N-am inteles niciodata prea bine daca a fost dreapta sau nu culpabilizarea scriitorului roman ca nu a avut literatura de sertar. Dedesubtul acestui repros am suspectat mereu o ipocrizie aparte, un de fel mutat mortu' pe Academiei. E ca si cum ai reprosa cuiva ca nu are parul cret sau picioare de alergator de cursa lunga.
Cu asta vreau sa spun de-a dreptul ca prezenta sau absenta literaturii de sertar mi se pare un dat, o situatie de fapt, de care trebuia luat act si actionat in consecinta. Da, scriitorul roman n-a avut literatura de sertar. N-a avut taria sa scrie pentru sufletul lui si pentru lumea de maine, cum nu crede in raiul promis decat in ziua spovedaniei din urma. Scriitorul roman e sarac de speranta. Ascunde asta fiind, de felul lui, sceptic. Traieste azi pentru azi - ieri pentru alaltaieri, daca e fragil din fire -, dar niciodata azi pentru maine. Posteritatea o invata la cenaclu, ca pe o poezie, intimitatea la cafenea sau in calatorie de documentare cat mai departe de meridianul natal. Daca istoria il impinge pe soclul martiriului (al dizidentei, sa fim decenti), se uita uimit in jos, stingher ca un copil despartit de mama, si-si joaca rolul doar daca nu are incotro.
Povestea cu literatura de sertar e, de fapt, un fel de sacrificiu ritual, in care scriitorul devine tapul ispasitor al impotentei colective. De ce ne intrebam atat de rar cum de n-am avut o dizidenta politica adevarata, cum au avut statele foste comuniste din jurul nostru? Pentru ca avem raspunsul gata pregatit: pentru ca nu s-a putut, pentru ca regimul comunist din Romania a fost mai dur decat in celelalte tari, pentru ca fibra elitei intelectuale a fost imputinata si grav compromisa, iar catolicismul e altceva decat ortodoxia. Si atunci ce asteptam de la scriitori? Aici raspunde doar indignarea de parada.
Scriitorul roman e roman. Cand o sa reusim sa spunem asta fara golul dureros al dezamagirii, vom fi deja vindecati.
Cred totusi ca suntem pe calea cea buna. De la o vreme nu mai culpabilizam. Acum ne uram. Intr-o asemenea relatie, nu mai e loc de procese de intentie. Asa cum arata lucrurile, cu generatii care au tacut ca sa-si roada in liniste osul dincolo de gard, la adapost, cu grupari care latra la gard dar se sfarteca intre ele si cu toata lumea tragand cu prastia catre cei care s-au salvat in zbor, in curand va fi liniste. Vestigiile culturii sub comunism implodeaza surd, se culcusesc in mormantul caldut al competitiei sociale si al reusitei, in timp ce iarba noului creste, ferind de pericole imediate o noua zoologie, mai curata in vocatia ei de a razbi.
Uitati-va in jur: oameni noi. Nu e oare ceea ce ne doream? Cu sau fara literatura de sertar, lumea s-a schimbat. Evident, nu cum ne-am fi dorit, dar asta e alta poveste si, la urma urmei, cand nu mai poti repara o mobila, o arunci si cumperi alta. Doar ca, in cazul nostru, nici macar n-o alegem noi, scriitorii, noi, intelectualii. Acest drept nu l-am capatat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
