Decizia FSN de a se constitui în formaţiune politică a inflamat şi a agitat mai puternic spiritele celor care se revoltaseră şi luptaseră nu doar împotriva dictaturii ceauşiste, ci împotriva regimului comunist. Reiterăm ideea că cei de la conducerea ţării nu intenţionau în 1990 să renunţe la sistemul şi metodele comuniste şi să reorienteze România către valorile occidentale. Piaţa Universităţii s-a afirmat ca o autentică agora a militanţilor anticomunişti, iar balconul de la Facultatea de Geologie a fost o tribună a democraţiei, un simbol al libertăţii de exprimare, sau otrivit altor autori, o replică a balconului Comitetului Central al P. C. R., acolo unde, la 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu îşi rostea cel din urmă discurs. Dacă în urmă cu 21 de ani, secretarul general a fost aclamat îndelung de o mulţime care îl adula, aplaudând condamnarea energică a invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, într-un arc peste timp, în decembrie 1989, a fost pentru prima oară huiduit îndelung. De fapt, majoritatea manifestanţilor din Piaţa Universităţii în primăvara şi în vara timpurie a lui 1990 au fost aceiaşi care au cutezat să se ridice la luptă împotria comunismului în decembrie 1989. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că două dintre cele mai active organizaţii la mitingul de protest au fost tocmai „Asociaţia 21 Decembrie” şi „Asociaţia 16-21 Decembrie”.
Cei prezenţi în Piaţă au declarat-o, în mod simbolic, zonă liberă de neocomunism. Au participat la acţiunile revendicative care, de regulă, se prelungeau până târziu în noapte, intelectuali, studenţi, elevi, muncitori, actori, muzicieni, deci un întreg evantai de categorii socio-profesionale, ceea ce denotă amploarea deosebită de care s-a bucurat demonstraţia paşnică, calificată pe drept cuvânt un fenomen social de anvergură, fenomenul Piaţa Universităţii. Printre cei care au salutat acţiunea şi au luat cuvântul din balconul Universităţii s-au aflat numeroase personalităţi, printre care Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, Dragoş Pâslaru, Emil Constantinescu, Octavian Paler, Marian Munteanu, Alexandru Andrieş, Valeriu Sterian, Cristian Paţurcă şi alţii. Printre doleanţele cele mai arzătoare ale participanţilor figura respectarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara, ce interzicea candidatura tuturor activiştilor regimului comunist şi membrilor Securităţii la funcţii publice, pentru un interval de trei legislaturi consecutive.
În acest context, ne propunem să aprofundăm analiza dicursului la care procedau reprezentanţii puterii, în special Ion Iliescu. Familiarizat cu realităţile totalitarismului de extrema stângă, al cărui produs era, preşedintele C.P.U.N. nu accepta nicio formă de contestare şi nicio concesie susceptibilă să îi pericliteze poziţia privilegiată în fruntea statului. Astfel, într-o şedinţă a respectivului organism ce exercita temporar atribuţii legislative, el i-a calificat pe demonstranţii din Piaţa Universităţii drept „golani”, după ce nu demult, Ceauşescu, „geniul Carpaţilor” (cum era supranumit în virtutea unui deşănţat cult al personalităţii care nu de puţine ori friza ridicolul) îi „gratulase” pe manifestanţii de la Timişoara cu apelativul de „huligani”.
Cu toate acestea, protestatarii au demonstrat că erau înzestraţi cu un ascuţit simţ al umorului, asumându-şi un apelativ ofensator, discreditant şi jignitor şi transformându-l într-un titlu de mândrie. Ecusoanele purtate se evidenţiau prin diversitate: „golan de bine”, „golan de bună credinţă”, „golan şef de agentură străină”, „golan de lux”, „golan cumpărat pe dolari” şi altele. Primele două ironizau cu fineţe discursul lui Ion Iliescu, care într-o manieră simplistă, denotând preconcepţii şi stereotipii (de altminteri comune discursului unei puteri comuniste) atribuia exclusiv însuşiri pozitive propriilor susţinători, pe care îi identifica cu „oamenii de bine” sau „de bună credinţă”. Cele două expresii au devenit clişee în cuvântările şi expunerile reprezentanţilor noii puteri. Deci, potrivit conducerii F.S.N., societatea românească post-Ceauşescu era polarizată: pe de o parte „oamenii de bine” (asimilaţi de către putere susţinătorilor Frontului şi ai preşedintelui Iliescu) şi pe de altă parte, „legionarii”, „fasciştii” (apelativ cu care erau etichetaţi aproape fără deosebire opozanţii regimului). Aceştia din urmă se găseau într-o minoritate numerică incontestabilă, pe care însă o compensau prin intensitatea acţiunilor. Opozanţii F.S.N. s-au delimitat energic de cea dintâi categorie: „Noi nu ne-am confundat nicicând cu oamenii de bine”, între cele două tabere existând diferenţe care nu puteau fi depăşite. Puterea s-a folosit de mass-media şi de anumite categorii socio-profesionale pentru a adânci falia între ele. Astfel putem explica într-o oarecare măsură răbufnirea de violenţă din 13-15 iunie 1990.
Demonstranţii anti-F.S.N. şi-au afirmat independenţa absolută, neidentificându-se cu vreo formaţiune politică, chiar dacă, dorind şi reuşind până la urmă să îi discrediteze, puterea şi presa aservită, incluzând ziarele Azi, Dimineaţa, Adevărul, România muncitoare, insinuau că cei din Piaţa Universităţii făceau jocurile P.N.Ţ.-ului şi P. N. L.-ului fiind, chipurile, plătiţi din străinătate sau de către partidele tradiţionale. Campania de denigrare şi compromitere a manifestanţilor, desfăşurată de televiziunea publică şi de către ziarele aflate în solda puterii a fost deosebit de virulentă, manifestanţii fiind calificaţi drept „drogaţi”, „fără căpătâi”, „vagabonzi”, pentru a declanşa şi a întreţine indignarea şi furia unei opinii publice dezinformate şi manipulate în majoritatea sa. Efectele acestei campanii vor fi sesizabile cu prilejul mineriadei din iunie, furia şi agresivitatea celor de pe margine surclasând-o în unele situaţii pe cea a minerilor.
Dacă revoluţionarii de la Timişoara se aflau în solda „agenturilor” străine şi atentau la suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a României, expresii foarte dragi preşedintelui republicii socialiste, Ceauşescu, cei din Piaţa Universităţii erau pentru noua putere „legionari”. În mod paradoxal, deşi condamnase cultul personalităţii dictatorului, putem aprecia, fără a ne hazarda, că Iliescu a devenit el însuşi, în timpul campaniei electorale din 1990, obiectul unui cult al personalităţii în stare incipientă. Avem în vedere scandările de la mitingurile organizate de F.S.N. „Iliescu apare/ Soarele răsare” sau „Iliescu, să fii tare/ Cum a fost Ştefan cel Mare”). Ne putem întreba dacă adepţii Frontului au uitat că detestatul Nicolae Ceauşescu era, la rândul său, comparat cu domnitorul medieval al Moldovei, întruchipând cele mai alese virtuţi ale acestuia.
Preşedintelui Iliescu i se atribuiau aşadar chiar însuşiri supranaturale, fiind capabil să influenţeze starea vremii, iar aluzia la soare ne determină să stabilim iarăşi o conexiune, o paralelă cu scrutinul din 1946. Semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice, dominat de comunişti era chiar soarele. De altfel, descifrând din punct de vedere semantic cuvântările lui Ion Iliescu, putem conchide că ele se aseamănă mai degrabă cu cele din perioada impunerii brutale a regimului comunist în România. Este simptomatic faptul că Iliescu utiliza expresii precum „democraţie populară”. Acest concept este uzitat de istoriografie pentru a desemna statele şi regimurile politice din Europa Centrală şi de Răsărit, aflate după 1945 în plin proces de sovietizare şi satelizare. Pe de altă parte, dacă după 1945, Partidul Comunist din România acorda o accepţiune foarte largă termenului „fascist”, care incorpora pe toţi adversarii (reali sau fictivi), în 1990, preşedintele Iliescu îi socotea legionari pe cei din Piaţa Universităţii. Aşadar, atât Partidul Comunist din România, după 1945, cât şi F.S.N.-ul, în 1990, au transformat în postulat dictonul „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.
Din volumul „România postcomunistă: istorie şi istoriografie”. Editor Ovidiu Pecican, în pregătire la Editura Limes
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
