În urmă cu vreo lună, la Librăria Mihail Sadoveanu din Bucureşti, a avut loc evenimentul de lansare a volumelor „Balurile” („Balul de la carnavalul dogelui veneţian” şi „Balul de pe goeleta piratului orb”), „Evenţia Mihăescu, tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunţii sale dintr-un secol revolut, romanţ” şi a romanului „Au înflorit iar vişinii şi merii” – toate apărute la Editura Muzeul Literaturii Române, două în 2014, celelalte două în 2015. Din Virgil Tănase aceeaşi editură mai publicase „Scrisori despre literatură şi teatru”. Acum mai bine de zece ani Editura Allfa lansase romanul „Zoia”. Iar între timp, la „Adevărul” ieşise se piaţă, cu câţiva ani în urmă, „Leapşa pe murite”, cartea-confesiune despre relaţiile autorului cu Securitatea, plecarea din România, fuga de asasinii care îl voiau mort, cartea care a stârnit, firesc, un val de comentarii. Şi cam atât. Puţinii care ştiau talentul lui Virgil Tănase, despre apartenenţa sa la grupul oniric, de care continuă să nu se distanţeze, despre admirabila sa capacitate de a realiza monografii de succes ale unor mari oameni (Dostoievki, Cehov, Camus, Saint Exupery, Sf. Francisc) şi în general despre activitatea sa literară, nu civică, simţeau o frustrare că scrierile sale nu se găsesc şi în româneşte. Chiar dacă toată lumea acceptă că e un autor incomod. Editura Muzeul Literaturii Române (care a anunţat, prin directorul ei, că va continua acest proiect) are un merit de necontestat cu această ispravă literară – în mod cert impulsionată şi de acad. Eugen Simion care, la lansarea amintită, îşi declara aprecierea faţă de scriitorul româno-francez şi nu evita să spună că, de fiecare dată când merge la Paris, îi face plăcere să vadă şi să stea îndelung doar cu doi oameni – Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase.
Despre desantul din urmă cu o lună scriem în acest moment.
Cine este Virgil Tănase (pentru cei care nu-l ştiu)? S-a născut pe 16 iulie 1945, la Galaţi. A studiat filologia la Universitatea din Bucureşti şi, mai apoi, regia de teatru. În 1976, i-a apărut primul roman, Portrait d’homme â la faux dans un paysage marin, la Paris, unde s-a stabilit cu familia un an mai târziu. A protestat în dese rânduri împotriva regimului comunist, în special în timpul vizitei lui Nicolae Ceauşescu la Paris. După ce a publicat într-o revistă pariziană un amplu pamflet, intitulat „Ceauşescu I, rege comunist”, Securitatea a pus la cale un plan de asasinare a sa şi a lui Paul Goma. Povestea tentativei de asasinat face subiectul volumului de memorii Leapşa pe murite şi al filmului Afacerea Tănase, de Liviu Tofan, în regia lui Ionuţ Teianu. La Paris, continuă să publice romane, piese de teatru, cărţi biografice şi să regizeze piese de teatru. În 1987 a fost distins cu Ordinul Artelor şi Literelor din Franţa, în 1998 a primit Premiul pentru Dramaturgie al Academiei Române, iar în 2004, Premiul de Literatură al Uniunii Latine. Volumul Leapşa pe murite a fost distins în 2012 cu Premiul „Şerban Cioculescu” pentru memorialistică al Muzeului Naţional al Literaturii Române.
Cum apare Virgil Tănase din cele patru cărţi?
Înainte de toate, ne aflăm în faţa unei literaturi sofisticate, livreşti, atipice. Într-un cuvânt – interesante. Chiar dacă cele patru volume sunt diferite între ele, se simte autorul unic. „Au înflorit iar vişinii şi merii” e într-o măsură un roman experimental, care basculează între oniric şi realism. Două părţi mari par să-şi răspundă una alteia, ca într-un joc de oglinzi, una petrecându-se în Occident, alta în ţările din Est, în decenii diferite. E vorba şi de istoria mare, dar şi de istoria mică, destinul unor oameni. O proză în mare măsură fragmentată, în care se schimbă frecvent unghiurile de abordare, personajele care vorbesc sau despre care se vorbeşte, timpii în care se petrec cele povestite. Cititorul, e de părere Virgil Tănase, ar trebuie să continue acţiunea cu istoria proprie, Tănase vrea ca cititorul să-şi descopere forţa de creaţie.
„Evenţia Mihăescu” e şi mai greu de rezumat (oricum n-am face-o cu niciuna dintre cărţile despre care vorbim în această rubrică), în şi mai mare măsură „experimental”, cu acţiune care basculează între oniric şi realism. „O naraţiune programatic, obstinat haotică – scrie Eugen Simion – şi, în interior, un număr impresionant de mici scene lucrate cu abilitate de un meseriaş de clasă.”
Cele două „Baluri” au fost comandate de Editura Gallimard, sunt cărţi surprinzătoare pentru copii. Eroul adolescent îl sfidează pe profesorul care în mod cert e Diavolul însuşi, se ascunde pe o insulă, unde descoperă, fireşte, o comoară; în cealaltă, apar un conte decăzut, fiica sa căsătorită cu un pictor veneţian, un diamant superb şi multe aventuri. Toate pline de umor şi rocambolesc.
Virgil Tănase e nu doar un scriitor despre care e greu să vorbeşti/scrii, pentru că e greu de încadrat în anumite tipare, dar e şi o personalitate eretică în literatură, aşa cum a fost şi în viaţa de fiecare zi, la noi sau în exil. Nu s-a dezminţit. Partiturile sale scriitoriceşti sunt, aproape întotdeauna, simfonice, de multe ori derutante, cu pasaje care par poeme onirice, cu flashuri ale memoriei la care trebuie să fii foarte atent pentru a le înţelege.
Poate din aceste motive – desigur şi multe altele – se scrie foarte puţin despre Virgil Tănase; Paul Cernat spunea, la lansările amintite, că ar fi vorba de o „tăcere asurzitoare”. Probabil lucrurile nu se vor schimba curând. În ceea ce-l priveşte pe cititor, mulţi vor abandona, neobişnuiţi cu genul acesta de scriere, pe care-l vor socoti prea complicat din moment ce le solicită enorm atenţia. Dar vor pierde.
Virgil Tănase şi-a tradus singur cărţile. De fapt, declară că le-a rescris: „Pastişez ce-a spus autorul şi rescriu în altă limbă. Rescriu complet în română.” Iată un exemplu de stil: „Vedeţi dumneavoastră, moartea unui om, şi numai ea, este o catastrofă nu numai pentru cel care moare, dar şi pentru întreaga zămislire. Am convingerea că, prin această distrugere, firea pierde de fiecare dată ceva absolut unic. Îmi spun că, dacă într-adevăr omul este rotiţa unei maşinării perfecte, aceasta ar trebui să recupereze, după moarte, unicitatea fiecărui individ. În ceea ce mă priveşte, nu pot să-mi închipui că n-ar fi aşa – şi încep să cred în fantome, în strigoi, în vampiri şi în tot soiul de făpturi imateriale care, într-un anume fel, sunt pentru univers ceea ce sunt cromozomii pentru lumea vie: mesageri indestructibili, destinaţi să traverseze epocile şi formele, ca să ducă spre cine ştie ce liman depărtat mesajul cuiva care se slujeşte de noi, de specia noastră, ca de o sticlă aruncată-n mare… Da, bine, ştiu că un medic, altfel spus un om de ştiinţă, n-are voie să vorbească aşa! De altfel, nu rareori mi se-ntâmplă să bag de seamă că-n sinea mea pun la îndoială existenţa unei asemenea ceasornicării inteligente, mulţumindu-mă să presupun că viaţa noastră nu este decât un neîncetat efort de a ne sustrage din ordinea naturală, fiecare dintre noi constituindu-se om prin înverşunarea de-a fi unic, de neînlocuit, o individualitate ireductibilă.” (din „Au înflorit iar vişinii şi merii”)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
