Puşi Dinulescu, pe numele adevărat Dumitru Dinulescu, aşa cum şi semnează iniţial. Născut la 27 august 1942 la Bucureşti. Absolvent de filologie (1965), cu teza Problema individului la Camil Petrescu şi AlbertCamus şi de IATC (Regie de film şi televiziune). Debutează în 1968 cu volumul de povestiri Robert Calul, urmat de Linda Belinda (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1979). Romane: Îngerul contabil (1985, Premiul Uniunii Scriitorilor), Romanul Sfintei Mogoşoaia (1999), Burlacul (2011). Piese de teatru jucate la TVR, Teatrul Naţional Craiova şi la teatrele municipale din Piteşti, Turda, Giurgiu, Bârlad. Volume de poezii, critică, eseuri, călătorii. Filme de lung-metraj ca regizor: Sper să ne mai vedem (1985), Nuntă cu sirenă (1998).
– Cartea dumneavoastră cea mai recentă este o traducere: Romansero gitan de Federico Garcia Lorca. Ce-aţi mai tradus?
– Nimic.
– Şi ce-aţi mai dori să traduceţi?
– Nimic! Pentru că marea mea iubire e dramaturgia. Şi am zeci de subiecte. Iar traducerile sunt cele mai chinuitoare demersuri literare şi cele mai puţin spectaculoase. E o muncă de sclav. Să fim atenţi însă la traducători. Uneori sunt iresponsabili. Să dau un exemplu, chiar apropo de cartea asta, pe care am tradus-o şi eu: în Romancero gitano Garcia Lorca nu foloseşte niciodată rima. Însă unii traducători în frumoasa noastră limbă au vrut să-i aducă „îmbunătăţiri” celui mai mare poet al Spaniei şi i-au băgat şi rime, uneori. Dar la Miron Radu Paraschivescu este cu totul altceva. Pornind de la patru din aceste romanceros, a scris, practic, unele dintre cele mai frumoase poezii româneşti, pe care le-a şi semnat ca poezii proprii. Acolo pot fi, bineînţeles, rime. Şi încă dintre cele mai rare şi mai surprinzătoare.
– Ce relaţii aveţi cu teatrele?
– Ca de la sclav la stăpân. Sau, mai bine zis, ca de la cerşetor la omul grăbit de pe stradă. De aceea n-am mai scris nicio piesă de zece ani, deşi, am spus mai sus, am un număr imens de subiecte... Meciul cu morile de vânt e oricum lipsit de şanse... În plus, în această lume satanică de azi, teatrele fac mai mult spectacole de dragul spectacolelor, regizorul a devenit un artist în sine, ceea ce eu consider că e un abuz... Dar publicul înghite orice şi la teatru vine, pentru că mişcă ceva acolo, sus, pe scenă şi apoi e lumină, muzică... În timp ce a citi pare o chestiune mai degrabă călugărească.
– Şi totuşi se scrie enorm şi chiar librăriile sunt pline...
– Da. Dar sunt pline de oameni, care nu cumpără decât rareori. Iar cărţile sunt scumpe. Cât despre cei care tot scriu şi umplu pagini după pagini, fără să se mai uite-şi-n dreapta şi-n stânga sau măcar înapoi, ce să mai zic? Uneori doar frica de moarte te face scriitor, mai ales frica de a-ţi pierde identitatea prin moarte. Eu le-aş recomanda ăstora să facă barem copii, cât mai mulţi copii, e mai sigur aşa...
– Şi proza?
– Eu cred că proza este greul unei literaturi. Unii istorici literari nu prea înţeleg asta. Spun că literatura română e a poeţilor, sau chiar a criticilor! Dar ei nu înţeleg, bieţii, că un prozator poate să fie şi mediocru ca prozator, dar să fie foarte necesar pentru cine vrea să cunoască o epocă, dublând demersurile istoricilor şi având calitatea măcar de a lăsa în urmă înfăţişarea vieţii de fiecare zi a oamenilor din timpul lor. Poeţii, dacă nu se numesc Eminescu sau Bacovia, Arghezi sau Blaga şi doar încă vreo duzină prin spatele lor, nu sunt decât balastul unei literaturi. La fel şi la critici. Dacă nu te cheamă Maiorescu sau Călinescu, Lovinescu sau Ibrăileanu şi pe lângă ei vreo cinci-şase, nu eşti altceva decât un ziarist industrios, care suge din epocă mult mai mult decât creează epoca şi cel mult o consemează, devenind mai degrabă personaj decât autor al ei. Sunt pagini ale marelui scriitor rus Goncearov sau ale teribilului Bulgakov care au, despre astfel de personaje de impostori literari, pagini foarte acide. Şi nu numai ei.
– Şi totuşi, proza dumneavoastră...?
– Anul trecut am publicat la Iaşi o carte de aproape 1.000 de pagini, cu titlul Lungul drum al prozei scurte, care cuprinde integrala prozelor mele de acest fel. E acolo toată lumea asta, în care am trăit până acum, de după depăşirea copilăriei şi pubertăţii, din anii ’60 până azi, dar, desigur, din zonele în care am avut acces. Sunt un martor, foarte sincer şi fără mofturi de snob, al unui tăvălug, care a fost şi care merge în continuare, încă. Schimbările lumii sunt mai mult în tehnologie, dar sigur că televiziunea cu zeci de canale, mobilul şi calculatorul sau democratizarea automobilului nu pot să nu ne impregneze viaţa, nu numai cu bune, dar şi cu rele. Dintre romanele mele, Îngerul contabil este cel mai post-modern (dar nerecunoscut ca atare!) act prozastic din literatura noastră, mai ales prin caracterul lui parodic. Şi unde mai pui c-ar fi, parcă, şi cel mai vechi din această zonă. Dar post-modernismul a fost, la noi, confiscat de persoanele din generaţia următoare, care îşi au criticii lor, instituţiile lor autarhice, ca şi mai toate revistele literare şi câte mai sunt prin lună şi prin stele. Iar cât despre celelalte două romane ale mele, ele sunt mărturii ale vieţii de fiecare zi, din anii ’60 (Burlacul) şi ’70 (Romanul Sfintei Mogoşoaia). Un roman al anilor ’80 şi al următorilor ar fi Comuniştii, un roman început, dar încă neterminat. Ca să mă-ntorc, însă, la Îngerul contabil, o doamnă istoric literar scria despre el că n-ar fi un roman fantastic, ci fantasmagoric, dorind prin asta să mă excludă de la masa valorilor, dar oare azi, când toată lumea bună se dă în vânt după post-modernism să nu-ndrăznim să tratăm în cheie ironică şi fantasticul, chiar când îi iubim şi admirăm, poate chiar mai presus de noi, pe fantasticii autentici, de la Swift la E.T.A. Hofmann şi de la Puşkin şi Gogol până la Eminescu şi Edgar Allan Poe?
– Şi filmul?
– L-am iubit cu disperare. Dar am semnat primul lung-metraj la 43 de ani şi pe al doilea la 55 de ani. Ce să fi făcut? Să-l fi semnat pe al treilea la 67 de ani şi pe al patrulea la 79 de ani? A trebuit să-l abandonez. Jungla e bine de vizitat, cum am făcut şi eu, în Seychelles, pe nişte cărări pietruite, spre deliciul nostru, al turiştilor. Dar să te duci singur pe-acolo, pe unde-s atâtea animale sălbatice, nu-i la îndemâna oricui...
– Dar regia de teatru?
– Am început opt spectacole şi am terminat patru. Eu, cel puţin aşa am impresia, sunt un excesiv... Dar sunt nu numai cu alţii, ci şi cu mine însumi. Da, bolnav de exigent... Cred că de-aceea n-am terminat jumătate din spectacolele pe care le-am început şi de-aia poate nici n-am reuşit de zece ani să mai scriu o piesă. Şi nici să termin o carte despre cum se scrie o piesă de teatru. E cam complicat, nu?
– Dar călătoriile? În 2013 aţi scos Călătoriile lui Nea Puşi, la Editura Lider, cu popasuri în 24 de capitole.. E vorba totuşi numai de 19 state. E mult? E puţin?
– Foarte puţin... În Asia n-am fost decât în aia Mică, în Oceania – ce să mai vorbesc...? N-am fost nici măcar în America de Sud sau în Mexic, deşi mi s-a ghicit că în viaţa de dinainte am fost dansatoare în Mexic, iar în cea de mai înainte de cea de dinainte vâslaş maor prin Noua Zeelandă. Şi să ratez eu tocmai Mexicul şi Noua Zeelandă, să nu mai văd şi eu ce mai e pe-acolo? Dar, în fine, treacă de la mine... Dar acum, lăsând la o parte glumele, călătoriile sunt mult mai mult decât întâlnirea, în fine, cu nu ştiu ce pictură din nu ştiu ce muzeu, de care snobii fac atâta caz. Bineînţeles, totuşi, că, dacă n-ai cultură, degeaba te duci la Paris sau chiar în Tunisia, unde nişte tovarăşi ai mei de călătorie, ingineri şi alţi intelectuali din Tecuci, ajungând la ruinele Cartaginei, nu vroiau să ne mai dăm jos din autocar, că: „Ce să vedem? Doar nişte chietroaie?” A fost nevoie de protestele mele vehemente ca să coborâm, totuşi. Un mârlan de genul ăsta, la Verona, de exemplu, mă punea la punct când eu contraziceam ghidul, care pretindea că Romeo şi Julieta, de fapt, nu sunt decât o legendă şi nici n-au existat vreodată. Sau cucoanele simandicoase, care se duc la Paris sau în Dubai, doar pentru shopping... Câtă nedreptate... Atunci când oameni cultivaţi şi de foarte bună condiţie nu-şi pot permite să treacă dincolo de Curtici... Şi-n schimb cutreieră lumea tot felul de ipochimeni, care trec prin Madrid sau prin Atena, ca un bou printr-o păşune... Doar pasc, şi-atâta tot...
– Nu vă risipiţi abordând atâtea genuri? Dacă aţi fi acum, iar, la începutul activităţii, tot aşa aţi face?
– Dacă aş vrea ca la sfârşitul carierei să ajung academician sau să fiu măcar invitat de Doamna Vodă la TVR, la emisiunea Profesioniştii, cred că ar trebui să fac ce se face îndeobşte, adică să-mi fac o carieră solidă şi nu să mă flenduresc prin toate genurile, cât de cât posibile. Să mă fac, să zicem, romancier şi să scriu numai romane, toate foarte serioase, foarte groase chiar, foarte responsabile şi... dacă se poate şi fără umor. Asta ar fi cel mai bine, fiindcă umorul, dacă e fin şi prea subtil, derutează. Şi neapărat ar trebui scrise romanele astea la persoana a treia, să fie obiective, chipurile, până la Dumnezeu! Ar fi mult mai simplu şi infinit mai eficient. Iar dacă am fi iar în vremea comunistă, cred că ar trebui ori să fug în străinătate, ori să colaborez cu Securitatea. Ori, eventual, amândouă...
– Glumiţi?
– Îndrăznesc să spun că e o glumă foarte serioasă, dar să nu mai continuăm pe tema asta, fiindcă mi-e frică să nu-mi dau drumul prea mult...
– Care va fi următoarea carte?
– Este o carte de versuri. Se va chema Tandreţe tărăgănată...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
