Laurenţiu Ulici ridica în fine şi el privirea de petabla de şah (asta, ehei!, demult tare, pe când nu juca bridge!),chemat la masă de Rica ("Ulici, criticul baban/ joacă şah de ani şiani/ îl admiră lumea toată/ vai, ce voce minunată!") şi pornea lalocul lui de pe terasă, unde mai poposeau uneori Eugen Negrici("viţă blondă de olteni/ dedulcit la Ivireni") şi Manolescu ("Te-omîmbarca, dacă va fi nevoie/ ca fotbalist pe-o Arcă a lui Noe").
Era o situaţie extraterestră. Chiar dacă se făceaubancuri acide şi uneori - ca la vârsta noastră de atunci - maideocheate, nu se supăra nimeni; nici nu se credea nimeni mai grozavca alţii - sau, cel puţin, nu arăta nimeni acest lucru. Momentul devârf al distracţiei era balul de încheiere, la care copiii primeaudiplome şi premii, iar "adulţii" citeau epigramele... acumulate.Multe cu aluzii... - pe care lumea se făcea că nu le înţelege - lalocatarul vilei încercuite cu bodyguarzi din vecini, precum aceasta(aparţinându-i tot lui Stelian):
"Geaba la Neptun faci baie,
Lumea nu te mai aclamă
Nicolae, Nicolae...
Manolescu de te cheamă".
Bineînţeles, după recitalul de epigrame nu lipsea o Poştă aRedacţiei în care Stelian, cel puţin, îşi făcea de cap ("Lui M.P.care ne-a trimis un text intitulat Inscripţie peslipul lui Alex Ştefănescu: Nu primim epopei"),dând drumul unui şuvoi de calambururi şi glume mai mult sau maipuţin înţepătoare ("Ce-i, Darie, ai avut un coşmar? Nu, Miruna,machu-pichu un ţânţar").
După 1989 n-am mai fost decât de două ori la Neptun (în afară deunele scurte treceri pe la festivalurile de literatură organizatede obicei în iunie) - în 1993 şi 1996. Dar, deşi eram în vacanţă,deşi eram încă împreună toţi trei - şi ar fi trebuit să fim atât defericiţi -, nu mai lăsasem acasă grijile, nici maldărele de cărţi.Tot mai puţini vechi prieteni pe terasă: lumea începuse să meargăla mare în Grecia, Turcia, Italia şi aiurea, alţii pescuiau înpropriile bălţi, alţii făceau politică, mulţi plecaseră pe altemeleaguri şi chiar dincolo de ele, spre alte lumi, de lumină şiverdeaţă... Nu mai avea niciun haz să faci epigrame, aluziile numai aveau niciun rost, parcă şi armiile valurilor se înfruntauacum altfel; fiecare dintre noi îşi locuia propria insulă, singurullucru discutat - eventual - în comun mai era cum să scrii sau măcarsă publici în engleză, devenită deja linguafranca. Nu asta era realitatea? Ba chiar astaera. Eu o ştiam demult, de la saşii care emigraseră fiindcă leplecaseră rudele, prietenii şi vecinii.
Şi totuşi, în 2006, când am trecut ultima oară pela Neptun câteva zile, la festivalul de literatură, mi s-a părutcă-i văd încă pe toţi acolo, pe toţi cei de altădată, jucând şah,râzând, bârfind, recitând, privind în zare - erau încă acolo,sailing to Byzantium. Nu mairămăseseră pe punte aceiaşi, pe unii nici nu-i cunoşteam,dispăruseră "statuile"...
Dar faptul că meseria de scriitor încă n-a dispărut e o formă deeroism a zilelor noastre.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
