Revigorari tarzii

A patra ecranizare a unei carti de Nicholas Sparks realizata la Hollywood (dupa The Notebook, Message in a Bottle si A Walk to Remember), Nopti in Rodanthe/ Nights in Rodanthe exploateaza filonul romantic al dragostei mature. Ceea ce stiu prea bine toti adultii, in timp ce generatia care o considera pe Britney Spears guru in materie de erotism afla cu uimire din asemenea povesti, si anume faptul ca la maturitate oamenii pot iubi mult mai intens si nuantat decat la 25 de ani si ca totul tine de orice alte conditionari in afara de varsta, a fost, de altfel, demonstrat cu succes de priza uriasa la public pe care a avut-o The Bridges of Madison County. Din pacate pentru filmul de fata, el nu detine deloc rotunjimea si armonia care au salvat filmul lui Eastwood de la melodrama, ci are doar doua vedete puse sa acopere gaurile din scenariu. Desi regizorul de teatru, scriitorul si producatorul George C. Wolfe, recompensat cu doua premii Tony, are mult fler si experienta, acest debut al sau in cinema demareaza greu si pueril, multumindu-se sa bifeze superficial cateva dintre datele furnizate de romanul lui Sparks - minor, dar mult mai tandru si senzual decat filmul. Adrienne, eroina de 45 de ani care se refugiaza la hanul unei prietene pe durata unui weekend pentru a cugeta la hotararea de-a divorta de sotul adulterin, si Paul, un chirurg care se trezeste, prea tarziu, cu familia risipita si sufletul gol din cauza ca s-a dedicat exclusiv profesiei, se intalnesc in circumstante desenate stangaci si prea schematic pentru a fi credibile. Ea are grija de hanul decorativ, cu podul plin de amintiri (cufere lucrate de mana, o pictura cu Adrienne tanara si visatoare, mici obiecte desperecheate care imbie la romantism), iar el este singurul oaspete dintr-un weekend in care se anunta sosirea uraganului. Trecand peste vasta experienta a americanilor in materie de catastrofe meteorologice, din care am invatat si noi - macar prin intermediul stirilor si filmelor - ca sosirea acestora nu se anunta niciodata doar cu cincisprezece minute inainte si ca nu te poti apara de ele doar cu paine, conserve expirate si zambete largi, cei doi protagonisti se intalnesc, in sfarsit, dupa o serie plicticoasa de miscari si gesturi obositoare si inutile. O data intrati in cadru impreuna, Diane Lane si Richard Gere reusesc insa, chiar cu saracutele date ale scenariului, sa sustina povestea, sa o transforme intr-un sir rezonabil de stari emotionante si sa se salveze de ridicol. Nu e putin lucru daca ne gandim la datele de la care au pornit, iar reusita lor se explica nu doar prin stofa lor actoriceasca de clasa, care poate conferi credibilitate oricarei situatii, ci si prin magnetismul evident al cuplului lor, verificat in 1984 in The Cotton Club si in 2002 in Unfaithful. Ei sunt cei care tarasc cu decenta dupa ei o remorca plina cu sirop si clisee, jucand cu o implicare si o modestie care dau farmec povestii. Pana la urma, interpretarea lor compenseaza si uraganul de opereta, si antipatia puternica provocata de personajele secundare. Amanda, fiica lui Adrienne, in carte o tanara vaduva depresiva cu doi copii, careia mama ii povesteste intamplarea din Rodanthe tocmai ca sa o ajute sa isi revina, devine in film o adolescenta cretinuta si nazuroasa, parand incapabila sa inteleaga macar limbajul articulat, daramite complicatele probleme sentimentale ale mamei. Sotul este aproape inexistent (deci dilema lui Adrienne este gratuita), iar fiul pacientei decedate este o aparitie grobiana si inutila, in contrast cu sotul acesteia, jucat cu finete de Scott Glenn. Emotionant pentru cei care (mai) cred in "actul doi al vietii sentimentale", asa cum spunea regizorul George C. Wolfe, filmul ramane in primul rand un prilej de a revedea doi actori excelenti si plini de charisma salvand de la scufundare o barca inecata in lacrimi.