Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor/ de Vasile Ernu

Sectele au fost mereu culte religioase marginale, puţin remarcate de restul lumii, stîrnind de obicei frică şi neîncredere. Vasile Ernu spune povestea unei comunităţi religioase din Bugeac ce supravieţuieşte de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin patru regimuri diferite, mai mult sau mai puţin represive: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Secta a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa. Sub influenţa ruşilor rascolnici şi molocani, a coloniştilor germani protestanţi şi a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă şi îl aruncă într-o aventură incredibilă. Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte şi un stil de viaţă de o puritate extraordinară. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică şi, mai ales, „lumea aceasta“ laică au fost mereu adversari de temut, dar şi un scop pentru comunitate, care face eforturi să le salveze şi să le aducă pe cale cea bună. Cum a rezistat micuţul grup în faţa forţelor cumplite ce îl ameninţau? Cum a făcut faţă marilor ispite ale secolului XX? Sectanţii încearcă să răspundă la aceste întrebări şi să istorisească povestea fascinantă a acestei comunităţi, neîncheiată nici acum.

„Da, sînt sectant, pentru că aşa ne‑a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sînt la a patra generaţie de sectanţi care de‑a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne‑am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri şi dregătorii într‑un veac, încît le‑am uitat numele. Ei însă nu ne‑au uitat şi ne‑au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi.

În cele ce urmează vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s‑a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă – Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să por­nim la drum, în faţă ne aşteaptă stepa Bugeacului şi Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi comunităţii mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.“ (Vasile Ernu)

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza“, Iaşi, 1996) şi al uni master de filozofie (Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă Ă societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul şi Adevărul, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013), tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară şi poloneză. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru roman şi memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul şi a fost distinsă cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (coord. împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, 2008, Cartier); Ultimii eretici ai Imperiului (2009, Polirom; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural şi distins cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia şi în curs de publicare în Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010, Polirom); Intelighenţia rusă azi (2012, Cartier); În  volumul Sînt un om de stînga (2013, Editura Cartier); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (coord. împreună cu Florin Poenaru, 2014, Tact). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro. Mai multe detalii pe www.ernu.ro şi www.nascutinurss.ro.

*

*     *

Pentru sectanţii mei, lucrurile erau mai simple, pentru că educaţia se făcea în cadrul comunităţii şi încercarea statului de a‑i educa pe copii era considerată un ajutor necesar şi bine‑venit, dar care trebuie privit cu suspiciune. Educaţia se face în familie şi în bise­rică, asta era regula noastră de aur.

Pe de altă parte, noua administraţie, românească, era percepută ca străină, deşi România se prezenta ca un stat al tuturor românilor, inclusiv al basarabenilor, pe care în discursurile oficiale îi numea „fraţi“ şi cărora le spunea că i‑a salvat de jugul ţarist rus sau de „ciuma bolşevică“. Din acest motiv s‑a ajuns la o adevărată situaţie de conflict între noua administraţie şi locuitorii satelor şi orăşelelor mici de la noi. Oare de ce?

Am încercat de multe ori să vorbesc cu ai mei, cei mai în vîrstă, despre perioada interbelică şi despre cum vedeau ei lucrurile atunci. Întotdeauna porneau de la o constatare ironică, devenită aproape o meta­foră a modului în care înţelegeau ei schimbările de putere de atunci. „Ştii cînd ne‑a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Cînd ruşii plecaseră, iar românii încă nu veniseră...“ Aproape toţi cei cu care am vorbit mi‑au oferit acest raţionament, devenit folclor. Aveau mai ales o amintire foarte clară despre reprezentanţii puterii „aduşi la noi să ne conducă“ şi despre jandar­mul satului „adus să ne bată“. Toată lumea, chiar dacă nu luase niciodată bătaie de la „jandarmul român“, îl vedea mai străin decît pe „soldatul rus“, devenit o pre­zenţă obişnuită în ani de convieţuire. Îi deranja vorba, comportamentul, felul lor de a fi. Îi deranja tot ce ţinea de această nouă administraţie.

Populaţia băştinaşă nu avea să se obişnuiască nici­odată cu această administraţie „adusă din România să ne conducă“. Asta a fost poate una dintre cele mai proaste decizii ale puterii de la Bucureşti în politica de administrare a Basarabiei. A tratat acest spaţiu mai degrabă ca pe o colonie. Oamenii simpli nu pot fi prea uşor amăgiţi, pentru că au un simţ foarte acut al realităţii. Mai ales cînd e vorba despre putere.

Cum e posibil să schimbi administraţia din sate şi orăşele cu oameni aduşi din regiuni unde realitatea este percepută cu totul altfel, care nu cunosc cutu­mele locului, care vorbesc o limbă cu o sonoritate foarte diferită şi care se percep singuri drept străini? Nu am înţeles niciodată de ce nu au implicat mai mult populaţia locală în administrarea regiunii, chiar dacă asta ar fi dus la un control mai slab al acesteia... Dar nu aceasta e tema poveştii noastre.

În mentalul colectiv, administraţia românească din perioada interbelică a rămas „ceva străin“. În acest sens, administraţia sovietică a fost mult mai eficientă şi a reuşit să mobilizeze populaţia din interior spre a o folosi în aparatul său de administraţie şi control, iar în anii ’60‑’70 a construit o nouă elită pe toate palie­rele, formată din populaţia autohtonă ce mai tîrziu avea să se răzvrătească şi să contribuie la distrugerea regi­mului care a format‑o.

Acesta era contextul general în care trăiau ai mei în raport cu noua putere. Nu erau cele mai tragice lucruri care se puteau întîmpla într‑o zonă obişnuită cu schimbările de putere şi regimuri. Pentru ei contau viaţa de zi cu zi şi pîinea pe care puteau să le-o aducă seara copiilor. Pentru ai mei însă, lucrurile erau ceva mai complicate, deoarece nu pîinea era pe primul loc.

Greul aveau să vină abia în anii ’30, în special la finalul acestei perioade. La început, noua administra­ţie îi tachina pentru că sînt „ruşi“, comunitatea noastră fiind destul de pestriţă din punct de vedere etnic, iar limba rusă era des folosită în zonă. Aceasta era lingua franca pe teritoriul acela atît de mic, dar care era un adevărat Babel lingvistic şi religios. Acest lucru era însă inacceptabil pentru o administraţie nouă ce tri­misese oameni de pe la Craiova, care nu văzuseră în viaţa lor lipoveni, evrei, găgăuzi, nemţi, elveţieni, tătari, ruşi, ucraineni şi moldoveni convieţuind, majo­ritatea fiind şi de religii diferite. Iniţial, sectanţii noştri nu ieşeau prea mult în evidenţă. Pe noua administra­ţie toate acestea o deranjau însă, pentru că nu puteau fi ţinute în frîu aşa cum credea ea de cuviinţă. De aici au izbucnit o mulţime de conflicte.

Vremurile negre erau abia la început. De fapt, nu erau negre, ci verzi, pentru că administraţia româ­nească şi noii lideri din zonă începeau să poarte cămăşi tot mai verzi ce aveau să devină o adevărată obsesie pentru mulţi.

Acest element de noutate era straniu pentru zona noastră, în care diversitatea etnică şi religioasă era un lucru firesc, iar asocierile pe grupuri şi comunităţi se făceau pe cu totul alte criterii decît cele propovăduite de ei. Cuvinte precum sînge, neam, patrie începeau să fie tot mai des auzite, iar regulile pentru cei ca noi erau tot mai aspre.

Alor mei li s‑a interzis să se mai adune pentru sluj­bele religioase sau în orice alt scop religios. Sînteţi români şi trebuie să mergeţi la biserica ortodoxă din sat. Orice altă formă de întîlnire religioasă este inter­zisă, iar dacă nu vă veţi supune, veţi fi pedepsiţi, i‑a anunţat jandarmul care mai nou începuse să umble prin sat însoţit de un activist legionar călare.

Vestea a părut la început un soi de glumă. Ai mei erau obişnuiţi cu diverse restricţii, pentru că sectanţii nu erau priviţi bine nici pe vremea administraţiei ţariste. Interzicerea „oricărei forme de întîlnire“ era însă deja prea mult şi nici nu li se mai impusese vre­odată să meargă la biserică. Au primit însă instrucţiuni simple: sînteţi români, deci sînteţi pravoslavnici şi veţi respecta toate rînduielile bisericii majoritare.

Ce părere aveau ai mei despre biserica pravoslav­nică? Orice sectant cît de cît educat şi care‑şi asumă credinţa are convingerea fermă că ortodoxia este de fapt un soi de păgînism cu elemente creştine. Chiar dacă e învăţat să-l respecte pe aproapele său, „să‑l iubească ca pe sine însuşi“, pentru el, ortodoxia este de esenţă păgînă: de la ritualuri, de la biserică şi icoane pînă la comportament. De aceea, datoria lui intimă şi sinceră e de a‑l salva pe pravoslavnicul de lîngă el. Aşa a fost crescut şi educat fiecare copil sectant. Şi aşa va rămîne pînă la moarte, pentru că o astfel de convingeri bine înrădăcinate, dobîndite în copilărie, sînt greu de schimbat. Eu şi astăzi, după ce am citit şi am aflat cam tot ce se putea în materie de teologie, cînd am atîţia prieteni ortodocşi şi am trecut printr‑un profund sistem de reevaluare a grilelor reli­gioase, fiind mai aproape de agnostici decît de sec­tanţii mei, am îndoieli serioase legate de creştinismul ortodox. Şi îmi dau seama că aceste îndoieli de acolo vin. Sînt înrădăcinate în copilăria şi educaţia mea.

Fireşte, vorbele legionarilor nu au prea fost luate în serios de cei din comunitatea mea, care au conti­nuat să‑şi vadă de întîlnirile lor. Viaţa lor paşnică nu avea să dureze însă foarte mult, pentru că în anii ce au urmat aceasta s‑a transformat într‑un adevărat cal­var.

– Şi totuşi, de ce interdicţiile şi violenţa legiona­rilor au fost, după voi, mult mai dure decît cele stali­niste? căutam eu explicaţii de la bătrînii mei.

Un unchi mi‑a povestit odată această întîmplare:

– Comunitatea noastră a pătimit mult şi a cunos­cut multă violenţă. Nu ne mai speriem noi  aşa uşor. Nu ne mai sperie nici lagărele de concentrare, puş­căriile şi greutăţile pe care le putem întîmpina. Cu regimurile de tot felul ne‑am obişnuit repede şi am învăţat cum să ne comportăm şi să găsim soluţii. Am stat în puşcărie sub ţar, sub ruşi, sub comunişti. Toate puterile ne‑au băgat în puşcării. Ce au reuşit însă legi­onarii nu a reuşit nimeni, nici măcar Stalin, cu tot apa­ratul său de propagandă şi violenţă. Legionarii au izbutit mai întîi să întoarcă împotriva noastră nu doar tot apa­ratul represiv al statului, ci şi populaţia. Nu e nimic mai violent decît o comunitate, în totalitatea sa, care se întoarce împotriva unui mic grup. Poţi să suporţi cea mai mare violenţă a unui regim, însă, cînd simţi că cel de alături e solidar cu tine, în neputinţa ta devii puternic, ţi‑e mai bine, mai uşor. Uneori aproapele se solidarizează cu tine doar din priviri, dar tu o simţi şi înţelegi că nu eşti singur şi capeţi puteri să mai rezişti. Însă, cînd restul lumii te urăşte, te arată cu degetul şi nu ai unde să te ascunzi, nu ai un gram de solidari­tate umană lîngă tine, ci doar ură şi blestem, atunci te apucă disperarea. Atunci îţi seacă speranţa şi îţi pierzi controlul şi credinţa. Nu crezi că ura poate cuprinde tot, dar, cînd vezi că ea devine întuneric care se înstăpîneşte, atunci şi tu intri în întuneric şi nu mai ai putere să luminezi cît de puţin. Atunci cînd tu şi familia ta nu puteţi ieşi în stradă, atunci cînd copiii tăi sînt loviţi cu pietre pentru că sînt altfel, cred altfel decît majoritatea, totul devine insuportabil. Excluderea totală din comunitate, ura înverşunată îndreptată împotriva noastră nu am trăit‑o sub Stalin. Acolo luptam cu un monstru puternic, cu o forţă copleşitoare, dar întotdeauna simţeam căldura celor din comunitate, deşi ascunsă sub multe straturi de frică şi disperare. Aici, sub legionari, ne simţeam goi şi neputincioşi în faţa mulţimii care ne huiduia şi ne arăta cu degetul. Erau oameni pe care‑i cunoşteam şi îi iubeam. Aceeaşi comunitate s‑a comportat într‑un fel sub Stalin şi altfel sub legionari. Acesta e parado­xul. Noi eram „izgoi“, străini, ca şi evreii. Şi ei au tre­cut prin acest proces al urii colective. În acest caz, putem spune că noi eram „cei aleşi“ dintre „izgoi“. Noi, sectanţii, eram trataţi mai „special“, pentru că, dacă ei erau „izgoii“, străini, veniţi de nu se ştie unde, din alt neam şi altă rasă, altă religie şi cultură, noi eram trataţi ca „izgoii noştri“. Iar „izgoii noştri“ au o vină şi mai mare, pentru că sînt altfel nu din cauza faptului că s‑au născut diferiţi, ca evreii, ci pentru că au ales să fie diferiţi. Pentru că, aşa cum interpretau ei, au ales să trădeze „sfintele valori ale neamului şi ale adevăratei credinţe“. Iar acest lucru nu se iartă. Căci, dacă de evrei poţi scăpa prin ghetoizarea şi omorîrea lor, pentru sectanţi moartea este prea puţin. Moartea nu e cel mai înfricoşător lucru. Mai ales în cazul sectanţilor, pentru care moartea e doar ultima staţie în drumul spre fericirea finală şi veşnică. Suferinţa şi moartea sînt doar exerciţii finale ale salvării. Sînt lucruri mult mai groaznice decît moartea, iar aceste lucruri le‑au trăit ei în perioada legionară: interdicţii peste interdicţii, pedepse corporale permanente, umi­linţe publice regulate. Ne‑au botezat pînă şi copiii cu forţa... Şi mai e ceva, îmi povesteşte bătrînul meu, ce nu a făcut nici o putere şi de care nu s‑a atins nici măcar Stalin. Legionarii s‑au atins de moarte. Nimeni, niciodată, nu a îndrăznit să se atingă de felul în care ne plîngem sau ne îngropăm morţii, de ritualurile religioase şi ce om mai avea noi acolo. Indiferent de regim, indiferent de puterea politică, fiecare îşi îngropa şi îşi plîngea mortul aşa cum ştia el şi cum credea de cuviinţă. Moartea era un subiect tabu pen­tru putere. Era o zonă liberă pentru cel care îşi plîn­gea şi îşi îngropa mortul. Legionarii au încălcat această lege nescrisă şi au intervenit în ritualurile morţii. Ei au fost primii şi ultimii, pînă acum, care ne‑au inter­zis să ne îngropăm morţii, pentru că noi eram atît de degradaţi în ochii lor, încît spurcam pînă şi pămîntul în care îi înmormîntam. Noi nu aveam ce căuta în cimi­tir: în ochii lor, nu mai eram nici măcar fiinţe umane, nici măcar nişte cîini. Locul nostru a fost în cimitirele de animale, pe cîmp sau în curţile noastre. Singurii solidari cu noi în acea vreme au fost evreii, care ne‑au lăsat să ne îngropăm morţii în cimitirele lor. După o lungă luptă şi negocieri, ne‑au oferit totuşi un spaţiu. Un soi de „cimitir‑ghetou“.

Au trecut anii şi m‑am tot gîndit la întîmplările acestea povestite de bătrîni. Au trăit nişte vremuri foarte grele. Cu timpul au reuşit să‑şi reabiliteze sta­tutul, relaţiile cu cei din localităţile în care trăiau. A mai trecut şi un război care, în această privinţă, a avut mai degrabă rolul de a vindeca. Localnicii majo­ritari s‑au schimbat şi ei şi s‑au trezit din nebunia colectivă care‑i copleşise. Au uitat cu totul ce s‑a înt­împlat. Nimeni nu‑şi mai aminteşte. Ba chiar toţi neagă acest capitol din istorie. Poate şi pentru că o astfel de amintire ar fi prea ruşinoasă şi prea dure­roasă. Doar cimitirul reţine cu exactitate şi încă mărturi­seşte ceea ce s‑a impus în acei ani cumpliţi: morţii majoritari sînt la dreapta, morţii sectanţi sînt la stînga. Niciodată nu trebuie amestecate cele două gru­puri, nici măcar azi, după atîta timp. Cimitirul ne aminteşte cu exactitate că odinioară a fost trasată o linie între „izgoi“ şi localnici, între „trădători“ şi ade­văraţi, între răi şi buni, iar această linie trebuie să des­partă şi să ne facă străini definitiv. Cimitirul‑ghetou păstrează şi astăzi vie memoria acestei răni adînci.

Fragment din Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, de Vasile Ernu, în curs de apariţie la editura Polirom, colecţia Ego-grafii

Volumul Sectanţii este primul din Mica trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii şi Izgoi-Jidî

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels