Nu mi-a fost dat insă să facprea mulţi purici in şcoala din Salonic, unde, vreme de câtevasăptămâni, am fost capul tuturor răutăţilor.
Dascălul, un moşneguţ ştirbşi pleşuv, care duhnea a rachiu şi a bătrâneţe, incepuse să-mi ştiede frică. Imi lepădasem pospaiul de smerenie şi, ca un răsad rău ceeram, mă ţineam doar de şotii şi coţcării.
Socoteam că tata mă părăsiseşi mă sileam acum, după puterile mele, să-i fac numele deocară.
Imi găsise loc ieftin degăzduire, intr-o casă plină de pisici jigărite, la o scofâlcită debăbătie pe care trebuia să o slugăresc.
Mă părăsise şi Dumnezeu, aşacă i-am blestemat numele.
Carte nu invăţam mai deloc,fiindcă dascălul nostru căzuse atât de rău in patima suptului,incât nu mai era in stare să ne dea nici o invăţătură. Nu-şiincepea niciodată lecţiile fără clondirul de rachiu la picior şi,după câteva inghiţituri, i se impăienjeneau ochii şi incurcaslovele. Altminteri avea o fire blajină, nu ne pedepsea niciodatăşi ne lăsa să zburdăm după pofta inimii prin ograda prăfoasă aşcolii, ba chiar şi pe uliţele din apropiere.
Aşa am invăţat să batmahalalele Salonicului şi să leg prieteşug cu tot felul dehaimanale. I-am cunoscut pe cerşetorii din tinda bisericilor, amluat aminte la vicleşugurile coţcarilor, am tras cu ochiul lameşteşugul hoţilor, care erau in stare să fure până şi puiul de subaripa cloştii, şi toate astea mi-au ţinut loc de gramatică şi dearitmetică. Fiindcă trebuie să ştii, fiule: grecii noştri suntneintrecuţi in pehlivănii şi inşelăciuni, iar dacă am ajuns să arătiscusinţă in meseria de scamator, asta se trage şi de la sângelemeu grecesc, pe care l-am moştenit de la părinţii mei, odată custrâmbătatea lor din născare.
Nu putea să se afle şcoalămai bună pentru unul ca mine decât casele de petrecere alelotrilor, in care mă strecuram cu sfială, incercând să dobândesccât mai multă invăţătură. Şi o dobândeam lesne, fiindcă aveam minteageră şi degete iscusite, iar cu vremea măsluiam zarurile la fel debine ca un coţcar invechit in răutăţi, spre mirarea dascălilor meide virtute, care imi prooroceau zestre mare de bani şi funie decânepă la sfârşit.
La şcoală mergeam doar casă-mi incerc dibăcia degetelor. Furam ca o coţofană: bucăţile depastramă din trăistuţele tovarăşilor mei de invăţătură dispăreaufără urmă, ca şi bănuţii din chimirul de piele al dascălului, princare ajunsesem să cotrăbăiesc de parcă m-aş fi indeletnicit de cândlumea cu meşteşugul buzunăritului. Toţi mă bănuiau, dar nimeni nuindrăznea să mă invinuiască făţiş, după ce pumnii mei stâlciserăzdravăn câteva mutrişoare nevinovate.
Numai de la bătrâna care măgăzduia nu aveam ce să fur: era săracă lipităpământului.
Imi innodasem agonisealaintr-o batistă şi cheltuiam cu multă zgârcenie. După râvnasfinţeniei, sufeream acum de râvna agonisitului, iar pe cinste numai dădeam para chioară.
Ca să-mi sporesc grămăjoarade mărunţiş, am inceput să cerşesc. Nu indrăzneam incă să mă infigla pungile pântecoase ale negustorilor, care mă ispiteau parcă şimai abitir decât pulpele tari ale maică-mii. Iar bănuţii se adunaugreu, căci grecul e din fire avar şi ţine strâns de fiecarejumătate de gologan.
Oamenii Agiei din Salonicmă alungau câteodată cu picioare in cur din locurile mele decerşetorie.
Singurul meu prieten erauna dintre pisicile gazdei: un cotoi galben şi costeliv care veneasă se incolăcească noaptea la picioarele mele.
……………………………………………………………………………
Cred că ţinea puţin la mineşi Mamulos, un cerşetor falnic, despre care se şoptea că tâlhăriseaprig in tinereţe Egeea, iar tigva lui cheală fusese preţuită destăpânirea de la Stambul la o mie de lire turceşti. Acum işi făceavacul in tinda de la Hagi Dimitrios, cea mai mândră biserică dinSalonicul nostru plin de biserici frumoase, unde piciorul său delemn se bucura de mare cinste printre milogii care şi l-au pusstaroste.
Mamulos mi-a indrumatprimii paşi in meşteşugul cerşetoriei. De la el am invăţat cumsă-mi răsucesc miinile şi picioarele, cum să-mi dau dau ochii pestecap şi să fac spume la gură cu ajutorul unei bucăţi de săpun, ca săpar apucat de boala copiilor.
Tot de la dânsul am deprinscâteva scamatorii mai uşoare, care m-au ajutat să-mi sporesczestrea de bănişori.
M-a pus de câteva ori să-iaduc la viaţă mădularul neputincios şi, pipăindu-i scula care seintărea greu, am simţit iarăşi fiorii pidosniciei. Il ajutam să seslobozească prin tufişurile ţepoase de la marginea Salonicului şieram răsplătit pentru asta cu povestea isprăvilor lui cocoşeşti:Mamulos se lăuda că f...se toată Mediterana: de la copilandreleincă necoapte, până la baborniţele de optzeci de ani.
Pretindea chiar că, odată,la Smirna, după ce deşertase mai multe ulcioare de ouzovârtos, işi vărsase lapţii in gaura unei maimuţe.
Fusese cât pe ce să fiescopit de stăpânul acesteia, un hoţ de mare de la Alger şi scăpasedoar punându-şi crăpătura dinapoi la bătaie.
De la Mamulos am aflatdespre obiceiurile bărbaţilor celor vechi din Sodoma, cărora le-ammoştenit strâmbătatea.
Nu-l lăsam niciodată să mămozolească, fiindcă gura lui puţea mai abitir decât o latrină. Iarcând mi-a dat poruncă să-l sug, l-am părăsit pentrutotdeauna.
…………………………………………………………………………….
Pe unul dintre maidanele dela marginea Salonicului se inălţa spânzurătoarea oraşului.
Una din distracţiile meleera să casc ochii la execuţii.
Mamulos imi povestise despreultima bucurie a spânzuratului, iar ochii mei (care indrăgeau totce-i pocit şi scalâmb) nu se mai dezlipeau de pe prohabul acestuia,incercând să desluşească pata de malahie.
Când osânditul incepea să sezbată in aer izbucneam intr-un râs răutăcios, inchipuindu-mi inştreangul furcii burdihanul mătăhălos al lui Kir Apostolis şi-iuram in gând uşurare plăcută.
Inima mea impietrită (deşieram incă un puiandru de om) nu mai găsea desfătare decât infărădelegi.
Intr-o noapte am incercatsă spânzur una dintre pisicile gazdei, care mi-a umplut faţa dezgârieturi.
In starea asta m-a găsittata inştiinţat pe furiş de dascălul de la şcoală despre isprăvilemele. N-am apucat nici măcar să-mi iau comoara agonisită dinfurtişag şi cerşetorie, care i-a rămas moştenire baborniţei. Euisprăvisem pentru totdeauna cu invăţătura şi cu statul laSalonic.
……………………………………………………………………………….
Tatăl meu işi lucra livadade măslini cu ajutorul unui argat pe nume Vanghelis. Vanghelis eraun bărbat negricios, cu mustaţă mare de palicar, căruia ii râdeaumereu ochii. Pe lângă casa noastră nu se pripăşise de multă vreme.Venise auzind că tata are nevoie de un argat şi bătuseră repedepalma: tatăl meu nu s-a arătat zgârcit la simbrie, fiindcă-iplăcuse privirea ageră a lui Vanghelis şi-i preţuise muşchiiputernici, ce-i jucau pe sub cămaşa de cânepă.
Vanghelis locuia lamarginea livezii, intr-o baracă dărăpănată, pe care o ticsise decolivii prin care zburătăceau tot felul de păsărele: grauri,piţigoi, sticleţi, cinteze, scatii, ciocârlii şi privighetori, pecare argatul tatălui meu izbutea să le prindă cu ajutorul unorcapcane iscusite, al căror meşteşug il ştia numai dânsul. Sepricepea de minune să le imite trilurile şi fluierăturile şi,inainte să cad in boala cucerniciei, una dintre puţinele meleplăceri era să-l aud pe Vanghelis ciripind laolaltă cu zburătoarelesale, ca un păsăroi mare şi negricios, cu faţa mereu increţită dezâmbet.
Spre seară, când Vanghelisisprăvea cu treburile lui de argat, băieţii din sat se adunau, cuingăduinţa tatălui meu, sub bătrânii noştri măslini. Aşezat pepragul cocioabei sale de scânduri, palicarul cel oacheş se făcea cănu ne bagă in seamă, rupând alene dintr-un caş mare de oaie şisorbind la răstimpuri dintr-un ulcior cu rachiu. Apoi işi scotealuleaua din buzunar şi pufăia indelung, in timp ce băieţii incepeausă se foiască nerăbdători. Trecea multă vreme până ce Vanghelis seridica in sfârşit in picioare, işi scutura cioarecii de firimiturişi işi dezvelea la noi dinţii puternici şi albi, ca de fiarăsălbatică. Fără să se grăbească, işi aducea pe urmă coliviile desârmă, pe care se apuca să le stivuiască pe prispa de lut,făcându-ne prieteneşte cu ochiul.
Era un actor innăscut şipesemne că ar fi scos bani buni in bâlciurile italiene, mai mulţidecât am adunat tu şi cu mine.
Câteva fluierături ascuţitedădeau semnalul de inceput al reprezentaţiei. Se auzea mai intâicântecul piţigoiului, apoi glasul cintezei şi ciripitul sticleţilorpe care Vanghelis le făcea să se armonizeze ca instrumentele uneiorchestre, fluierând ba mai tare, ba mai incet şi trecând de la otonalitate la alta şi de la un timbru la celălalt. Trilurileprivighetorii răsunau spre sfârşit limpede, amestecându-se cufluierăturile pline de dulceaţă ale lui Vanghelis intr-o potriviredesăvârşită.
Şi nu-ţi ascund că, in vremece băieţii il aplaudau fermecaţi pe argatul tatălui meu, pe obrajiimei şiroiau lacrimi amare de pizmă, căci pe vremea aceea iipizmuiam pe toţi oamenii care dovedeau vreo putereneobişnuită.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
