Aşa cum se petrece de fiecare dată când nuvii dintr-un mediu literar, pe autori ii cunoştiintâi şi intâi din cărţile lor sau dinrevistele la care colaborează. De aceea, ei iţi par un fel deabstracţiuni, fiindu-ţi greu să ţi-i imaginezimergând pe stradă, spunând poveşti saubancuri, având propriile lor griji, temeri saubucurii. Pe Nicolae Manolescu l-am intâlnit maiintâi şi intâi in "Metamorfozelepoeziei", cărticică pe care o adnotasem cu multă evlavie in timpulliceului pentru că descopeream, faţă de buchia manualelor şi deceea ce in general ni se spunea la şcoală, un alt univers alpoeziei, interpretări şi un parcurs aproape narativ alliricii.
Pe vremea aceea, a adolescenţei, autorii erau, pentru mine,mult mai puţin importanţi decât cărţile lor, aşa că nu mă străduiamnici să aflu mai multe despre ei şi nici să mi-i imaginez.
La admiterea la Filologie - care includea şi-o probă orală -,am avut in faţă doi profesori cu atitudini diferite.
Unul dintre ei, parcă mai timorat decât mine, răsucindu-şimereu sacoul de parcă nu i-ar fi găsit locul pe trup, mă privea dedincolo de lentilele groase ale ochelarilor cu multă inţelegere şipas cu pas am stat la o tacla despre literatură.
Celălalt se afundase in lectura unui ziar, părând sincerdezinteresat de ceea ce se intâmpla. Si-a ridicat ochii din ziar şim-a intrebat de unde sunt. Când a aflat că sunt bucureştean şi căunul dintre subiecte este Lovinescu, m-a intrebat dacă ştiu undeanume, in Bucureşti, se ţinea cenaclul "Sburătorul". S-a arătatintrigat că dădeam la Filologie şi nu bătusem tot oraşul spre avedea urmele materiale ale scriitorilor pe care ii studiam. Niciatunci şi nici acum nu cred că o casă memorială, o plăcuţă pe unimobil mă luminează mai mult decât o pagină scrisă de un autor. Num-am străduit, in răspunsul meu, să fiu pe placul celui care măintrebase, considerând intrebarea fără o prea mareimportanţă.
Intâmplarea ar fi rămas undeva suspendată in memoria mea,dacă, odată intrat la Filologie, nu i-aş fi recuoscut peexaminatori: Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu. Mai târziu mi-amdat seama că, poate in linia călinesciană, poate in propria-i liniece abia se contura inainte de a deveni făgaş, Nicolae Manolescupunea preţ şi pe autor, pe biografia, pe urmele sale materiale, casă zic aşa. Era firesc să fie aşa pentru că intrase de tânăr intumultul vieţii literare, unde numai cunoaşterea cărţilor nu ede-ajuns. Işi aşezase aura unui prinţ al criticii, detaşat atuncicând il citeai, fervent şi seismograf sensibil la viaţa literarăatunci când il cunoşteai. De aici i se trag şi adulările(justificate) ale unor confraţi, şi contestările (şi ele uneorijustificate) ale altor confraţi.
Este evident insă că, de aproape o jumătate de secol, NicolaeManolescu a fost unul (poate cel mai important) reper la care s-auraportat poeţii şi prozatorii in primul rând, criticii mai apoi.Faptul ca Manolescu scria sau nu scria despre tine reprezenta obornă, era in sine o judecată de valoare, indiferent dacă te lăudasau dacă te "desfiinţa".
Nu cred că mai există un critic contemporan la care sărâvnească atât de tare orice autor, aşa cum e Nicolae Manolescu. Sinedreptăţile flagrante, şi superficialităţile, şi revizuirilesenine (şi uneori fără nici o explicaţie) fac parte din şarmulcriticului. Numai cel conştient de propria-i valoare işi poatepermite ieşiri umorale in câmpul criticii, care adesea esteasimilată imparţialităţii, acribiei, derobării de omenescul dedincolo de operă. Tot din aceeaşi pricină, criticul are un exageratsimţ al mecenatului spiritual. Cred că din principiu nu acceptă căo valoare s-a născut fără contribuţia sa. A te fi descoperitaltcineva decât Manolescu - şi nu vorbesc numai de debutanţi, ci şide consacraţii care au avut neşansa să li se fi semnalat o marecarte inainte de a o fi semnalat domnia-sa - pare un afrontpersonal greu de iertat şi aproape imposibil de uitat.
Dacă nu eşti implicat in fenomen, admiri fără rezerve acestataşament al criticului faţă de foştii săi ucenici sau emuli."Istoria critică a literaturii române" este plină de astfel dedovezi. I s-a reproşat că e in afara fenomenului literar viu dinultimii douăzeci de ani. E o falsă impresie. Cine citeşte cuatenţie "Istoria..." percepe dese raportări la ceea ce s-a petrecutin literatură in ultmii ani, numai că asumarea explicită aliteraturii de după 1990 l-ar fi infirmat sau l-ar fi obligat lanuanţări ale unor judecăţi deja făcute. Işi asumă astfelsubiectivitatea in scrierea unei istorii ca un prim criteriuordonator şi justificativ şi in prezenţele, şi in absenţele dintomul său. Este conştiinţa de sine cea care ii permite unui autorsă privească in jur, o conştiinţă de sine a valorii. Este, inultimă instanţă, treapta la care a fost ridicat prin respectul,admiraţia, adulaţia celor din jur. Nu e nimic de incriminat inaceastă atitudine. Cred că deocamdată prea multă lume se afla preaaproape de tot ceea ce inseamnă Nicolae Manolescu spre a da odreaptă, senină şi obiectivă măsură a "Istoriei..." sale.
Fronda i-a stat totdeauna bine, pentru că ea este un apanaj alspiritelor libere. Mi-aduc aminte că intr-un număr al "Românieiliterare" impănat cu omagii aduse zilei de 8 mai - ziua partiduluicomunist -, titlul cronicii sale literare era "E primăvară. Citescpoeme". Sunt convins, deşi nu am confirmarea sa, că a fost un titlupolemic, asumat conştient, ca o detaşare de "chestiunea zilei".Acelaşi je m'en fiche-isme, acelaşi farmec şi aceeaşi de invidiatlibertate le afişează Nicolae Manolescu şi la 70 de ani.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) estelicentiat al Facultatii de Filologie (1974) a UniversitatiiBucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul"Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, AsociatiaScriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista"Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica"Reportaj", in "Ziarul de Duminica".
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor dinBucuresti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
