şi a altor forme de deghizare)" Ă "nihilismul ironic". Intertextul poetic şi filosofic, deşi presant, nu impietează asupra originalităţii acestei poezii, remarcă Emanuela Ilie, care se lasă sedusă de farmecul "ironiei plurietajate a discursului liric".
Mai puţin o impresionează creaţia lui Codrin Dinu Vasiliu, la care observă "angajarea exitenţială prelungită în text", specifică nouăzeciştilor, de care îl diferenţiază lipsa decepţionismului perceput ca sensibilitate. Până la urmă, şi poetul atent să surprindă "clipa aceea în care o femeie se transformă într-o umbrelă" se strecoară prin sita critică.
Lui Lucian Vasiliu i se diagnostichează un "neoromantism structural" şi "recurenţa procedeului de transfigurrare", adică un fel de trucare mitologică a cotidianului.
Horia Zilieru, extraordinar de antologat şi autoantologat, fan total al lui Orfeu, este suspectat de sensibilitate anacronică, înveşmântată, "baroc, în faldurile ceremonioase ale tradiţiei culturale".
Sper că v-am convins cât de importantă este prezenţa acestui Dicţionar în casele dumneavoastră, şi nu ca suport pentru ceainic! Şi de ce nu avem echivalentul feminin pentru critic?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
