Cei şaisprezece muzicieni din orchestra lui Antonio Morelli începură să cânte. Aplauzele şi ovaţiile publicului se amestecau cu zgomotul făcut de paharele şi tacâmurile de pe masă. Nimeni nu avea să mănânce, nimeni nu avea să bea. Toţi cei prezenţi în salonul Copa parcurseseră mulţi kilometri pentru a asista la renaşterea sau la moartea unui artist foarte iubit. Iar ceea ce au văzut, cel puţin la început, i-a surprins.
Dean Martin apăru pe scenă cu o ţigară într-o mână şi un pahar cu gheaţă şi whisky în cealaltă (în realitate, era suc de mere, şi aşa va fi ani de-a rândul). Pasul lui era greoi, expresia surâzătoare. Muzica răsuna, aşteptând ca el să înceapă să cânte. Avansând în zigzag, cu chiu, cu vai, îşi continuă drumul până la marginea scenei, în faţa microfonului, de unde îi privi când pe unii, când pe alţii, spectatorii neputându-şi reprima hohotele de râs în faţa neaşteptatei înfăţişări a cântăreţului. Muzica răsuna mai departe. Atunci, începu să salute. Le făcu cu ochiul, le făcu cu mâna şi chiar trimise câteva bezele. Iar muzica răsuna. Deodată, se prefăcu uimit când văzu microfonul şi se dădu un pas în lateral pentru a se îndepărta de acesta. „Voi sta aici în loc să stau acolo, spuse şi luă o înghiţitură. Privi spre public. Cu cât beau mai mult, cu atât cânt mai bine“, şi bău din nou… De aproape un minut pe scenă, cu doar două replici pentru a întreţine atmosfera, reuşise deja să smulgă o ovaţie din partea publicului. şi nu a fost decât începutul. Atacă atunci cu un potpuriu din marile succese, schimbând textele, ceea ce începând din acel moment va fi ceva caracteristic spectacolelor sale. „Drăguţă, dacă te-am iubit, iartă-mă“, spunea cântecul original, dar Dean cânta: „Drăguţă, dacă m-am căsătorit cu tine, iartă-mă“.
Pe parcursul fiecărui cântec, Dean trântea mici monologuri care făceau publicul să se prăpădească de râs, monologuri care subliniau imaginea de Dean „beţivanul“, pe scenă şi în afara ei. Totul părea realmente improvizat, autenticele vorbe de duh ale unui om afabil, care băuse câteva pahare în plus. „Am uitat să vă povestesc despre teribilul accident al soţiei mele, spuse înainte de a ridica paharul. A băut sucul meu de mere la micul dejun“. O altă glumă clasică lansată în premieră în acea noapte a fost: „Am şapte copii minunaţi“. Fără a aştepta prea mult, publicul a răsplătit „isprava“, dar Dean îşi ducea întotdeauna replicile până la capăt. „Nu aplaudaţi, mi-au rămas numai şapte minute.“ Când a terminat That’s amore, unul dintre indiscutabilele sale succese din anii petrecuţi alături de Jerry, a ridicat paharul din nou şi a anunţat solemn: „Nu mai beau – şi schiţă un zâmbet. Nu mai beau puţin.“ După altă melodie, ajuns la apogeul numărului său, cu un public vizibil însufleţit aplaudându-l, Dean se dădu înapoi câţiva paşi, până se ciocni de microfon. „Ups. Scuză-mă, Jerry!“ Aclamaţiile de la parter subliniară efectul glumei. Dino zâmbea plin de el. Era fericit. Lumea îl iubea pe Jerry Lewis, însă el tocmai confirmase că putea conta, la fel de mult, pe dragostea publicului.
În aceeaşi noapte, Jack Entratter îi prezentă lui Dean Martin un contract pe cinci ani pentru a evolua la Sands, în timp ce zeci de persoane stăteau la coadă în faţa cabinei sale pentru a-l felicita. şi nu erau spectatori oarecare, ci oameni ca Lucille Ball, Debbie Reynolds sau Jack Benny, colegi de scenă, care asistaseră la acele 38 de minute de spectacol pur, plin de satisfacţii, şi care ştiau mai bine ca oricine că nimeni altcineva nu putea să îşi aroge merite, în afară de el. A se debarasa de un trecut cu ajutorul unui succes fulgerător, pentru a o lua de la zero, nu era deloc uşor, dar el reuşise. Cel puţin în lumea sălilor de spectacole. Cinematografia şi muzica erau altă problemă.
La câteva zile după acel concert, Dino s-a dus să o viziteze pe mama lui, în Steubenville. I-a destăinuit frica de eşec, frica de a nu pierde contractul cu Capitol Records şi că nu îi vor mai propune un rol interesant în cinematografie. „Întotdeauna am ştiut că vei învinge – i-a spus mama lui –,ai stofă de învingător. Trebuie doar să lupţi pentru asta şi să nu îi laşi să te dea la o parte.“ Cuvinte care demonstrau că erau mult mai mult decât dragoste de mamă. După câteva luni, în iunie 1957, Dean Martin lansa un excelent album de balade şi swinguri intitulat Pretty baby, primul din 1955, care nu avea nimic în comun cu filmele în care jucase alături de Jerry. În plus, începea cu I can’t give you anything but love, melodie cu care câştiga din nou o anumită faimă în topuri, după succese ca Oh, Marie, Memories are made of this sau That’s amore, la destul de mult timp după apariţia acestora.
Cât despre cinema, un prieten îl sfătui să urmeze exemplul lui Frank Sinatra, care, cu ani în urmă, câştigase o a doua şansă, după ce lăsase garda jos, pentru a juca într-o dramă de război, în compania unor vedete importante. Sfatul venea cu ocazia adaptării, pe care o pregătea Edward Dmytryk pentru Twenty Century Fox, unei cărţi de Irvin Shaw, Leii tineri. Dino s-a zbătut să obţină o probă pentru rolul soldatului oportunist, care ajunge să se transforme din cauza conflictului. Când l-au acceptat în sfârşit, nu a avut nici o obiecţie în a câştiga aproape mai puţin de jumătate din cât obişnuia să câştige în filmele pe care le făcuse alături de Jerry. De această dată, partenerii de distribuţie meritau efortul: nici mai mult, nici mai puţin decât Montgomery Clift şi Marlon Brando.
Când a avut loc premiera filmului, în aprilie 1958, cei care vorbiseră de moartea artistică a lui Dean Martin, cu doar un an în urmă, îi lăudau acum prestaţia din film. Ca efect aproape direct, a venit propunerea lui Howard Hawks de a interpreta un alt rol, cu puternică încărcătură dramatică, în următorul său western, Río Bravo, alături de John Wayne. Trebuia să interpreteze un şerif beţiv care avea de luptat nu numai pentru a pune pe fugă derbedeii, ci şi pentru a-şi recupera demnitatea. Hawks îl chemase convins de potenţialul lui şi i-a propus să dea o probă. Ieşind de la garderobă, Dean se prezentă îmbrăcat într-un costum extrem de colorat, în stilul cowboy-ului din musicaluri, purtând şi cizmele de rigoare. „I-am explicat cum era personajul lui – îşi va aminti regizorul –, pentru că abia avusesem timp să vorbim şi, fără să mai pot să-i mai spun altceva, s-a întors la departamentul de recuzită. Când s-a întors, era îmbrăcat ca şi cum ar fi urmat să intre imediat în platou. A fost incredibil de precis. “ Prestaţia lui în acest western a fost atât de convingătoare, încât i-a reuşit dificila sarcină de a nu-i permite colosului Wayne să-i fure nici măcar o singură scenă.
Şi, în timp ce cariera lui cinematografică lua avânt, casa lui de discuri, Capitol Records, lăsa la o parte orice îndoială asupra potenţialului său comercial. De fapt, a crezut cu atâta putere în Dino încât, între 1958 şi 1959, a lansat patru discuri ale cântăreţului (şi asta, numărând doar LP-urile). Alături de producţiile obişnuite, precum This is Dean Martin, existau altele mai interesante, precum colecţia de balade pe teme „de iarnă“, A winter romance, sau colaborarea sa cu Nicolini Lucchesi în Dean Martin Sings – Nicolini Lucchesi Plays. De bună seamă, acolo nu era deloc prezentă umbra lui Jerry Lewis. Erau melodiile lui Dino, înregistrate pentru el, pentru succesul sau eşecul lui personal. Iar pentru moment, totul îi arăta că avea să se bucure de succes.
Deja nimeni nu mai punea acum la îndoială revenirea deplină şi în stil mare a lui Dean Martin, care, în plus, se bucura de o perioadă excelentă în viaţă personală. Acea stabilitate venise cu un deceniu în urmă, când, în seara de revelion a anului 1948, în Miami, o cunoscuse pe Jeanne Biegger. El şi Jerry fuseseră contractaţi pentru a oferi câte un spectacol la Beachcomber Club, în seara de ajun de Crăciun şi de revelion. Ultima zi a anului presupunea şi o petrecere specială pentru echipa de fotbal a oraşului. Pe Jeanne, de douăzeci şi unu de ani, fotbalul nu o interesa prea mult, însă, ca „regină a ligii“, nu putea lipsi. Era cu adevărat frumoasă. Avea părul de culoarea grâului şi un chip de înger, al cărei surâs putea fi întrecut doar de impactul pe care îl aveau ochii ei blajini, deschişi la culoare. ~n timpul spectacolului din acea noapte, privirile lui Dean şi Jeanne se întâlniră.
A fost dragoste la prima vedere. Dino auzise vorbindu-se de asemenea nebunie, dar abia atunci a înţeles cu adevărat ce semnifică. În septembrie 1949, la câteva săptămâni după divorţul de Betty, Dean şi Jeanne s-au căsătorit. Deşi el avea să-şi reia, fără întârziere, perioadele de linişte şi de izolare voluntară, Jeanne a învăţat să-l accepte şi să-i respecte singurătatea pe care o căuta atât de mult câteodată. În timpul acelor ani 1950, perechea a avut trei copii, care s-au adăugat celor patru anteriori ai lui Dean, după ce procesul intentat lui Betty a încredinţat tatălui custodia celor mici. Pentru ei, Dean a căutat cea mai bună dintre casele de pe luxoasele coline din Hollywood. Acolo, în a doua parte a anilor 1950, familia Martin a început să se bucure de viaţa de lux şi de distracţie, oferită de succesul de care avea parte capul familiei. Şi printre aceste luxuri, fireşte, erau prietenii.
Fragment din Rat Pack - Frank Sinatra şi prietenii lui în anii de glorie ai lui Kennedy şi ai Mafiei, de Javier Marquez. Traducere de Mihaela Săcuiu. În curs de apariţie la Editura RAO
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
