Smaranda Bratu Elian este doctor în filologie, profesor de literatură şi civilizaţie italiană la Universitatea din Bucureşti, membru al Uniunii Scriitorilor, cunoscut italienist şi traducător. Autor de articole, studii şi volume despre literatura italiană şi traducător de literatură italiană veche şi contemporană, proză şi poezie, şi de filozofie italiană. Printre cele mai semnificative traduceri ale sale: operele lui Giacomo Leopardi, Giordano Bruno, Tommaso Campanella, Sandro Penna. Lucrările şi traducerile sale au primit mai multe premii internaţionale şi naţionale. Din 2005, alături de prof. Nuccio Ordine (Universitatea din Calabria) concepe şi conduce colecţia bilingvă de clasici italieni a Editurii Humanitas „Biblioteca Italiană”, singura colecţie bilingvă din România dedicată clasicilor unei singure culturi, colecţie pentru care editura a primit 2008 Premiul Naţional al Ministerului Culturii din Italia. În anul 2010 a iniţiat şi de atunci coordonează proiectul „Serile Italiene”, dezbateri cu public dedicate unor cărţi de referinţă din cultura italiană, care se desfăşoară lunar la editura Humanitas-Kretzulescu. În anul 2012 înfiinţează cu un grup de colegi asociaţia „Amici della lettura” care organizează anual festivalul de lectură tânără „Festlettura” dedicat liceenilor români, pentru a-i apropia de literatura italiană şi, în general, de lectură. Din 1991 este director ştiinţific al Centrului de Limbi Străine FIDES. Din 2004 este Commendatore della Repubblica Italiana al Merito Culturale.
- Sunteţi, stimată Doamnă, profesoară la Universitate, traducătoare, editoare, coordonatoare de colecţii. Ce prevalează?
- Până de curând a prevalat profesoratul, dar pentru că am ales să ies la pensie de la universitate, acum prevalează celelalte, aş spune, de-a valma. În realitate toate astea s-au împletit mereu şi continuă să se împletească şi acum pentru că, deşi nu mai predau, continui să colaborez cu studenţi, elevi şi colegi din universitate şi din licee, aşa că, de fapt, nu pot despărţi domeniile pe care mi le atribuiţi.
- Aţi iniţiat singura colecţie bilingvă de la noi,Biblioteca Italiană, la Editura Humanitas. Cum a apărut acest proiect? Ce înseamnă el?
- E bine că începem cu asta, pentru că în acest moment consider colecţia de care vorbiţi cea mai însemnată şi stabilă realizare a mea, după fiul meu. Aş începe cu ce înseamnă: după mine, înseamnă a pune sau repune dinaintea cititorilor români jaloanele culturii scrise italiene şi a le readuce în dezbatere, înseamnă credinţa că am obligaţia de-a readuce aminte lumii, mai ales tinerilor, că avem nevoie de clasici, aici, acum şi mereu. Iar cum eu mă ocup de cei italieni, îi propun pe ei.
Cum a apărut? A apărut datorită vizionarismului a doi minunaţi oameni de cultură, încrederii pe care mi-a acordat-o editura Humanitas şi încăpăţânării mele. Colaboram de mai mulţi ani cu editura Humanitas la traducerea şi publicarea operelor italiene complete ale lui Giordano Bruno – o realizare pe care nu mă sfiesc să o numesc unică în lume, nu doar pentru că textele lui Bruno, acest filozof-poet al cărui sfârşit tragic a pecetluit năruirea Renaşterii, sunt considerate printre cele mai greu de tradus, ci şi pentru că, după ştiinţa mea, în nicio altă limbă şi în nicio altă editură din lume nu s-a publicat seria integrală a operelor italiene bruniere în tălmăcirea unui singur traducător. În acel context mă sfătuiam cu unul dintre specialiştii de talie mondială în opera acestui filozof, prof. italian Nuccio Ordine. Întâmplarea (hai să-i zicem aşa!) făcea ca Nuccio Ordine să fie şi coordonatorul colecţiei bilingve Giordano Bruno de la editura pariziană Les Belles Lettres, dar şi coordonatorul colecţiei bilingve de clasici italieni „Bibliothèque Italienne” a aceleiaşi edituri. Nuccio, văzând ce bine colaboram eu cu editura Humanitas, a spus: de ce nu încercăm noi să facem o colecţie de acest gen şi în România? Acesta a fost începutul. La temeiul lui a stat convingerea lui Nuccio şi a mea că este nevoie, cum spuneam, de a-i readuce în discuţie pe clasici, pe de o parte, pe de alta, că textele de valoare din trecut, greu accesibile chiar şi în ţările de origine, este bine să fie oferite în juxtă cititorului străin de astăzi. Nu detaliez aici. Cel de al doilea minunat om de cultură a fost regretatul Vito Grasso, directorul de atunci al Institutului Italian de Cultură din Bucureşti. Lui i-am prezentat intenţia noastră iar el mi-a spus: fă-mi un proiect iar eu îl prezint departamentului cultural al Ministerului de Externe al Italiei. Proiectul a fost aprobat, prin urmare editura primea un ajutor financiar suficient pentru a-şi asuma riscul unei colecţii nemaiîncercate în România. Asta se întâmpla în 2005. Acum colecţia numără 25 de apariţii şi are în pregătire multe altele.
- Ce înseamnă să fii traducător? Aţi spus cândva că „traducerea este un act vital pentru dialogul între culturi”. Puteţi detalia? Ce înseamnă medierea între culturi?
- Sunt mai multe întrebări aici şi nu ştiu dacă pot da răspunsuri cu noimă la toate. Ce face un traducător ştie oricine. Ce înseamnă să fii traducător, nu ştiu. Pentru că nu sunt numai traducător şi probabil puţini traducători sunt numai traducători, aşa că în fiinţa şi în mintea lor şi a mea, această să-i zic ocupaţie se amestecă inextricabil cu altele. În legătură cu traducerea şi medierea între culturi, desigur, pot răspunde: cu excepţii rarissime, orice scriitor este mai întâi un cititor, şi orice cititor citeşte nu doar cărţile propriei culturi; un adolescent român care n-a trecut prin Jules Verne şi Creangă n-ar putea fi numit cititor. Tot ce s-a scris pe lume se bazează pe prealabile lecturi în care se amestecă numeroase culturi. Procentual vorbind, cititorii care cunosc mai multe limbi suficient de bine pentru a citi curent în ele sunt şi au fost mereu prea puţini. Prin urmare acele lecturi care formeză bagajul mental al fiecăruia dintre noi nu sunt accesibile în mare parte decât prin traduceri. Mituri, genuri, motive, topos-uri, chiar personaje care se regăsesc în multe din culturile şi literaturile lumii s-au răspândit prin traduceri; curentele literare, care fac posibilă o periodizare a literaturii europene, de pildă, au circulat de la o ţară la alta şi s-au impus prin traduceri. Primul autor latin, Livius Andronicus, a fost un traducător grec. Şi ca să mai dau un singur exemplu: faimoasa Encyclopédie coordonată de Diderot şi care a avut un impact cultural şi politic decisiv pentru destinul Europei s-a născut ca proiect de a traduce în franceză Cyclopaedia lui Ephraim Chambers apărută în Anglia în 1728; apoi, spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, l’Encyclopédie, începând a fi tradusă la Edinburgh, a stat la baza a ceea ce va deveni apoi Encyclopædia Britannica. Deocamdată traducerea rămâne nu numai cea mai importantă mediere între culturi dar şi cea mai necesară, necesară ca aerul pe care îl respirăm, căci o cultură total închisă spre exterior e de neconceput altfel decât, poate, în triburile din jungla amazoniană.
- Aţi tradus foarte mult, filosofie şi literatură. Care e cartea de care v-aţi ataşat cel mai mult? De ce?
- N-am o traducere de care m-am ataşat „cel mai mult”. Cel mai mult mă ataşez de cea pe care o traduc, atunci când o traduc. Dar există o diferenţă de abordare şi, dacă vreţi, de sentiment, între diferitele traduceri. Traduc şi am tradus mult texte în limbă veche şi altele din literatura italiană de azi. E o mare diferenţă de abordare traductologică şi, de aici, şi sentimentală. La textele vechi marea încercare este înţelegerea corectă – şi nu mă refer numai la înţelegerea limbii, ci şi la cea a obişnuinţelor şi raportărilor culturale, a mentalităţii etc. şi apoi optarea pentru un anumit limbaj şi registru în româneşte, adică provocarea e să hotărăşti ce fel de mediere propui între un text în italiana secolului XIV şi cititorul român de azi; satisfacţia ţine aici mai degrabă de un exerciţiu al minţii. La textele contemporane provocarea e să redai cât mai fidel registrul stilistic al originalului, iar satisfacţia ţine de plăcerea de a-ţi descoperi, sau de a-ţi închipui că-ţi descoperi şi guşti talentul. Asta are în ea o doză de narcisism.
- Care a fost cea mai mare provocare la o traducere? Cumva „limbajele specializate”, cum le numiţi?
- Cred că cea mai mare provocare a fost traducerea lui Giordano Bruno: pentru că fiecare frază impunea verificarea unor noţiuni şi termeni din perspectiva culturală a autorului. Ţin minte că-mi lua şi câte o jumătate de zi să traduc un scurt paragraf. Dar mă isteţisem: pe măsură ce căutam, mă documentam şi verificam, scriam şi notele, aşa că traducerea se năştea odată cu notele explicative. Iar provocarea provocărilor a fost ultimul dintre dialogurile lui filozofice, Despre eroicele avânturi, unde parte din filozofie este exprimată în sonete; sunt vreo 82 de sonete, unde precizia termenilor şi aserţiunile filozofice nu trebuiau de niciun fel eludate sau răstălmăcite. Fiecare sonet terminat era pentru mine un triumf. Nu chiar toate sunt perfecte metric, dar abaterile prozodice sunt minimale. Sunt în continuare mândră de cazna aceea.
- De patru ani organizaţi lună de lună Serile italiene, în care, pornind de la o traducere a unei opere italiene, indiferent de domeniu, deci nu numai literatură, invitaţi o seamă de oameni de cultură să dezbată o problemă culturală importantă şi actuală. Fireşte, nu puteţi organiza totul de una singură. Cât de importantă e munca în echipă?
- Cred că e impropriu zis munca în echipă: pentru că, de fapt, este munca echipei pentru echipă. Serile s-au născut, desigur din dorinţa de a dezbate probleme de interes ridicate de clasici, dar mai ales din dorinţa de a-i apropia pe studenţii mei de aceşti clasici, de a-i face să citească, să se raporteze critic la ce citesc, să-şi pună întrebări; şi nu numai, ci şi să înveţe să organizeze un eveniment cultural, să-l pregătească, să-i facă publicitate, să-l prezinte şi să-l conducă. Serile sunt, deci, lucrarea unui grup de studenţi, într-o structură bine precizată dar totodată elastică, sub coordonarea tinerelor şi excelentelor italieniste din colectivul de italiană al Universităţii. Această echipă, care se împrospătează periodic, căci unii studenţi termină iar alţii noi se adaugă, este nu doar miezul ci şi esenţa Serilor. Desigur, nici eu nu dorm pe mine, dar importanţi sunt ei toţi.
- Cum vedeţi viitorul traducerii? Se implică noua generaţie?
- Această întrebare poate fi privită din perspective diferite. Una e aceea tehnologică: dacă informaticienii vor reuşi să perfecţioneze suficient traducerea automată, atunci probabil traducerea limbajelor specializate, prevalent denotative, va fi rezolvată şi traducătorii respectivi – cei mai bine plătiţi la ora actuală – vor dispărea. Cu traducerea literară lucrurile stau altfel: nu ştiu dacă se va putea ajunge vreodată (but never say never) la o traducere computerizată, nu de altceva, dar acest fel de traducere implică, în afară de ambiguitatea conotaţiilor, şi o mare doză de subiectivism. Deci traducătorilor literari le prevăd o viaţă lungă. Cum stăm noi acum cu tânăra generaţie şi competenţele ei? Eu observ o mare plăcere şi un mare interes al studenţilor şi tinerilor specialişti pentru această muncă. Ăsta e un lucru bun. Cred însă că în domeniul ăsta formarea şi perfecţionarea sunt progresive, deci e nevoie de acumulare de experienţă. Pericolul cel mare e, după mine, să te crezi de la început bun traducător (că doar ieşi din facultate cu o patalama!), să nu ai îndoieli despre tine, să nu te verifici în permanenţă. Pericolul e, deci, unul psihologic sau, dacă vreţi, moral. Un absolvent al facultăţii noastre dacă e pasionat, dacă vrea să pătrundă în intimitatea textului şi dacă e modest, poate deveni cu vremea un excelent traducător. Dar ca lucrul ăsta să se întâmple ar fi bine ca în facultate să se educe mai cu sârg rigoarea şi modestia (în sensul arătat), pe de o parte, pe de alta, ca editurile să-şi schimbe tarifele, aşa încât traducătorii talentaţi să nu prefere actele notariale.
- Munca dvs a fost încununată cu numeroase premii, naţionale şi italiene. V-au influenţat ele activitatea în continuare?
- Premiile nu sunt numeroase, sunt câteva, dar, ce-i drept, mari, iar ele nu sunt atât naţionale, cât mai degrabă italiene. Naţional este doar premiul de italienistică „Marian Papahagi” prestigios pentru noi, italieniştii, dar puţin cunoscut de alţii. În ţară, adică în lumea scriitoricească unde se acordă premii literare la noi, nu prea se vede munca mea şi ea oricum interesează foarte puţin. Ce-o fi aia să te apuci să traduci tot felul de vechituri italieneşti? Să nu credeţi că mă simt frustrată. Dimpotrivă: îmi dau seama că nu fac tot ce ar trebui pentru clasicii italieni în România, căci dacă aş face destul, până la urmă lumea ar băga de seamă. E clar că am lipsuri.
Dacă premiile mi-au influenţat activitatea? Da şi nu. Pe mine personal, în ce şi cum fac eu, nu. Mi-au făcut desigur plăcere, dar cu ele sau fără ele, eu tot asta făceam. Da: pentru că acele premii au convins editura Humanitas şi sponsorii italieni că merită să-mi continui proiectele. Iar ăsta e un lucru enorm.
- Aţi mai spus că traducerea e un lux. De ce?
- Văd că-mi pândiţi interviurile. Aşa e. E un lux. Din mai multe pricini. Una e cea financiară: traducerea literară fiind plătită prost, nu o faci ca să trăieşti din ea, ci trebuie să ai din ce trăi ca s-o poţi face. Deci ea e un dichis, un farafastâc al existenţei, la care te dedai din plăcere sau, dacă eşti mai tânăr, din orgoliu. Altă pricină e că traducerea este una dintre puţinele activităţi intelectuale pe care le faci în solitudine, tu cu cărţile. Câtă vreme traduci nu te încurci nici cu birocraţii, nici cu instituţii, nici cu colegi săcăitori, nici cu studenţi dezinteresaţi, mă rog, eşti propriul împărat. Şi ar mai fi o pricină pentru care o socotesc un lux: că lucrezi cu acea materie fascinantă, mişcătoare, maleabilă dar şi rezistentă, infinit sondabilă, care este limba, sau mai exact limbile, căci sunt două – iar confruntarea le sporeşte profunzimea, farmecul şi misterul.
- Cum e traducerea din română în italiană? Aţi afirmat mai demult că traducerea în altă limbă a unei opere de beletristică e bine să fie lăsată pe seama nativilor sau măcar să aibă girul unui nativ. De ce?
- Este un lucru îndeobşte ştiut că e mai uşor şi mai sigur să traduci dintr-o limbă străină în limba ta decât invers. Limba din care traduci trebuie mai presus de toate să o înţelegi. Am cunoscut traducători excelenţi care vorbesc însă prost italieneşte. Nici nu au nevoie. Limba în care traduci nu trebuie doar s-o înţelegi, trebuie să te plasezi înăuntrul ei, să fie sau să fi devenit efectiv a ta. Cu o limbă străină lucrul ăsta se întâmplă rar. Şi de multe ori cei care traduc nu au această conştiinţă şi din cauza asta iese ce iese. Dar fireşte mi s-a întâmplat să traduc din română în italiană, şi nu doar limbaje specializate (unde e limpede că terenul e mai puţin mişcător). Aşa mi-am şi format opinia pe care am spus-o. Dar am avut totuşi şi o experienţă interesantă: trebuind să traduc şi versuri şi proză, mi-a fost limpede că versurile au ieşit mult mai bine decât proza. Pentru că versurile implicau fantezie şi inventivitate de transpunere a unui limbaj care din start voia să se abată de la normalitate şi standard, în vreme ce proza (cel puţin cea de care m-am lovit eu) îşi propunea să fie normalitatea însăşi, firescul de zi cu zi al oralităţii. Or firescul ăsta e cel mai greu de atins dacă nu eşti nativ.
- Ce este „Festlettura” şi ce urmăriţi cu acest proiect?
- Este un proiect care îşi propune, pe de o parte, să răspândească limba şi cultura italiană în România prin lectura unor opere literare italieneşti, pe de altă parte, să-i apropie pe tineri de lectură şi – fiind un concurs de recenzii şi comentarii în limba italiană – şi să le dezvolte judecata critică şi capacitatea de interpretare. Un alt obiectiv este acela de a-i pune pe tinerii români în faţa unei alte realităţi sociale, politice şi culturale, anume cea italiană, pentru a înlesni o comparaţie şi o mai corectă plasare a lor înşişi în noua societate a Europei Unite. Festivalul, cum îl numim noi, s-a adresat iniţial liceelor unde se studiază limba italiană. Acum însă s-a extins, deschizându-se tuturor tinerilor care învaţă această limbă şi a creat şi o a doua secţiune dedicată studenţilor universitari. El sporeşte pe an ce trece şi în curând îşi va lansa şi propriul web-site. Pentru mine e o mare oportunitate de a lucra cu liceenii şi profesorii lor şi un mare rezervor de speranţă.
- Ce este Centrul de Limbi Straine FIDES al cărui director ştiinţific sunteţi incă de la infiinţare, adică din 1991?
- Este o altă halcă din existenţa mea. Este o şcoală de limbi străine pentru adulţi, înfiinţată în 1991 de două prietene (eu sunt una dintre ele) care au izbutit ca în ultimii 24 de ani să devină tot mai prietene, să alcătuiască un colectiv de oameni cu suflet şi cu obraz, să ofere cursuri de nenumărate limbi fie persoanelor fizice fie instituţiilor, fie în ţară fie în străinătate, reuşind să supravieţuiască cu bine într-un regim concurenţial devenit acerb, păstrându-şi seriozitatea şi profesionalismul.
- V-aţi gândit să scrieţi şi ficţiune proprie?
- NU. Niciodată. Nici măcar versuri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
